FacebookTwitterLinkedIn

Brandul de marochinărie YVY îmi părea cunoscut parcă dintotdeauna. Îl zărisem, discret, pe poșetele fetelor din metrou, dar și pe clutch-urile doamnelor de la evenimente cu ștaif. Îl regăsisem în enumerările vedetelor la rubricile de stil din reviste și mă încântase ideea „smart bag”-urilor cu încărcător de telefon incorporat și cu lumină internă, ca să nu mai bâjbâi niciodată după obiectele din geantă. Până s-o cunosc pe creatoarea lui, Ioana Ionescu, nu-mi lăsase niciodată impresia unui „one woman show” ci mai curând a unui mecanism bine pus la punct, cu nenumărate rotițe, proceduri și oameni dedicați fiecărui detaliu în parte. În fond, tocmai detaliile bine-strunite îmi atrăseseră atenția.

Mecanismul este într-adevăr bine pus la punct, doar că viziunea de ansamblu îi aparține unui singur om: Ioana, fiica unor marochineri pasionați, care a preluat un vechi business cu truse de pompieri și de armată și genți diplomat, transformându-l într-un brand nou, viu și creativ. N-a existat niciun plan: doar un context, un impuls și dorința de a face. Contextul a fost trist: tatăl ei s-a îmbolnăvit, cu 12 ani în urmă, iar mama ei, rămasă singură la cârma afacerii, avea nevoie de un sprijin. Ioana cochetase pe rând cu finanțele și stomatologia, nu-și găsise încă adevărata vocație, dar a simțit că locul ei este, în acel moment, în dreapta mamei, ca ajutor. Impulsul inițial s-a transformat într-o revelație. „Mama mea îmi spune și acum că semăn extraordinar de bine cu tata, care nu dormea noaptea gândindu-se cum face o anumită trusă sau cum concepe un anume produs”, zâmbește Ioana. „Se pare că l-am moștenit perfect”.

A simțit-o din primele clipe petrecute în fabrică, pe când tatăl ei era bolnav, și își aduce aminte și acum momentul în care s-a dus la spital și i-a spus că vrea să facă poșete și accesorii de piele și să continue afacerea de familie. Entuziasmat și însuflețit, tatăl ei a ieșit din spital și, împreună, au conceput primul model de geantă YVY, o denumire inspirată de prenumele ei și de numele de fată, Vâlcu. La scurt timp, tatăl ei s-a stins, dar decizia Ioanei era luată. Locul ei nu era nici la ASE, nici la medicină, ci acolo, printre suluri de piele, lacuri și mașini de croit.

A luat afacerea de la zero, trecând de toate hopurile (foarte) micului antreprenor care dă piept cu realitatea: foști parteneri de-ai tatălui care-și uitaseră brusc promisiunile, șicane și contracte nerespectate, oameni care ar fi făcut orice s-o încurce în loc s-o ajute. Dintre ei, însă, au răsărit și oameni providențiali, de care-și amintește zâmbind, cum a fost un marochiner bătrân, „domnul Tudor”, care visase să-și dea meșteșugul mai departe către fiicele lui, dar ele își aleseseră alte cariere. „A venit la mine și mi-a spus «Fata mea, eu o să stau aici să te ajut cât ai tu nevoie și o scoatem noi la capăt»”.

Simt un fior când povestește, pentru că, într-adevăr, „domnul Tudor” a fost providențial. Ioana nu dispunea aproape deloc de bani, îl plătea pe zi, cu puținul pe care îl avea, dar el a rămas mai bine de un an și a învățat-o despre modele, tipare și piele. Când producția a crescut prea mult, domnul Tudor i-a sugerat că ar fi cazul să-și găsească o echipă, fiindcă a trecut la alt nivel.

Acela a fost începutul. Între 2007 și 2011, Ioana a produs pentru Otter, sub brandul ei, vânzându-și creațiile în cele peste 40 de magazine ale brandului, dar colaborarea s-a întrerupt la un moment dat și s-a trezit peste noapte cu 40 de oameni, un stoc de genți și un alt început incert. „Am adunat oamenii, le-am ținut un discurs, unii au rămas cu mine, pe ceilalți am încercat să-i recomand către alți producători și ne-am reorganizat total”.

De atunci vinde pe site-ul ei, peste 500 de genți pe lună (cele mai multe personalizate după gusturile fiecărei cliente), dar și în Victoria 46 și în diferite boutique-uri mai mici din țară. Are colaborări cu vedete și bloggeri precum Albertina Ionescu, Carmen Negoiță sau Ana Morodan, care au mici colecții-capsulă cu priză la public. Între timp a devenit soție și mamă a doi băieți, dar se ocupă în continuare de una singură de brand. Își face notițe seara și vine cu ele a doua zi la fabrică, pentru a ști exact ce are de făcut. Ne plimbăm prin secție și vorbește cu echipa ei calm, dar ferm, pomenind coduri de genți, modele la care pielea trebuie întoarsă într-un anumit fel sau lipituri care se cer făcute după un anume tipar. E fericită că, de câteva zile, a reușit să aleagă un lider intern, în cadrul echipei, care s-o ajute cu coordonarea activității. Face lucrurile puțin mai simple, dar oricum toate componentele business-ului rămân în mintea ei.

Și acum, când vorbește despre cei 15 oameni cu care lucrează permanent (și cărora li se mai adaugă câțiva, în funcție de proiect), Ioana devine serioasă. „Din producție nu se fac bani mulți, fiindcă tot timpul reinvestești, dar eu îmi doresc să cresc acest brand astfel încât să îmi fie și mie bine, dar și oamenilor cu care lucrez”. Apoi adaugă: „Știu că în domeniul nostru salariile sunt mici, dar eu n-aș putea vreodată să știu că fac profituri imense și că oamenii mei se zbat cu 1000 de lei pe lună”.

17 (1)

În toate interviurile cu antreprenori, ei tind să vorbească despre oameni, despre echipă, e un fel de refren care dă bine. La Ioana, însă, simți din prima că nu e un discurs de leadership. A crescut în lumea producției, știe cât de importanți sunt oamenii, cât de greu îi găsești pe cei buni și că au nevoie de respect și grijă. Și-ar dori să facă o școală de meserii pentru marochinărie, fiindcă e o lipsă mare de competențe pe acest domeniu. Și se luminează toată când îmi povestește cum a reușit să găsească un modelier care a lucrat cândva cu tatăl ei, care o să o învețe cum se fac tiparele în patru, pe stil vechi, astfel încât să nu irosești material și rezultatul să fie impecabil.

Într-o vreme participa mult și la târguri internaționale, unde a ajuns să exporte către China, Belgia și chiar către celebrul magazin Harrods, dar sub brandul „Caroline Castigliano”. N-o mai atrag însă târgurile, fiindcă – deși ideea de a exporta mii de genți e atractivă și foarte multe branduri mari o solicitau intens pentru calitatea bună a produselor – simte că vrea să se concentreze pe brandul YVY și să-l crească, nu să facă genți pentru alții.

Planurile ei sunt mari, dar realizabile, fiindcă le ia cu răbdare: urmează un rebranding YVY, astfel încât oferta să se lărgească cu produse pentru adolescenți, pentru bărbați, poate chiar pantofi și mici accesorii de marochinărie. Peste un an sau doi va apărea în mod sigur și un showroom tip concept-store, unde să vină clienții să-și comande un anumit model, cu un anumit tip de piele, dar să găsească și alte obiecte cu poveste, precum o carte bună sau alte produse de design, complementare celor făcute de ea.

12 (1)

În onoarea tatălui ei și a produselor pe care el le făcea odinioară, Ioana ar vrea să reînvie o piesă demult uitată: geanta-diplomat, care se face extraordinar de greu dar ar putea, cine știe, să devină o piesă de hipsteri. „Se face pe un cadru de lemn, cu carton, cu mulaje, ai nevoie și de un atelier de tâmplărie, e foarte complicat, dar nu renunț”, zâmbește ea. Mama ei, care lucrează de la vârsta de 15 ani în domeniu, încearcă să o tempereze din când în când, dar sfârșește cu aceeași concluzie: „Cât de bine semeni cu tatăl tău, nici el nu se lăsa până nu reușea să facă tot ce-i trecea prin cap și chiar și când stătea de vorbă cu cineva, mintea îi mergea la idei și soluții pentru proiectele lui”. Ioana râde pentru că știe că mama ei are dreptate. Chiar nu se lasă până nu reușește, iar de multe ori, în mijlocul unei conversații, se oprește brusc fiindcă i-a venit o idee cum să facă un anume produs. Așchia nu sare departe.

Crede în timing-ul lucrurilor și nu vrea să grăbească nimic. Știe că momentele se aleg singure, dacă muncești și pui suflet. Uneori, însă, îi apar mici semne că se află pe drumul cel bun, de la întâlniri providențiale precum cea cu „domnul Tudor” până la detalii pe care le observă întâmplător. Peste drum de fabrică se află o secție de poliție, iar într-o zi a observat un polițist ieșind cu o geantă-diplomat identică celor făcute cândva de tatăl ei. E convinsă că era făcută de el, pentru că părea foarte veche și știe că multe dintre echipamentele de atunci încă n-au ieșit din uzul instituțiilor statului. I-a venit să zâmbească și a luat-o ca pe un semn că ideea ei cu diplomatul nu e deloc neverosimilă. Și i-a mai dat încă o dată dreptate mamei, în gând. N-a moștenit o afacere de familie, a moștenit o pasiune și un fel de a fi, al tatălui ei. I-a luat instinctul de marochiner și este cea mai prețioasă moștenire pe care și-ar fi putut-o dori vreodată.