Cautare




, Contributor

Specialist în comunicare și marketing. Analizează universul consumatorilor pornind de la insight-uri din studii sociologice, psihologice și antropologice.

Lifestyle |
|

Stăm tot mai mult „alături” și tot mai puțin „împreună”

Zilele trecute, așteptam la o coadă interminabilă să cumpăr câteva cadouri pentru „cei dragi” și mă întrebam ce ar avea ei, de fapt, nevoie să le ofer, dincolo de pungile din brațele mele. Mai multe sfaturi? Mai multă iubire? Alte cadouri? Nu cred. Eu simt că cel mai mult avem nevoie să ne oferim unii altora mai multă atenție.
Olivia_Petre

Acea atenție în care doar ne vorbim, fără să verificăm nicio notificare de pe telefon. Acea atenție în care doar ascultăm, fără să dăm nicio fugă în propria minte, plină cu frânturi de ieri sau cu planuri de mâine. Acea atenție pe care o consacrăm confesiunii celuilalt și în care nu ne aruncăm de la primele fraze să dăm sfaturi și nici să forțăm empatii de genul „Daaa, eu știu exact cum te simți, am trecut și eu prin asta”. Ci lăsăm clipa să fie doar a vorbitorului, fără a muta reflectorul pe noi. Acea atenție în care ne dăm timp să observăm ce ne spune cel de lângă noi atunci când nu ne spune nimic. Acea atenție pe care o creăm tot mai rar și pe care o păstrăm tot mai greu. Pentru că în ședințele de la birou, în parc cu copiii, în trafic, acasă – suntem tot mai puțin acolo unde suntem de fapt, chiar dacă fizic stăm unul lângă altul.

Dar când am început oare să fim mai mult „alături” decât „împreună”?

În primul rând, de când am cumpărat cu entuziasm iluzia de multitasking. Acest concept e un imens balon de săpun, de care ne-am îndrăgostit pentru că ne complimentează niște capacități pe care nu le-am avut, de fapt, niciodată. Flash news pentru cei care încă mai cred în e there is no such thing as multitasking. Atât timp cât suntem prinși într-o sarcină complexă, care ne solicită o anumită parte a creierului, pur și simplu, nu putem aloca aceeași resursă pentru a rezolva o altă sarcină.

Sociologia identifică trei tipuri de multitasking: încercarea de a realiza mai multe lucruri în același timp, obiceiul de a pendula între două sarcini, cu întreruperi constante pentru a face câte puțin din fiecare și obiceiul de a sări rapid de la o sarcină la alta, fără nicio pauză între ele. Toate cele trei metode sunt la fel de non-eficiente. Studii multiple ne arată clar: jonglarea cu mai multe activități scade productivitatea cu peste 50%, crește anxietatea, sporește rata de erori umane, inhibă capacitatea de creație și, nu în ultimul rând, ne seacă de energie.

Din păcate sau din fericire, chiar nu suntem mașini. Nu încă, cel puțin. Într-o lucrare din 2009 numită „De ce este atât de greu să-mi termin munca?”, profesoara de economie și afaceri Sophie Leroy introducea termenul „reziduu de atenție”. Când trecem de la o sarcină la alta, este nevoie de un timp pentru ca atenția noastră să se poată decupla și abia apoi se poate muta la o nouă activitate complexă. Însă dacă noi sărim la un lucru nou imediat ce l-am tăiat pe celălalt de pe lista de To Do, mintea noastră rămâne în urmă și va continua să ne trimită bucăți de idei și de gânduri despre primul task. Vestea „bună” e că nu ni se întâmplă doar nouă: psihologii Harvard spun că oamenii își petrec aproape 47% din timpul activ gândindu-se la cu totul altceva decât la ceea ce fac în acel moment.

Și dacă așa de păguboasă e lipsa de atenție pentru business, vă imaginați ce efecte are asupra relațiilor noastre? Gândiți-vă ce reziduuri de atenție le oferim celor din jur și ce primim și noi la schimb, în graba noastră cea de toate zilele.

Poate suntem tentați să credem că modul în care vorbim are o influență mai mare asupra partenerului/partenerei decât atenția cu care îl ascultăm, așa că ne concentrăm foarte mult pe ce să spunem sau pe ce sfaturi să-i dăm. În realitate, dacă ne îmbunătățim modul în care ascultăm, relația ar avea mult mai mult de câștigat. Avem nevoie mult mai mult să fim ascultați decât să fim sfătuiți. Cu alte cuvinte, ar fi minunat dacă am reuși să fim nu numai „ochi și urechi”, ci poate chiar „inimă deschisă” atunci când stăm față în față cu cineva drag. Mai ales că noi adulții nu știm să cerem precum copiii… ei încep, pur și simplu, să sară sau să plângă atunci când părinții stau lângă ei, dar nu le oferă atenția dorită. Iar nevoile noastre nu sunt foarte departe de ale lor.

De multe ori, ne străduim să le oferim celorlalți timp, însă nu le oferim și atenție. Poate de aceea bunica mea are obiceiul să mă roage nu să vorbim, ci „să stăm la taină”. Nu am mai auzit nicăieri arhaismul acesta, „a sta la taină”, dar îmi e tare drag. Știu că e felul ei simplu de a încerca să creeze un ritual de conectare. Și știu că are dreptate. Fără ritualuri de conectare, relațiile noastre și-ar pierde miezul. Avem nevoie să tăinim mai des, nu doar să vorbim. Cu ceilalți și cu noi înșine, că tare am uitat cum se face.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii