Face cea mai bună plăcintă cu brânză din diaspora. Lucrează la Comisia Europeană. E un bun ascultător și un povestitor și mai bun. Conduce o mașină electrică. Dar, mai presus de toate, e un tânăr pe umerii căruia viitorul României stă foarte bine. Confortabil, chiar. Am vorbit cu el despre nou și vechi, mituri și tradiții, scoici și conuri de brad și despre oțetul care frăgezește aluatul. Să aveți un An Nou bun!
Mai ai ceva în comun cu strămoșii tăi ce străbăteau Peninsula de-a lungul și de-a latul ei cu turmele de oi?
Dinamismul și mobilitatea, aș spune eu, în termeni moderni. Străbunicii mei erau oieri. Unul dintre ei se ocupa și de transportul cherestelei. „Lucrul cu caii”, i se zicea la noi – practic, asigura transportul lemnelor într-o perioadă în care în Peninsula Balcanică trenurile abia începeau să-și croiască drumul prin munți. Seminomadismul îi definea prin excelență. Primăvara, cam de Sfântul Gheorghe, părăseau câmpurile cu iarnă blândă din estul Macedoniei și urcau în munții Rodopi cu întreaga comunitate și cu turmele de oi. Iar toamna, de Sfântul Dumitru, coborau din munți. Acest seminomadism mi-a rămas moștenire și mie. Lipsa granițelor de azi din Uniunea Europeană și mobilitatea pe care ne-o asigură era modernă îmi permit să trăiesc între două locuri, mereu cu bagajul pregătit. În comun cu aromânii din trecut am și cultura lor. Nu văd aromânitatea ca pe o moștenire genetică, ci ca pe una culturală. Faptul că vorbesc limba, caut mereu cântece vechi, aflu poveștile din trecutul familiei mele și adun straie vechi, toate astea mă fac aromân. Dacă ar fi să reduc totul la un singur aspect, nevoia de familie mă face cel mai aromân din toate.
Aromânii sunt cunoscuți ca buni gospodari, meseriași îndemânatici și comercianți desăvârșiți. Sunt aceste calități moșteniri grele, ce creează așteptări apăsătoare pentru noile generații?
De multe ori, se tinde spre o generalizare a acestor calități. Departe de a fi adevărat. Așa ne văd ceilalți. Noi, de fapt, ne ghidăm după alte lucruri. Vrem să atingem bunăstarea, dar nu numai pentru noi, ci pentru întreaga familie. Apoi intrăm întotdeauna în competiție cu apropiații noștri aromâni. De multe ori în interiorul familiei. Este o trăsătură subconștientă care se activează în permanență. Nu e vorba de invidie, ci de dorința de a-ți depăși condiția. E o caracteristică frecvent întâlnită la comunitățile mici, în pericol de extincție. Ei devin mai activi și perfecționiști. De acolo, imaginea asta a noastră pentru outsideri. Trecerea de la oierit la comerț a fost un parcurs natural odată cu modernizarea Balcanilor. Adaptabilitatea este calitatea care i-ar defini pe aromâni. Acești cameleoni ai Balcanilor, cum îi numea Irina Nicolau. Este moștenirea perfectă pentru lumea în care trăim.
Ce rol are familia în păstrarea tradițiilor, dar mai ales a limbii aromânești?
Familia este instituția cu rol central din viața aromânilor. Nunta este văzută ca evenimentul principal din viața unui om. Părinții trudeau din greu ca să facă o zestre mare, să facă o nuntă de miercuri până miercuri. Extinderea familiei este egală cu perpetuarea aromânității. Căsătoria în afara comunității era văzută ca un tabu (pe vremea bunicilor mei), sau ca pe o înstrăinare mai apoi. Dar nu de multe ori, bulgăroaicele sau româncele luate de machidoni au devenit machidoance prin excelență. Deci, și aici, nu genetica, ci adoptarea stilului de viață și a limbii determină viața comunității. De pildă, în anii ’50, un aromân luase de soție o lipoveancă de la Jurilovca. La reuniunile de familie, ea li se adresa cumnaților și cumnatelor mai tinere cu formule vechi (ațe Coli, ață Marie), lucru pe care bunica mea nu-l făcea deoarece era specific generației părinților ei. Felul în care familia abordează sentimentul și apartenența la cultura aromânească determină gradul în care un copil sau o noră învață și păstrează tradițiile noastre și limba. Sau, în glumă, cum zice unchi-miu de soția lui româncă (în aromână mucanâ), că i-ar fi implantat un cip aromânesc când a luat-o de nevastă.
Aromânul consideră muntele ca fiindu-i casă. Din motive de oierit, ca să simplificăm foarte mult. Vii de la malul mării. Aproape toți aromânii pe care îi cunosc sunt din Dobrogea. Așadar, scoici sau conuri de brad?
Scoici. M-am născut la malul mării și asta mă definește. Când au venit în Dobrogea, din oieri munteni, aromânii au devenit agricultori și comercianți. Navigatori, doar câțiva. În schimb, toți au păstrat nostalgia satului care se transpune în cel mai recent loc rural. Străbunicii mei încă vorbeau de satele din Grecia, bunicii – vag despre cele din Cadrilater, dar cele care au rămas recurente în mentalul colectiv sunt satele din Dobrogea. Pentru mine, lipsa lor. Născându-mă și copilărind la Constanța, Hagilar (1) și Sinoe, satele de unde vin ai mei, au fost pentru mine destinații cu adevărat exotice. Ce-i drept, satul de azi nu are cum să joace rolul de nucleu pe care l-a jucat odinioară, cu horele de duminică din vatră. Satele din Dobrogea s-au golit de aromâni. Acum, centrul de interes este Constanța. Acolo este cea mai mare comunitate de aromâni din România. Nucleul, vatra, este acolo unde este familia. Unde este Aromânia, se întreba istoricul Nicolas Trifon. Ei bine, acolo unde sunt aromânii. Comunități mai mici sau mai numeroase, dar mereu răsfirate. Armâniulu nu-ari mardzinâ spunea o bătrână la un moment dat. Deci aromânimea nu cunoaște graniță și acasă poate fi oriunde, dar rămânem cu nostalgia celui mai recent loc părăsit în peregrinarea noastră către modernitate.
Plăcintele cu brânză pe care le faci după rețeta bunicii tale au fost prima mea introducere în bucătăria aromânească. Cu ce bucate te așteaptă bunica ta când ajungi pe acasă?
Pitâ di prași. Plăcintă cu praz. Întotdeauna când vin în țară, bunica îmi face plăcintă. Fie cu spanac, cu brânză, fie cu ștevie sau cu lobodă primăvara. Dar cel mai adesea cu praz. Învățase de mică de la sora ei mai mare. A fost orfană de mamă de la șase ani și multe lucruri le-a învățat de la surori și cumnate. După ce m-am mutat în străinătate, în prima vacanță de vară am rugat-o să mă învețe să întind peturi (2). A fost amuzată, dar deschisă să mă învețe. Ca multe alte lucruri pe care normal i s-ar fi părut ca sora și verișoarele mele să fie dornice să le învețe. Ei bine, singurul doritor am fost eu. Și a fost bucuroasă să predea tehnica mai departe. Apă, sare, ulei, făină. Și un pic de oțet pentru frăgezirea aluatului. Un cârpitor (3) și un sucitor subțire. Apoi umplutura are baza din brânză de oaie și urdă. Verdeața o alegi tu. În funcție de frunză, fie o opărești, fie o călești. Apoi măiestrie. Aia se fură cu pasiune. În rest, bucătăria diferă în funcție de sezon sau de momentul zilei. Dimineața ne fierbea peturi sau târhână cu brânză. Primele erau foi de plăcintă întinse vara și lăsate la soare să se usuce, sparte apoi în bucăți mici și se depozitau pentru la iarnă. Trahanaua e un fel de cușcuș. Mai des făcea frigănele. Iar vara și cât se mai găseau ardei toamna făcea piperchi țâgârsiti – ardei prăjiți în sos de roșii și cu brânză de oaie la final. Înmuiam pâinea direct în tigaie. Acum îi găsești în meniuri prin București și Mamaia.
(1) – Denumirea veche a satului Lăstuni din județul Tulcea
(2) – Foi de plăcintă
(3) – Un blat circular de lemn
