Eu nu sunt Rilke. Rilke e imens, iar eu sunt măruntă, dar Rilke poate fi luat de model, mai justificat și mai îndreptățit decât luăm de model un influencer. Astfel, pot scrie nu „Scrisori pentru un tânăr poet”, ci niște note cuprinse, „Scrisori unui tânăr pragmatic”. În cel mai simplist mod de abordare: sensibilitatea nu e nicidecum o alegere, ca atare, e nedrept să primești sfatul clișeic: „Nu mai pune la suflet”. În traducere, ar fi: nu mai simți atât! Imposibil de lucrat cu materialul din care ești făcut. Dac-ai fi putut s-o faci, n-ai fi așteptat să ți se spună. Ai încercat cu mult înainte de a ți se spune, din autoprotecție, dar nu a mers. În profunzime.
Sunt 30 de ani de când am mers la croitoreasă și am comandat un palton ca al lui Sinead O’Connor din Nothing Compares to You. Comandă specială, pentru a coborî niște trepte, cinematic, așa cum o făcea ea. Momentul acela era întruchiparea tristeții, așa cum eram eu. Dar în orașul meu nu existau astfel de trepte, vântul nu dădea atâta dramatism paltonului, iar privitorii nu erau emoționali ca mine și nu admirau inefabilul acelui palton. Eu continuam să-l port departe de realitate.
Departe de realitate, unde am reușit să rămân și astăzi. De vină spun că a fost paltonul care, în timp, a luat forme diverse, dar la fel de sugestive, cât să mă îndepărteze de exterior. De fapt, a fost predispoziție. Imaginația m-a salvat și m-a distrus în egală măsură. Toate desprinderile astea de realitate, de concret au șters cu mine pe jos, după care tot ele au creat un univers atât de bogat interior, încât am renăscut de fiecare dată.
Departe de realitate sunt eu, casa mea muzeu al obiectelor inutile, încărcate emoțional, garderoba mea, ideologia mea, până și caietul de rețete. Prezența mea e în trecut și în viitor, prezentă în prezent nu știu să fiu. Aș putea fi învinovățită pentru asta de toți cei care nu știu că în imaginar e cel mai greu să trăiești. Acolo se pot petrece lucruri care, de fapt, nu se petrec. Acolo, frica e un teritoriu nelimitativ, acolo, scenariile pot naște și poezii, și monștri, acolo, ecourile unor momente se repetă până când transformarea ta într-o victimă a propriei neputințe devine o a doua natură. Acolo ești atât de singur, că îți auzi inima în urechi. Lași toate porțile deschise, doar-doar vine cineva să te salveze. Vrei, cooperezi, nu opui rezistență și totuși nimeni nu are putere acolo. Nici tu, nici ceilalți.
Cred în Dumnezeu, cred în vicii, cred în predispoziții native, cred în neputințe. Nu cred în schimbare. În schimbare stă minciuna și lupta nu acolo se duce. Sufăr de incertitudine și pseudoimposibilitate. Printre oameni mă simt mai singură decât atunci când împart camera doar cu mine și câteodată mi-aș turna cu pâlnia uitare. Să-mi curgă uitarea prin vene, până când am să încep să zâmbesc. Zâmbet vreau, e semnul unui început promițător. Al oricărui început promițător.
Viața în ipoteze. Viața în rememorări. Viața în recreări. Viața în participări afective paroxistice. Viața în scenarii ipotetice. Viața în derulări de impulsuri. Așa trăiesc cei emoționali, cei pe care ceilalți îi văd doar prin actul lor creativ, prin emoția și dăruirea lor, prin intensitatea prezenței lor într-o relație, prin insolit, dar niciodată, niciodată prin prețul pe care aceștia îl au de plătit. Trăirea exacerbată.
Și tocmai în aceste vremuri de încercare asiduă de a nu leza minorități de orice fel, idee cu care concord, evident, se uită minoritatea oamenilor sensibili. Cei pe care îi poți leza cu discrepanțe: exuberanța ta neponderată, când celălalt este într-un moment nu tocmai fericit, abaterea neinspirată a conversației atunci când celălalt vorbește despre ceva ce l-a marcat și ar dori de la tine un gest, un cuvânt de empatie, iar tu abați discuția spre cel mai nou model de pălărie, indiferența ta când celălalt face un act confesiv. Chiar și mesajul la care nu-i răspunzi decât după două zile, gest imposibil de acceptat, sub pălăria lipsei de timp.
Nimeni nu mai e ocupat de multă vreme, cel puțin nimeni nu mai e ocupat cu altceva decât cu propria persoană. Știu strategia, dar e măruntă. Dacă te arăți ocupat, te poziționezi important, dacă vei părea important, atunci celălalt va fi flatat că totuși i-ai aruncat o fărâmă de atenție. Flerul meu a intuit-o înainte să i se confirme.
Mi se întâmplă des să observ, dintr-un simplu telefon, cât de legați sunt oamenii de „utilitar”. Dacă suni pe cineva, e posibil să auzi nu marea cum spunea poetul Cristian Popescu, ci: „Da, iubita, ce s-a întâmplat? Cu ce te pot ajuta?” Păi, cu nimic, îmi vine să spun. Telefonul nu e un SOS. Înainte de toate, e un gest sincer de interes și prietenie. Da’ nu îi spun. Închid apelul și mă închid și pe mine.
Acum câteva zile, circula pe Facebook o „maximă” de-asta care colorează pereții anoști, dar care în banalitatea ei era de un adevăr crunt. Spunea așa: „Nesimțirea nu se condamnă, sensibilitatea se trimite la psiholog”. Dar fără sensibilii ăștia inutili, pe care îi trimiteți să stea pe fotoliul freudian, voi ați mânca napolitane pe canapea, fără filme, fără parfumuri, fără cărți, fără muzică, fără artă, căci sensibilii trimiși la terapie s-au vindecat și nu mai produc nimic. Mai cu seamă nu mai produc emoții. Și așa vom fi toți o apă și un pământ. Un pământ roditor în alteregouri, fără niciun terroir.
Discriminare nu e doar când vorbești peiorativ de culoarea pielii, și corectiudinea ar trebui să se măsoare în egală măsură vizavi de toate categoriile. De un emoțional te bucuri, îl storci, dar nu îi înapoiezi nimic. E bun ca partener, că sparge rutina, ca prieten e bun, că e empatic, ca artist e bun, că îți oferă emoții pe care, altfel, ești incapabil să ți le oferi, ca scriitor e bun, că te ajută să evadezi, ca parfumier e bun, că te transpune, ca fotograf e bun, că-ți oferă o altă perspectivă. Cât îl costă expresia trăirilor pe un emoțional, în schimb, nu face obiectul preocupării cuiva.
Un emoțional e un copil mare. Pe copii nu îi rănești. Dacă ai în jurul tău un emoțional, scrie-i uneori, fără vreun motiv.
