Cautare




, Contributor

Gastronomie |
|

Singurul motiv pentru care ador Geneva

Cam o dată pe an, măcar, când am timp și energie și se întâmplă să mă aflu la Geneva, îmi face mare plăcere să ajung la un restaurant legendar – Auberge d’Onex.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Aflat undeva la periferia Genevei, restaurantul se prezintă timid, înconjurat de verdeață, într-o clădire joasă, lungă, decorată așa cum ar arăta la mama acasă, daca mama ar fi o italiancă pasionată de stilul anilor ’50, cu bune și cu mai puțin bune.

Proprietarul este Valentino, un italian pe la vreo 60 și ceva de ani, cu o gură mare și cu o energie și mai mare, bine combinate cu un Rolex din aur masiv, care, cumva, se asortează foarte bine cu personalitatea debordantă a omului. Pe lângă domnul proprietar, tot personalul este la fel de latin, iar unul dintre cele două motive pentru care ador să merg la Auberge d’Onex, pe lângă mâncarea fabuloasă, este accentul dulce, luung, luung al chelnerilor, care transformă limba engleză într-un poem italienesc delicios. Preferatul meu absolut este cel mai tânăr chelner (media de vârstă este pe la 60 de ani, dar se mișcă de parcă ar avea 30 și o soție de 20 care îi așteaptă cu dor acasă), copia fidelă a lui Edward Norton, care, atunci când îi cer ceva îmi spune cu acea amabilitate curtenitoare pe care am întâlnit-o numai în Italia: „I bring you. I bring you my heart. I bring you everything you desire“. Și dispare în bucătărie de unde revine în timp record cu orice mi-aș dori.

Citește și Les Terraillers – un colț de paradis

Și așa ajung la mâncare. Cine mă cunoaște știe că nu mănânc mult – obosesc sau mă plictisesc repede. Dar la Auberge d’Onex mănânc până literalmente nu mă mai pot mișca. Un meniu normal, într-o seară normală, include următoarele: parmezan, măsline, sparanghel, radicchio și anghinare la grătar scăldate în ulei de măsline, niște cârnăciori ușor picanți, vitello tonnato, ridichi, roșii, burrata, paste, risotto și tiramisu. Uneori și niște bezea. Uneori și niște mousse de ciocolată.

De fiecare dată când merg, restaurantul este arhiplin. De fiecare dată, mă gândesc că o să dureze foarte mult până vine mâncarea. De fiecare dată, chelnerii matusalemici execută un balet SF printre mesele arhipline și reușesc să îmi aducă mâncarea înainte să schimb două vorbe cu Edward Norton. Și de fiecare dată insistă să mănânc tot, tot, se prefac că se supără, știu că îmi place mult radicchio așa că mă îndoapă cu priviri fericite de bunicuți care își văd nepoții mâncând. Dacă aș locui în Geneva, cred că m-aș muta acolo.

Și da, este un restaurant inclus în Ghidul Michelin, dar ei nu fac caz de acest lucru, ci doar se mândresc cu mâncarea bună, extraordinară, pe care o servesc.

Neapărat să treceți pe acolo.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii