
Militez frecvent pentru decizii înţelepte, nu pentru cele adoptate în febra emoţiilor, fierbinţi, dar ineficiente. Cred, precum Pam Brown, că „în centrul celei mai clocotitoare inimi există un locaș de calm, dincolo de timp, pe care nu-l atinge nicio schimbare sau pierdere. Niciun tumult nu-i poate tulbura liniștea, nicio umbră nu-i poate întuneca lumina”. Acolo e o mină de aur. A fiecăruia dintre noi.
Mă îngrijorează momentele liniștite-inactive, de lungă durată, care, în opinia mea, duc spre o oboseală statică, o lâncezeală înfricoșătoare a minţii și a trupului, o indolenţă lipsită de reacţii, pe care, fără să îmi doresc în mod special, o asociez spaţiilor de lângă și din cimitire.
Clipele acelea fără speranţă și fără dorinţa de schimbare, în care lipsa energiei și a oricărui impuls de a face ceva ne atrofiază spiritul și trupul, dacă le permitem să se instaleze comod în spaţiul nostru personal.
Sigur că, pe intervale decente de timp, weekend sau vacanţă, controlată, liniștea-pasivă, cum îmi place mie să o numesc, poate fi utilă. Însă, chiar și atunci, ceea ce facem conduce tot către activitate. Înţelepţii obișnuiesc să spună că viaţa e ca un ocean. Da, este greu să înoţi, uneori chiar împotriva curentului. Cei slabi se duc pe mal, acolo e atât de liniște…
Cu siguranţă aţi remarcat în poveștile de viaţă personale sau profesionale, ale voastre sau ale altora, situaţii în care, deși se poate face ceva pentru ca lucrurile să stea altfel, mai bine, oamenii nu reacţionează în niciun fel, nu au pic de iniţiativă sau interes pentru sine, pentru cel de alături sau pentru lucruri, vezi proiecte. Iar când o fac, o fac brutal, agresiv, aparent gândit, în fapt doar coleric, clocotitor și impulsiv, utilizând analize superficiale sau sfaturi mai mult sau mai puţin binevoitoare din experienţele altora.
Bineînţeles, apoi aceste lucruri aduc cu sine regrete tardive și inutilitate în utilizarea timpului. În contexte de acest tip, în relaţia cu sine și cu ceilalţi, nu trebuie să ne mire că auzim o replică de genul: nu pot scoate iertarea din mânecă după ce jignirea a săpat înlăuntrul meu… vorba poetului.
Dacă pașii pe care-i urmăm în astfel de situaţii ar fi făcuţi pe liniștea-activă și echilibrul interior, la care adăugăm un ingredient magic numit odihnă, deciziile noastre nu ar mai crea confuzie în noi sau în ceilalţi, ele ar putea fi spontane, dar bine gândite și ne-ar conduce cu siguranţă către un echilibru interior, către o împăcare cu sine și către o posibilă existenţă a unui trai mai bun. Altfel, într-adevăr, „nimic nu poate salva omul de vocaţia nefericirii”.
Există, bineînţeles, și replicile pe care mintea noastră, uneori cameleonică, le găsește sub forma unor argumente religioase, necontând dacă până atunci ne manifestam vreo formă de credinţă sau ne declaram atei. „Așa a vrut Dumnezeu!” , ne zicem bătându-ne resemnaţi sau războinici, după caz sau fire, cu pumnul în piept. De ce să mai fac ceva? De ce să mă schimb sau măcar să mă adaptez unui context nou? Totul îmi e potrivnic și mă obligă „să-mi accept soarta crudă”.
Serios? Așa, brusc? Iar liniștea-pasivă se așază tăcută și ne atrage într-un culcuș molcom, ca să nu-i zic puturos, din care greu ne vom mai urni. Și totuși, oare n-ar fi mai bine să ne odihnim puţin, să ne gândim și să ne concentrăm strict pe faptele noastre directe și să găsim leac tocmai în capacităţile și aptitudinile noastre? Ar fi o liniște-activă, care ne-ar determina să resetăm acel calculator… care suntem noi înșine, să-l reparolăm și când îl repornim să realizăm câte alte lucruri sunt de făcut.
Vorba populară spune, pe bună dreptate, că „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă”. Sigur că vă vor veni acum în minte mii de replici ca să mă contraziceţi. Totuși, reflectaţi măcar puţin.
„Dumnezeu este subtil, dar bine intenţionat”, am descoperit pe propria piele. Poate nu strică să aveţi această replică în vedere. Și ea ne poate conduce din nou către noi înșine.
Apreciez liniștea-activă, învăţată cu ajutorul experienţei, încercării, suferinţei. Acea liniște care te face să realizezi că raiul pe pământ este o alegere pe care trebuie să o faci, nu un loc pe care trebuie să-l găsești, așa cum ne sugerează și psihologul Wayne Dyer. Nu uita că, e adevărat, dacă te uiţi în jur și nu știi care-i ţinta, cu siguranţă tu ești persoana vizată.
Cred, de asemenea, că ar fi mult mai ușor pentru ieșirea din impas să ne spunem că nu vrem ca salvarea să vină din altă parte. Vrem doar să fim acolo în timp ce ne salvăm singuri. Și, într-adevăr, dacă în sufletul nostru există măcar o ramură ce înflorește, pe ea sigur va poposi o pasăre cântătoare.