Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Survival Mode

Acum, când scriu acest text, e sâmbătă, ora 15.18. Ora trei e departe de a fi momentul meu cel mai productiv. E însă intervalul de scris sine qua non.
 aboneaza-te
Ioana Baldea Facebook

Dimineața a fost ocupată cu gătit, rufe, ordine, yoga pentru copii pe Cosmic Kids (da, ei trebuie să se miște, chiar dacă stau în casă, într-un ritm apropiat de normal, ca să nu-i biruie anxietățile și frustrările). În timpul săptămânii, oricum, nu aș fi apucat să scriu nimic. Atunci avem școala on-line, teme, pagini de printat, de rezolvat, de fotografiat, de postat în Google Classroom, am știri și interviuri, și transferuri, și desfășurătoare, și anexe profesionale mai mult sau mai puțin indigeste, și cumpărături, și iar rufe, și teme, și mese de planificat, de concretizat, și șmotru care, chiar și așa, împărțit la două persoane, te lasă stors ca pe o rufă uitată în uscător, după care ne croim iar drumul spre grup de WhatsApp al părinților, spre ce o mai fi nou în Assignments, spre mailurile de serviciu, spre soluțiile de shopping, transport și diverse activități casnic-culinar-educaționale. Pe urmă ne apucăm să dezinfectăm.

Da, înainte de toată nebunia asta, aveam mult ajutor. Și acum am, dar e altfel. Suntem doi soldați pe același front. Și regula jocului e că trebuie să jonglezi cu mai multe mingi și să te ferești de gloanțe și de virusuri în același timp. Și, ce să vezi, nu e un joc cu mai multe vieți. În jocul ăsta sunt, în principal, o mamă extenuată. În versiunea trailer eram gospodina ratată. Și, parcă, în altă viață am fost și jurnalist(ă).

Acum însă e ora trei și trebuie să scriu. În capul meu doarme o idee de roman. Din când în când, un paragraf pâlpâie electric. Nu comatos, întrerupt. Mă face să mă gândesc la o caricatură din The New Yorker, de la sfârșitul lui aprilie. Furtună în zare, un vapor care se scufundă, un supraviețuitor vâslind de zor în bărcuța lui, sub un cer neprietenos căptușit cu nori negri. „Asta e… Acum a sosit timpul să-ți termini romanul.” Cred că de mult timp nu am mai citit un caption atât de bun… Unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut este, cel mai probabil, lipsa mea sistemică de racord cu vasta comunitate a celor care, în această perioadă, citesc tot ce nu au citit până acum, creează, redecorează, dorm până la prânz și visează toată noaptea Netflix. Eu nu sunt așa. Nu reușesc. Citesc puțin, fracturat. Scriu numai la cerere. Muncesc contre coeur. Nu văd rostul heirupului profesional găunos, votez cu două mâini pentru soluțiile practice, care țin mai mult de utilitar și mai puțin de blazon. Nu mă traversează nicio ambiție, nu fac planuri. Spăl, calc, gătesc, fac teme, asigur suport IT, cumpăr, DEZINFECTEZ, livrez jurnalistic docil, constat, la finalul fiecărei zile, că nu am terminat tot ce era de făcut. Mă dor degetele și mă doare ceva nenumit pe dinăuntru. Poate o să scriu despre asta cândva, dar acel cândva nu e acum.

Pe 1 aprilie citeam, în New York Times, un articol de Taylor Lorenz despre lipsa de productivitate în vremuri de criză. Acum, scria ea, totul e despre adaptabilitate, nu despre inovație, despre umanizarea relațiilor de muncă, nu despre eficientizare, despre a supraviețui fiecărei zile, nu despre performanță pe termen lung. Azi e despre azi. Despre cum închizi microfoane pe Zoom și copii care-și strigă unul altuia, dintr-un ecran în altul, „Mai încet, că are mami treabă pentru serviciu!”. Despre cum merge sau nu merge netul, despre apa caldă și intermitențele ei, despre starea depresivă a mașinii de spălat, despre unde se găsește spirt, despre câte măști mai avem, despre cum o să ne descurcăm mai departe. Azi nu e cu praline. Azi e cu banana bread.

Aisha Ahmad, profesoară de Științe Politice la Universitatea din Toronto, specialistă în economia zonelor de conflict, scria în The Chronicle, la finalul lui martie, despre cum ar trebui să rezistăm biciului productivității, indiferent din ce direcție vine el. Academic, copiii nu vor excela. Nu au cum. Sunt închiși în case, izolați, împovărați de grijile părinților lor. Profesional, ne vom căzni să navigăm prin noile noastre identități jalonate de multitasking și de lipsa unor proiecții realiste într-un viitor pe termen mediu și lung. Emoțional, vom avea zile mai bune și zile mai puțin bune. Cele din a doua categorie au șanse mari să fie mai multe. Posibil mai… toate. În mijlocul acestor iluzii păguboase de productivitate, scrie Aisha Ahmad, există însă un liman. O insulă cu un palmier, unde ne vom putea refugia după furtună. Creierul nostru, cel care acum nu înghite muzee și biblioteci, care nu învață sanscrită și nu-și programează corpul din dotare pentru o remodelare rapidă în 15 pași simpli, ne va aștepta cuminte să redevenim noi înșine.

Aștept și eu momentul acela.

Entuziasmul.

Speranța.

Curiozitatea.

Pământul ferm de sub picioare.

Până atunci, mă refugiez pe tărâmul efuziv al Instagramului. Am găsit acolo o bucată de înțelepciune metonimică pentru timpurile astea. Toni Morrison, la telefon cu cineva care îi cerea să scrie pentru The New Yorker, în vremuri de pace și viralitate controlată, aranjându-și imperial prioritățile sociale: „Iubire, nu pot. Acum fac o prăjitură”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii