La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o nouă modă a dus la un scandal internațional. De fapt, o întreagă clasă socială a fost acuzată că a apărut în public… goală.
De vină este muselina Dhaka, o țesătură prețioasă importată, ce își are originea în orașul cu același nume și care era în Bengal (acum, Bangladesh).
Dar nu era deloc precum muselina pe care o cunoaștem astăzi. Realizată printr-un proces elaborat, în 16 pași, dintr-un bumbac rar, crescut doar de-a lungul malurilor râului sfânt Meghna, pânza a fost considerată una dintre marile comori ale epocii, povestește pe larg BBC.
Muselina Dhaka era destul de transparentă, fiind literalmente un „aer țesut” și la fel de ușoară și moale ca vântul. Potrivit unui călător, țesătura era atât de fluidă încât 18 metri din ea încăpeau într-o cutie de tabac de buzunar.
Într-o amprentă satirică populară a lui Isaac Cruikshank, o clică de femei erau îmbrăcate în rochii lungi, din muselină, viu colorate, deși li se putea distinge foarte clar formele și părțile intime. Iar la descriere stătea scris: „Doamnele pariziene în rochia lor de iarnă , 1800”.
Totuși, muselina din Dhaka a avut succes în rândul celor care și-au putut-o permite. A fost cea mai scumpă țesătură a epocii, cu un alai de fani dedicați, printre care regina franceză Marie Antoinette, împărăteasa franceză Joséphine Bonaparte și Jane Austen. Dar iată că pânză minune care a lovit Europa în timpul Iluminismului, acum a dispărut.
Singurele exemplare care au supraviețuit au fost bine ascunse în colecții valoroase și muzee private.
Complicata tehnică de realizare a acesteia a fost uitată. La fel și singurul tip de bumbac care putea fi folosit. „Phuti karpas“, cum este numit de localnici, nu a mai fost cultivat de-a lungul râului Meghna. El avea niște fibre neobișnuite, stufoase și ușor de rupt – caracteristici ce pot părea defecte, la prima vedere. Într-adevăr, erau inutile pentru a face pânză de bumbac ieftină cu ajutorul mașinilor industriale. În schimb, localnicii au îmblânzit firele „sălbatice“ cu o serie de tehnici ingenioase dezvoltate de-a lungul mileniilor.
Mai întâi curățau bilele de bumbac cu niște dinți mici, apoi erau filate. Însă fibrele scurte necesitau niveluri ridicate de umiditate pentru a fi întinse, așa că această etapă a fost efectuată pe bărci, de către grupuri de femei tinere dimineața devreme și după-amiaza târziu – cele mai umede momente ale zilei. În general, persoanele în vârstă nu puteau fila firele, deoarece pur și simplu nu le vedeau. În cele din urmă, acestea erau țesute, proces ce putea dura luni de zile, deoarece desenele clasice în stil jamdani – în mare parte forme geometrice cu flori – au fost integrate direct în pânză, folosind aceeași tehnică cu care se realizau faimoasele tapiserii regale din Europa medievală. Rezultatul era o lucrare detaliată, redată în mii de fire argintii și mătăsoase.
Clienților occidentali din regiune le-a fost greu să creadă că muselina din Dhaka ar fi putut fi făcută de mâini omenești.
Existau zvonuri că ar fi fost țesută de sirene, zâne și chiar fantome. Unii au spus că se făcea sub apă. „Ușurința acesteia, blândețea ei – nimic din ceea ce avem astăzi”, consideră Ruby Ghaznavi, vicepreședinte al Consiliului Național al Artizanatului din Bangladesh.
Același proces de țesut continuă în regiune și în zilele noastre, folosind muselină de calitate inferioară din fire obișnuite de bumbac în loc de „Phuti karpas“. În 2013, arta tradițională a țesutului jamdani a fost protejată de Unesco ca formă de patrimoniu cultural.
Muselina Dhaka a fost și rămâne cu adevărat specială, fiind cusută cu 800-1200 de fire pe centimetru pătrat, pe când cele din ziua de astăzi au, de regulă, între 40 și 80. E adevărat, sunt mai multe încercări de a cultiva acel bumbac special și chiar de a realiza o pânză atât de fină, însă acea țesătură unică nu a putut fi readusă la viață. Cel puțin nu încă.
