Lucrez în Digital Marketing de șapte ani. Primul job serios l-am obținut la 19 ani, după ce deja publicasem prima carte și intrasem la facultatea nepotrivită. Paginile de brand abia fuseseră introduse pe Facebook, iar mediul online din România era în plin Big Bang. Din vecinul, fratele și colegul de școală care știa să instaleze Windowsul, devenisem „băiatul de la IT” care lucra la siteuri web alături de programatori și scria articole — cumva, scriitorul din mintea mea se încăpățâna să rămână scriitor. Mi s-a pus în brațe apoi partea de comunicare a brandurilor la care lucrasem anterior, dar mi-a luat aproape un an să înțeleg ce trebuie să fac cu adevărat și încă un an, cred, să învăț cum să-mi fac treaba câtuși de bine.
Timpul a trecut și, după câteva joburi project-based de copywriter, mi-am dat seama că vreau să lucrez în publicitate. Făceam și un master în domeniu ce-i drept, la care însă am renunțat fix înainte să susțin examenele finale. Am început să aplic la joburile de copywriter care-mi ieșeau în cale și la care credeam că am șanse reale, multe în agenții despre care auzisem lucruri bune. Nu a durat mult și am fost chemat la primul interviu. M-au întâmpinat două fete, cea care ar fi urmat să-mi devină manager și cineva din departamentul de HR. Mi-au zâmbit frumos și m-au servit cu prăjituri de casă. A trebuit să mă prefac că-mi plac, să le rumeg binevoitor ca într-o reclamă siropoasă în care replicile actorului se rezumă la niște onomatopee penibile. Prăjiturile erau groaznice.
Discuția a durat mai mult de o oră, ne-am amuzat și am acoperit aproape toate subiectele pe care, în mod normal, nu le vorbești într-un interviu de angajare. Mi-au spus că ar mai urma și alte interviuri, așa că, în mai puțin de 24 de ore, am primit un email frumos, aproape înălțător, în care eram invitat la al doilea interviu. M-am dus convins că o să obțin jobul în cele din urmă.
CITEȘTE: VIAȚA MEA DE PE INTERNET
Dacă pentru prima discuție îmi propusesem să par creativ, dar cu picioarele pe pământ, pentru al doilea interviu am vrut să las impresia tânărului matur, pregătit să facă față haosului din agenție despre care mi se spusese, aproape didactic, chiar din prima întâlnire. Numai că, de acea dată, m-au întrebat câți ani am și a trebuit să răspund sincer: 23 de ani. S-au uitat amândouă cu ochii umezi la mine, puțin contrariate și speriate deopotrivă. Nu mi-am dat seama dacă erau pe punctul să plângă sau să râdă nevrotic. Fix în aceeași zi, am primit un email în care eram anunțat, într-un limbaj de lemn, că au decis să continue procesul de recrutare cu un alt candidat care are mai multă experiență.
Am omis, din CV, anul nașterii și perioada primilor trei ani de facultate, conștient că sunt perceput ca având câțiva ani în plus față de vârsta reală. Au mai urmat alte interviuri trase la indigo, aceleași discuții, același deznodământ nefericit. În unele cazuri, mi s-au propus alte joburi decât cele pentru care aplicasem inițial, poziții sub nivelul experienței mele profesionale. În cele mai informale și relaxate momente ale interviurilor, mă vedeam nevoit să-mi deconspir vârsta. Iar unii angajatori insistau să accept celelalte joburi propuse pentru că, îmi imaginez eu, le plăcuseră de mine, „băiat inteligent, are cuvintele la el”, dar mai aveau impresia că pot să mă exploateze, iar eu voi crede că l-am prins pe Dumnezeu de picior: aveam 23 de ani și nu conta că lucrez în domeniu de patru ani, ar fi trebuit să mă mulțumesc nu m-aruncă într-un internship neplătit unde mi-e locul, mie și altor tineri de vârsta mea, nenăscuți în familii de publicitari.
Devenisem din ce în ce mai complexat de vârsta mea. Nu conta ce realizasem, ce spuneam, filtrul experienței profesionale și chiar al rațiunii — aș putea spune, era înlocuit de cel al vârstei. Când am publicat prima carte, aveam 19 ani. Câștigasem un concurs național de debut literar în detrimentul unor autori trecuți de 30 de ani. Primul lucru pe care l-am auzit, după anunțarea câștigătorilor, din partea juriului, care nu știa nimic despre autorii manuscriselor pe care le jurizaseră, a fost „suntem puțin surprinși, credeam că autorul are peste 30 de ani”.
Un an mai târziu, am trimis un text în engleză la o revistă americană. Barney Rosset, editorul revistei Evergreen Review și cel care i-a publicat lui Henry Miller „Tropicul Cancerului” pentru prima dată în Statele Unite, mi-a trimis un email în care mă anunța că textul meu a fost acceptat pentru publicare. Printre altele, și-a exprimat surprinderea că autorul textului e un tânăr născut la puțin timp după răsturnarea comunismului.
Vârsta mea devenise un handicap. Trăiam într-o lume locuită de oameni trecuți de 30 de ani, iar marele meu dezavantaj nu avea să dispară vreodată, mă gândeam eu, pentru că, și atunci când voi avea 30 de ani, toți ceilalți vor avea 40 de ani. În familie, eram mezinul, la birou — la fel. A doua carte pe care am publicat-o a fost scrisă chiar sub semnul acestui complex: se numește „Nouăzeci și unu”, anul în care m-am născut.
Mă rupsesem treptat de visul de a lucra într-o agenție de publicitate și mă îndreptam, la propriu, spre birourile open space ale corporației. Timp de câțiva ani, am lucrat ca freelancer pentru două companii mari care își externalizaseră activitățile de Marketing ale departamentului. Mă comportam ca o agenție, eu luam deciziile importante și tot eu le executam. În aceeași perioadă, coordonam și activitățile de Digital ale unei firme care avea peste zece siteuri web în portofoliu. Lucram chiar și 12 ore pe zi și eram mai mereu pe drumuri. Făceam multe lucruri deodată, poate prea multe. Decizia de a avea un job full-time m-a aruncat în sala de ședințe a unei corporații, după un accident ușor de mașină, speriat și cu mâna în ghips.
CITEȘTE: GOOGLE ESTE TATĂL NOSTRU
În drum spre interviu, taxiul în care eram a fost implicat într-un accident ușor, dar îndeajuns de grav cât să să fie nevoie să mă duc la spital. Încheietura mâinii mă durea cumplit după ce, din reflex, o proptisem de scaunul din față pentru a-mi proteja fața. Îmi amintesc că am sunat recruiterul și am amânat interviul la care însă m-am dus trei ore mai târziu, cu mâna în ghips și în stare de șoc. În rest, nu-mi amintesc exact cum a decurs discuția, ce am spus sau ce mi s-a zis. Tot ce pot spune acum e că am obținut jobul în cele din urmă.
La acea vreme, mi se oferiseră mai multe joburi, iar unul dintre ele — la Facebook, pentru care am și avut câteva interviuri pe Skype. Fusesem contactat pe LinkedIn de un recruiter pentru o poziție în Digital Marketing. În timpul interviului, am purtat un tricou alb, iar una dintre primele întrebări a fost referitoare la numărul de tricouri pe care le am în garderobă. I-am spus că nu știu cu exactitate numărul, dar l-am asigurat că am îndeajuns de multe cât să port doar tricouri în biroul din Palo Alto. A râs și a început să-mi povestească despre partidele de ping-pong din timpul programului de lucru. Nu am luat jobul, dar — pentru prima dată, mi-am dat seama că pot folosi avântul profesional din spatele tinereții mele drept un atu, deși eșuasem în stil mare.
A fi tânăr, la fel ca a fi bătrân, e o aventură. O societate ca a noastră creează preconcepții, iar apoi complexe pentru că, tocmai, e dominată, printre altele, tot de complexe și preconcepții. Suntem ba grași, ba slabi, fie prea tineri, fie prea bătrâni. Așa cum pot să spun că nu am obținut anumite joburi pentru că eram prea tânăr, la fel pot să cred că poate nu mai primeam nici măcar experiența unui interviu dacă aveam cu zece ani mai mult. Iată o preconcepție și rezultatele ei. Și, în cele mai multe dintre cazuri, nu am avut răbdarea necesară să privesc lucrurile și de la celălalt capăt, unde tinerețea mea nu avea nicio superputere.
Am tot căutat un cod secret, o formulă a succesului. Mult mai folositoare însă mi-ar fi fost o explicație pentru care eșuasem în stil mare. O explicație a mea pentru mine. Recruiterul de la Facebook îmi spusese că vrea un rockstar, tineri de vârsta mea care au experiența profesională a unui om trecut de 30 de ani. Uitându-mă înapoi, poate nu am fost pregătit și e mai bine că s-a întâmplat așa. Când am fost întrebat dacă aș avea nevoie de ajutor cu viza, am dat din umeri și apoi am zis că nu, neștiind ce implică. Și la fel, într-un punct al procesului de recrutare, începusem să-mi pierd răbdarea: voiam ca lucrurile să se întâmple repede. Față de cum eram la 24 de ani, acum am început să învăț să am răbdare, să ascult și să tac dacă nu am nimic de spus.
Orice ar fi, trebuie să am grijă ce-mi doresc la 26 de ani. S-ar putea să primesc ce vreau.
CARTE DE VIZITĂ
Laurențiu Ion este Nordic Digital Marketing Strategist la IBM și predă Digital Marketing la Universitatea Alternativă. A publicat două volume de versuri, „Destulă pace pentru un război” (Humanitas, 2010) și „Nouăzeci și unu” (Tracus Arte, 2014). În 2014, a fondat revista de literatură și fotografie SUBCAPITOL, ce promovează tinerii artiști.
