FacebookTwitterLinkedIn

Viitorul este aproape, o să râdem de o să ne doară ficații!

Experimentul lui Radu Jude m-a pus pe gânduri. Am studiat mult istoria evreilor din România. Am citit atât de mult material, și am văzut atât de multe fotografii, și am ascultat pe viu, de la martori, atât de multe istorii legate de crime și situații abominabile, încât mi se făcea rău fizic. Am citit ce au făcut românii la Odesa! Cu acest bagaj am privit ecranul!

Țara moartă nu ne aduce în fața crimei.

Crima este departe! Este o metacrimă, neprezentă și totuși cine are ochi să vadă, să vadă! Cine are gură să strige, să strige! Fotografia este mută, dar dacă este montată într-un documentar, decupată, suprapusă unei coloane sonore, sau unei voci, atunci, această fotografie glăsuiește. Ea vorbește limba celui care o folosește, devine o ustensilă folositoare.

Filmul-experiment nu putea fi făcut cu alte fotografii. Dacǎ folosea imagini din timpul pogromului sau din colecția Comunitǎții Evreiești, devenea tautologic, era doar un alt film pe acest subiect. Cu acest tip de fotografii banale, Radu Jude a putut scoate ce este latent în noi: Ura! Negarea! Rasismul! Evident, demersul de a folosi oameni simpli din Slobozia pentru a-i suprapune poveștii lui este discutabil din punct de vedere etic, iar granița memoriei este ruptă de Jude la fel de brutal cum au invadat nemții Polonia, dar rezultatul este spectaculos.

O litanie nouă

Țara moartă anulează identitatea acelor oameni, dar tot el, metafizic, strânge, într-o litanie nouă, chipurile lor risipite. Jude devine un colecţionar al clipei lor. Răspunzător, el adună himere, carcase, ochi de copii închiși, vag prezenţi în orbita golită, strânge hulpav și se amuză ca vânătorii de dropii. Pune la cingătoare chipuri trecute și chipuri trăite, portrete contorsionate, comune, cunoscute sau necunoscute și… dintr-odată ne prinde și pe noi, pe noi, cei cu reflectări negru-lucioase ale spaimei personale, ale fricii în care vedem caverna infernală din interiorul propriu. Dincolo de imagine izvorăște – din teamă și potrivnicie –  noaptea urii, noaptea adevărului ascuns sub covorul bunicilor noștri. Capcanele trebuie detectate neîncetat, rolul înșelător al imaginii banale cu oamenii din Slobozia nu face decât să mărească primejdiile sau pribegiile viitoare.

Radu Jude – o ființă la pândă

Chinuit parcă de cercetările sale, de jurnalele citite sau de filmele din arhivă, Radu Jude pare autoinserat în film. Se inserează ca o fiinţă la pândă, râde și plânge în așteptare, cu o autoironie supusă supliciului propriu. Îl simt în film, îl văd, dar îl descifrez greu, la fel cum descopăr o semnăturǎ ilizibilă a unui pictor, pusă rapid pe propria-i lucrare de artă! Dar eseul este semnat clar. Este al lui! Al lui Radu Jude! Cu tot cu evreii care nu apar, cu vânătorul de dropii și discursul antonescian, cu tăierea porcului de Crăciun și cu Carol al II-lea, toate amalgamate într-un Grand Finale românesc!

Țara vie a lui Costică Acsinte

Fotografiile lui Costică Acsinte sunt vii, imaginea lor trăiește, pulsează în privirile noastre și ne trezesc din starea de letargie doar atunci când „depozităm“ ceva în ele: amintiri, momente sau clipe. Sunt cadre clare, ușor de înțeles și simplu de pus în contextul timpului: fotografii de studio cu oameni din Slobozia.

Odată afundați în universul lor, ne întrebăm cine apare în portrete, începem să fim părtași la nunți, mergem și noi la înmormântări, ne plimbăm prin fabrici, petrecem de sărbători − la Paște, la Crăciun sau Bobotează, salutăm profesorii cu elevii lor, privim acrobații amatori, vânătorii de dropii, ne invită pacienții prin spitale și trecem pe lângă surori medicale mândre de halatul alb.

Citește și Bughi mambo rag

Amintiri, momente și clipe îmbălsămate cu mireasma regretului!

Imaginile prinse de ochii noștri miros a șmag românesc, greu, ponosit, dur, cu care nu ne identificăm așa repede, dar care persistă toată viața noastră. Au damf de țuică, de porc pârlit, de mălai ars, de haine vechi și de pene ude. Miros a moarte! Oamenii din fotografii continuǎ sǎ trăiascǎ himeric. Ne bântuie chipuri știute sau neștiute, unde gradul de familiaritate este mare, dar tot ne prefacem că nu-i cunoaștem, uităm să zămislim o ființă perenă, cu seva trasă din aceste suflete. Ne e frică să mărturisim că ei trăiesc prin noi, în noi!