Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

S-au terminat pretextele de mediocritate!

EU.jpg
Oamenii de succes pe care i-am intervievat în ultima vreme mi-au dovedit că nu mai există pretexte de mediocritate şi resemnare. Atât de comodul ,,N-am avut noroc!” tocmai a ieşit din modă.

Cu câteva săptămâni în urmă, vorbeam cu un coleg din redacţie despre fenomenele născute pe internet, de la arhi-cunoscutul Justin Bieber până la ai noştri Inna, Robotzii sau Eduard Maya, branduri care s-au lansat direct în lumina reflectoarelor, fără să mai treacă prin chinurile des-ferecării unor uși închise cu zece lacăte. 

Legendarele poveşti ale marilor vedete din anii '90, precum Mariah Carey, care s-a străduit ani buni până să reuşească să-i strecoare producătorului Tommy Mottola o casetă (ce vremuri!) cu melodiile ei, devin desuete în epoca YouTube şi Blogspot, în care orice talent dotat cu un laptop şi un microfon poate să se facă auzit în fața unor mii de oameni și să-și vadă melodia circulând liber din email în email. 

În aceeaşi perioadă în care aveam conversaţia despre talente, am fost într-o călătorie de presă la Viena. Pe una dintre străzile de shopping ale capitalei austriece trona un magazin cu nume neaoş românesc: Maftei. Brandul de pantofi (cunoscut la noi, dar și în restul Europei și peste Ocean) nu ieşea cu nimic din linia magazinelor cochete, de marcă, din districtul patru al Vienei. Și, recunosc, m-am simțit mândră să-i atrag atenția ghidei noastre oficiale că pe acea stradă se află un brand creat de la zero, cu mai bine de 20 de ani în urmă, de un român ambițios.

Cu atât mai mult în zilele noastre, nici măcar faptul că ne naştem în România, locul pe seama căruia ne-am obişnuit să ne punem toate eşecurile şi ghinioanele, nu mai reprezintă o barieră în calea succesului. O dovedesc și branduri precum Musette, I.D.Sarrieri sau Gerovital, cu prezență solidă în afară, precum și designeri asemeni Aurei Cercel sau Mariei Lucia Hohan, ale căror creații apar în mari reviste de modă din lume.

Franțuzoaica Garance Doré, care se numără printre celebrii bloggeri de modă cu care am discutat și am dezbătut intens pentru un articol din numărul din iunie al ForbesLife, îmi vorbea despre faptul că ea şi iubitul ei, Scott Schuman (The Sartorialist), joacă rolul de editori unul pentru celălalt, tocmai pentru că în lumea bloggingului nu există instituţia superioară a editării care să scape jurnalistul de povara virgulelor incorect puse sau a frazelor acordate strâmb. Fiecare este editat de propriul talent și fler.

Tot Garance îmi amintea de faptul că generaţia sa şi a lui Scott este prima ,,promoție” de fotografi care nu mai au nevoie de validarea revistelor internaţionale pentru a-şi merita succesul. Pot deschide o pagină de web care nu costă nimic şi îşi pot practica meseria nestigheriți. Singurul barometru al reușitei este numărul de cititori, fani sau ,,followeri” pe Facebook şi Twitter.

Exemplele nu se opresc aici. Într-un număr al Forbes din luna aprilie scriam despre ilustratoarea de modă Agnes Keszeg, care, din atelierul ei micuţ din Cluj, lucrează cu edituri şi reviste din toată Europa. La întrebarea mea legată de dificultatea de a practica o asemenea meserie de nişă, aproape inexistentă în România, răspunsul lui Agnes m-a cucerit fără drept de apel: ,,Astea sunt mituri. Nimeni nu refuză să lucreze cu tine dacă eşti bun în ceea ce faci”. 

Cu fiecare om de succes pe care l-am cunoscut și ale cărui povești despre reușite, obstacole și eforturi le-am ascultat cu interes, mi-am consolidat o concluzie tot mai fermă. Prea mulți dintre noi ne-am construit eșafodaje elaborate care să ne protejeze orgoliile de spectrul ratării, iar libertatea pe care o avem acum la îndemână poate semăna mai mult cu o povară decât cu o uşurare.

Fără scuze și pretexte la îndemână, nu avem de ales decât să arătăm lumii întregi cât de buni suntem cu adevărat. O echilibristică periculoasă și un mers pe sârmă fără vreo plasă de siguranță care să ne salveze, în caz de prăbușire, ego-urile adesea supradimensionate.

Situația din zilele noastre nu poate decât să mă ducă cu gândul la un banc celebru, din epoca lui Bulă. Doi vânzători de pantofi sunt trimiși în Africa, pentru a prospecta o nouă piață. Primul telegrafiază la sediu: ,,E inutil! Oamenii de aici nu poartă pantofi, deci nu avem o piață viabilă. Mă întorc!”. Al doilea trimite și el o telegramă: ,,Ura! Trimiteți repede două camioane cu pantofi și mai mulți agenți de-ai noștri. Aici nimeni nu poartă încă pantofi!”.

Ține numai și numai de noi ce fel de ,,vânzători” vrem să fim pentru talentele și carierele noastre. Și, mai ales, ce fel de poveste vrem să spunem despre noi. Ea poate să înceapă telenovelistic, printr-un ,,Dacă aș fi avut ocazia să…” povestit prietenilor, la o bere. Sau poate să înceapă în ropote de aplauze, în fața unei mulțimi curioase să afle secretul succesului nostru. Depinde numai de noi să alegem la ce vrem să lucrăm: la nişte pretexte cât mai elegante pentru eşec sau la o reţetă a reușitei. În ambele cazuri, efortul este acelaşi.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii