Stefan Ahnhem - Risc de nopți albe

Trecera de la meseria de scenarist la cea de scriitor a fost dificilă?

Am scris foarte multe scenarii de-a lungul timpului. A scrie scenarii înseamnă să te adaptezi, să iei din cărțile altora personaje sau acțiune, poate să creezi ceva nou sau să dezvolți mai mult povestea în cauză. După ce am scris scenarii timp de 20 de ani, mă săturasem de personajele și de poveștile altora. De aceea, am ales să-mi creez propriul meu univers.

Ce face o poveste să fie bună și, mai ales, un thriller să aibă succes?

Aceasta este o întrebare bună. Cred că ceea ce este important este ca oamenii să fie interesați, să-și dorească să știe ce se întâmplă mai departe și să continue să asculte povestea pe care o spui. Întrebarea este cum faci lucrul ăsta și, evident, răspunsul se complică. Atunci când scriu sunt foarte atent la fiecare frază, astfel încât scriitura mea să fie interesantă de la un capăt la altul. Sunt foarte multe romane polițiste sau thrillere care au începuturi și sfârșituri bune, dar partea de mijloc este neinteresantă sau plictisitoare. Eu încerc ca și miezul romanelor mele să fie intens și să-i prindă pe cititori. Cred că asta înseamnă să spui o poveste bună. Întotdeauna m-am priceput să spun anecdote. Spre exemplu, și în cazul unei cine cu prietenii cărora vreau să le povestesc ce mi s-a întâmplat în vacanță, mă întreb cum să le captez atenția. E vorba de multe trucuri, care țin de lucruri mici: exagerez unele aspecte, dozez, temporizez. Soția mea nu este în stare să spună o poveste, ajunge la concluzie mult prea repede. Eu îi atrag atenția că nu așa se spune o poveste pentru că se strică lucrurile. Iar ea îmi spune: „Bine, dar, de fapt, asta s-a întâmplat”. Cred că dacă ar ști că am împărtășit cu voi aceste lucruri, ar fi foarte furioasă.

Credeți că la dvs. e vorba de un talent cu care v-ați născut și pe care ulterior l-ați exploatat?

Cred că este un talent cu care m-am născut, dar pe care l-am dezvoltat mai târziu. Este un amestec între cele două. Întotdeauna am spus povești, cu mult înainte de a mă apuca de scris.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum arată procesul dvs. de scriere. Îmi imaginez că lucrați înconjurat de tot felul de schițe și planuri complicate.

Nu este departe de adevăr cum îți imaginezi tu biroul meu. Am un birou mare și frumos acasă. Când încep să lucrez la un roman, nu-l scriu la calculator, ci de mână. Am câteva caiete, printre care unul galben, în care scriu de fiecare dată. Îmi place ca la început să stau în cafenele, să ascult muzică în căști și să beau un ceai. Lucrez cam trei-patru ore pe zi în această perioadă, încercând să găsesc personajele, motivele și temele cărții. Acest proces durează cam două luni, după care mă duc acasă, unde organizez toată informația adunată pe calculator și, mai apoi, încep să scriu. Nu știu totul de la început. Poate că am fi . nalul în minte, dar nu știu exact cum voi ajunge la el. Scriu capitol cu capitol. În această etapă, lucrez în jur de opt-nouă ore pe zi. Întreg procesul de scriere înseamnă cam un an pentru ecare carte. După ce prima versiune e gata, rescriu și scot ceea ce nu mi se mai pare potrivit. De exemplu, din ultima carte, am dat la o parte aproximativ 150 de pagini și le-am înlocuit cu alte 80 noi. Ideea este că fac schimbări până când cartea devine cea mai bună.

De unde vă inspirați și cum ați început să scrieți seria Fabian Risk?

Nu știu de unde îmi vin ideile. Pur și simplu, îți trăiești viața, iar ideile apar tot timpul. Dintr-un articol, dintr-o conversație, dintr-o imagine, din orice. Când mă așez la masa de scris, ideile curg în mod firesc. Când am început să lucrez la prima carte din seria Fabian Risk, nu aveam editor, iar chiria o plăteam cu ajutorul scenariilor. O perioadă, am economisit bani scriind scenarii timp de câteva săptămâni sau luni, după care luam o pauză și lucram la propria carte. Am pendulat între cele două activități vreo patru ani, până am reușit să termin Victima fără chip. Mai cred că Fabian Risk a fost și un fel de reacție la Kurt Wallander, un personaj pe care l-am păstorit foarte mult pe vremea când eram scenarist. Am vrut să creez o variantă mai tânără a acestui tip de detectiv, nu un bătrân morocănos și singuratic, care bea whisky și ascultă muzică de operă. Mi-am dorit un personaj contemporan și un bărbat modern.

Victima fără chip e cel mai bine vândut thriller scandinav și, de asemenea, a câștigat premiul pentru cel mai bun roman polițist al anului. Vă simțiți un scriitor iubit de public? Contează asta pentru dumeavoastră?

Victima fără chip a câștigat un premiu pentru cel mai bun debut în Scandinavia și, ca atare, s-a vândut cel mai mult. Pentru a spune lucrurilor pe nume, sunt scriitori care vând mult mai bine decât mine. Când lucrezi la o carte timp de un an și jumătate, cu siguranță vrei ca oamenii să o citească, dar nu neapărat să te iubească. Cred că este extraordinar că aceste cărți călătoresc peste tot prin lume. Uite, acum au ajuns și la cititorii din România. Îmi place foarte mult că văd pe rețelele de socializare tot felul de reacții ale oamenilor din toată lumea, care îmi citesc cărțile. În acest sens, sunt foarte flatat și fericit. Dar ceea ce încerc să fac este să spun povestea cât de bine de pot, fără să-mi doresc neapărat să fiu iubit de public.

V-ar fi plăcut să fiți detectiv în loc de scriitor? Să fiți eroul cărților dvs., Fabian Risk?

Nu, nu aș vrea să fiu Fabian Risk. Nu aș fericit în pielea acestui personaj. Cred că este un fel de antierou. Când am început să scriu seria Fabian Risk, eram foarte apropiați și împărtășeam aceleași gusturi în materie de muzică. Pe parcursul scrierii celor cinci romane însă, ne-am distanțat, pentru că el trăiește într-o altă lume decât mine. Există multe lucruri care ne leagă, dar stilurile noastre de viață sunt total diferite. Eu stau acasă și scriu, după aceea umblu prin lume și dau interviuri, pe când el este mereu într-o situație de viață și de moarte. Dar îl pot considera un prieten vechi, pe care îl înțeleg foarte bine. Îmi place în continuare muzica pe care o ascultă.

Dar dvs. ce fel de muzică ascultați?

Ascult piese mai vechi. Ar fi ușor să rămân cantonat în ele, având în vedere că sunt trecut de 50 de ani. Dar pentru a evita, încerc să ascult muzici noi, cum ar fi Billie Eilish. Nu am fost niciodată foarte interesat de muzica rap sau de cea hip-hop. În ultimii ani însă l-am ascultat foarte mult pe Kanye West. În același timp, ascult muzica clasică a generației mele: Kraftwerk, Depeche Mode, U2, Simple Minds și Talking Heads.

Ați simțit vreodată presiunea că trebuie să vă ridicați la nivelul succesului lui Stieg Larsson? Sau, din contră, cărțile lui v-au inspirat?

Cărțile lui Stieg Larsson au fost mai degrabă un soi de inspirație. Mi-au plăcut foarte mult primele trei. Le consider deschizătoare de ochi și de drumuri, arătând ce se poate face în acest domeniu. Înainte de el, cei care scriau thrillere abordau chestiunea realității foarte serios: așa se scrie un roman polițist, așa se conduce o investigație cu detectivi. Larsson a dus acest gen de scriitură către o zonă mai de benzi desenate, i-aș zice, și a făcut-o într-un mod extraordinar și foarte incitant. Îl crezi, chiar dacă povestea lui este incredibilă. Ce-mi place este că se simte că s-a distrat scriind. De exemplu, la sfârșitul primului volum din serie, Lisbeth Salander se amuză luându-i unui om de afaceri foarte bogat toți banii. Putea să se oprească la câteva milioane sau la o sută de milioane, care oricum reprezintă o sumă foarte mare, dar nu, l-a pus să mai adauge câteva zerouri până s-a ajuns la miliarde. A fost vorba de un amuzament atât al personajului, cât și al scriitorului. Mi-a plăcut foarte mult, iar cărțile lui au reprezentat o inspirație pentru mine.

Aveți patru copii. Cum s-a îmbinat, de-a lungul timpului, rolul de tată cu cel de scriitor? Mă gândesc că nu a fost întotdeauna ușor.

Cei patru copii ai mei fac parte din două generații diferite. Am doi copii care sunt deja adulți, de 25, respectiv 22 de ani, și doi mezini, de nouă și de șase ani. Când m-am apucat de scris, era un chin pentru că nu aveam suficienți bani. Dar atunci eram mai mult acasă. Acum, fiindcă au apărut banii și succesul, sunt mai mult plecat. Când stau acasă, mă ocup de cei doi copii mai mici, le pregătesc micul dejun, îi duc la școală. Când se întorc, în jurul orei patru după-amiaza, eu lucrez. Sigur că pot intra la mine în cameră, ne îmbrățișăm și stăm puțin de vorbă. După aceea mă lasă singur, pentru că eu mai trebuie să lucrez vreo două ore. Când nu scriu, sunt plecat foarte mult timp. În această perioadă, programul meu este așa de încărcat încât nu am niciun weekend liber până în decembrie. Încerc să vorbim la telefon, dar nu este întotdeauna atât de ușor. Mai bine i-ai întreba pe ei dacă reușesc să mențin acest echilibru între a fi tată și a fi scriitor.

Ce vă face cel mai fericit?

În primul rând, sunt foarte fericit când copiii mei sunt bine și când noi, ca familie, suntem bine. Familia este foarte importantă pentru mine. În al doilea rând, sunt fericit în anumite momente legate de cărțile mele. Tinerii din ziua de azi nu mai citesc sau o fac din ce în ce mai puțin. Preferă ecranele telefoanelor sau ale tabletelor. Sunt foarte bucuros când un tânăr de 16-17 ani vine la mine și îmi spune: „Eu nu citeam înainte, dar am început să citesc datorită cărților tale”. Mi s-a întâmplat lucrul ăsta de trei sau patru ori. Știind că ei s-au apucat de citit, sunt foarte fericit. După ce îmi descoperă cărțile și dezvoltă un tip de fascinație pentru acest gen, tinerii nu se mai gândesc că citesc, ci, pur și simplu, se bucură de lectură și vor ca această carte foarte groasă să nu se mai termine. Asta mă face foarte fericit!

Foto: Thron Ullberg

Stefan Ahnhem – Risc de nopți albe