Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

România, prin ochii lui Răzvan Voiculescu

La finalul lui 2019, fotograful Răzvan Voiculescu a lansat albumul Bucătăria Hoinară se întoarce. De mai bine de 20 de ani, cutreieră prin România, pe motocicletă, în căutarea autenticului, fie că vorbim de rețete culinare tradiționale, fie de meșteșuguri aproape apuse. L-am invitat la un dialog tihnit despre socăcițe, cioplitori în lemn, drumeții și pasiunea sa nemărginită pentru fotografie.  
 aboneaza-te
26692143_1615229735211976_2064749658_o

De la ce a pornit acum nouă ani proiectul inițial, Bucătăria Hoinară?

Cred că a plecat de la ideea de a vorbi despre lucruri pe care eu le numesc aparte, greu accesibile, unde poți să identifici detalii de natură care îți arată puțin altfel România. Țara asta are și alte locuri în afară de Valea Prahovei, Maramureș sau Mamaia. Acestea din urmă sunt prea vehiculate, din punctul meu de vedere, și destul de stricate.

Ce este diferit la albumul de față, Bucătăria Hoinară se întoarce?

De principiu, albumul este împărțit în două, însă temele se întrepătrund. La primul proiect, am avut invitați numai bucătari, cu sau fără patalama la mână, asta oricum este irelevant pentru mine. Importantă este ideea de a găti în locuri unde e foarte anapoda să gătești. Trebuie să cari în spate masa aceasta (n.r. – de pe coperta albumului), trebuie să o așezi pe un deal, apoi vine ploaia, bate vântul, îți spulberă ingredientele, nu poți să aprinzi focul cum trebuie – și multe alte impedimente. Greu, dar așa arată bucuria acestor bucătăreli. Eu invit oamenii să gândească în termeni simpli și să-și dea seama că nu trebuie neapărat să ai steak de vită argentiniană. Viața noastră este guvernată de crezul că dacă avem mult ne e bine. Este fals și exact pe dos.

În Bucătăria Hoinară se întoarce, pe lângă bucătari pe care i-am invitat să se alăture proiectului, dedic o parte socăcițelor. Socăcițele sunt acele femei care gătesc pentru toată lumea la evenimentele importante ale satului. Nu este ușor. Una e să gătești pentru cinci persoane, alta pentru 50. Nu multiplici cu zece ingredientele, e mult mai complicat decât atât. Ele știu ce trebuie să facă, au cinci-șase ajutoare astfel încât mâncarea să fie gustoasă, caldă și servită în același timp. E un fel de catering, în termeni moderni, dar făcut cu mai mult suflet și dăruire. Cele mai multe însă au dispărut pentru că, acum, chiar și oamenii de la sat comandă mâncare pentru marile evenimente. Este mai comod și arăți că îți permiți. Din păcate, a devenit foarte important chiar și la sat să dovedești că îți permiți.

Marius Tudosiei

 

Lansați un album nou cam o dată la doi ani. S-a creat un fel de comunitate în jurul proiectelor dvs.?

Aș putea spune că da. Acum vreo 12 ani, când am lansat albumul Destine Încrustate: Țara Lăpușului, am simțit prima dată un fel de comunitate. La Bucătăria Hoinară am început să recunosc oameni, iar la ROST s-a tot mărit. La ultimele lansări, au venit în jur de 700 de persoane. De obicei, sala mare de la Marriott e ticsită. Ideea este ca oamenii să vină pentru o emoție. Întotdeauna invit și un artist care să ne cânte: Grigore Leșe, Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe, Alexandru Andrieș, oameni cu care eu rezonez.

Pentru că ați pomenit de trilogia ROSTULUI, puteți să-mi spuneți pe scurt povestea ei?

Lucrurile se leagă. Primul album Bucătăria Hoinară m-a inspirat pentru trilogia ROSTULUI. Pentru că, prin diverse zone rurale, tot întâlneam oameni care făceau lucruri faine, din pasiune, am vrut să le dedic un album. Când mi-am dat seama că mai am încă multe de descoperit, am zis să fac o trilogie. Am ales să vorbesc despre acei meșteri pe care nu-i găsești în târgurile de specialitate. Aceștia mi se par mult mai de esență, deși am tot respectul față de cei care fac producție. Cei pe care i-am fotografiat în aceste albume nu lucrează ca să vândă, ci fac mai mult troc în sat. Au bucuria de a lucra diverse obiecte care nu sunt comandate. Sunt oameni care nu țin cont de ce se cere. Odată ce începi să faci ce se cere, ceva se strică.

Găină de dar

 

Cum alegeți locurile în care mergeți?

Aș da acel răspuns, nu prea inteligent, că ele mă aleg pe mine. De foarte mulți ani organizez niște tururi cu motocicleta pe drumuri desfundate din România. Anul acesta, am ajuns la ediția cu numărul 47 (fac mai multe pe an). Astfel că de fiecare dată când descopăr o zonă interesantă, o notez pe GPS și o folosesc eventual în albumele mele.

Cum convingeți oamenii să se lase fotografiați și să-și împărtășească povestea? Cum vă apropiați de ei?

Delicată întrebare. Mă folosesc de intuiția lor. Dacă te uiți din exterior când lucrez cu ei, ai zice că-i urăsc. Pentru că uneori îi iau un pic cam tare. Dar întotdeauna las un spațiu emoțional prin care să înțeleagă că mie, de fapt, îmi place de ei. Eu am nevoie de puțină militărie, pentru că, în fond, o ședință de fotografie trebuie să aibă o coordonare. Nu merge să mai bem o țuică, să mai fac două clicuri, apoi să mâncăm un cârnat și din nou două clicuri. Nu pot să mă eternizez, oricum stau șase, șapte ore într-un loc; plus că și oamenii obosesc. Trebuie să plec de acolo cu material bun, din care pot să iau cheagul cel mai frumos și să-l editez în album.

Cum e timpul oamenilor din albumele dvs.?

Dacă ai stabilit că vii mâine la ora 10, ai toate șansele ca el la 10 să fie la vacă. Chiar dacă a fost de acord să vii la 10, el trebuie să mulgă vaca. E bine să nu intervii în astfel de lucruri. Le respecți ritmul, necesitățile, stilul de viață și primești înapoi lucruri faine de la ei. La oraș, dacă ai stabilit ora 10, așa trebuie să fie. Însă noi trăim după un fabulos ritm în care facem multe lucruri pe minut, credem că suntem foarte importanți și că fără munca noastră lumea nu mai merge înainte. În realitate, nu se întâmplă nimic. Ei trăiesc mult mai așezat, cei care încă o mai fac.

Malasolca

 

Există vreo întâlnire cu un personaj din satul românesc la care țineți în mod special?

Am mai multe, dar o să îți povestesc despre un om pe care l-am inclus în trei albume: în Bucătăria hoinară, chiar dacă nu avea nicio treabă cu bucătăria, și în două albume ROST. Îl cheamă Cuza Perța. E un cioplitor de lemn din Țara Lăpușului. E o bucățică de om, cu un cap mai scund ca mine, dar cu o forță extraordinară în a bate lemnul. Are un simț estetic extrem de naiv, dar de o mare sensibilitate. Mereu când trec pe acolo îl vizitez și cumpăr două, trei obiecte. Lucrează orice bucată de lemn de esență tare pe care o găsește. Consideră că lemnul trebuie salvat. Are această filosofie pe care noi abia acum, când vedem ce se întâmplă cu pământul, începem să o conștientizăm. El s-a născut cu ideea că trebuie să salvăm tot ce se poate. E ca un pitic, cu barba enormă, părul lung și căciulă pe cap. Când îl vezi, îți vine să te întrebi unde e Albă-ca-Zăpada.

Eu văd în munca dvs. o încercare de salvare a unor lucruri care se pierd. Așa este?

Nu știu dacă e salvare. Și eu, exact ca alții, încerc să atrag atenția. Ar trebui să fim cât mai mulți și împreună să atenționăm că nu e bine ce se întâmplă. Este vorba, mai degrabă, de o obligație socială. Chiar dacă am părăsit România cu mult înainte de revoluție, mă consider român sută la sută. Mi-ar plăcea ca albumele pe care le fac să rămână ca niște pietre de temelie pentru generațiile viitoare, care nu vor mai avea cum și unde să vadă ce a fost.

Cum v-ați hotărât să studiați fotografia?

Decizia asta a venit destul de târziu. Singura legătură cu fotografia a fost o într-o conjunctură în anul trei de liceu. Eu am făcut liceul german, care era o instituție destul de unită. Făceam multe lucruri împreună, inclusiv în vacanțe mergeam în tabere de schi sau de științe. Eram cu toții prieteni. În anul trei, ne-am dat seama că în curând ne vom despărți. Și ne-am gândit să ne facem câteva fotografii pe care să le păstrăm ca amintiri. Eu am adus de acasă aparatul tatei. După aceea, mi-am dat seama că e o jucărie cam simpatică și că e frumos să-i surprinzi pe oameni în diferite ipostaze. Am mers la un curs organizat de școală, unde am învățat să developez. Am continuat să fac poze în ultimul an de liceu, iar când am plecat în Suedia m-am hotărât că asta trebuie să studiez. Mi-am pregătit limba suedeză și am dat un examen pe care l-am luat la limită. După care au urmat patru ani și jumătate de facultate. Specializarea mea principală este concept design; fotografia e secundară. De când am început, nu m-am mai oprit din a face fotografie.

Ce înseamnă astăzi fotografia pentru dvs.?

Un dușman.

În ce sens?

Este una dintre acele meserii pe care poți să le iei cu tine. Nu sunt legat de un loc, dar cumva sunt legat omblical de aparatul foto. Cu timpul, mi-a devenit dușman pentru că a trebuit să mă îndepărtez de oameni. Nu pot să plec fără el și mi-e foarte greu să călătoresc cu oameni. Cine stă după mine? Eu dacă văd ceva, trebuie să mă opresc, să studiez, să mă mai mișc și abia apoi să fac o fotografie. Dacă eu fac cinci-șase opriri, oamenilor li se taie cheful. E un fel de conflict între dorința de a merge cu cei care îmi sunt dragi și obligativitatea morală de a-i refuza. Pentru că nu-mi pot bate joc de ei.

Pe site-ul dvs. apare următoarea propoziție: „În lumea ROSTULUI nu e loc de grabă”. În lumea fotografiei cum e?

Răspunsul este cu da și cu nu. Un fel de nu este pentru că există acei fotoreporteri care fac niște imagini de moment extraordinare, de exemplu în zonele de război sau de stradă. Au un ochi format și sunt foarte pe fază. Am o mare admirație pentru ei. Nu intră la categoria că nu e loc de grabă. Graba este esențială, un fel de acum sau niciodată.

Carmen Paraschivescu

 

Dacă vorbim de oamenii pe care i-am inclus în albumele ROST sau de socăcițele din Bucătăria hoinară se întoarce, e foarte important ca, atunci când ești într-un colț de atelier sau de bucătărie, să-ți dai un timp în care să înțelegi ceva despre personajul în cauză. Poți să-l cunoști prin gestica lui, prin privire sau prin felul în care îți pune întreabări. Se formează un fel de transmisiune între tine și subiectul tău, care e absolut necesară pentru că altfel nu ești decât un robot care vrea să prindă niște cadre bune. Dar dacă nu au și un fel de suflet în ele, devin schematice. Sunt cele care de multe ori sunt premiate, pentru că oferă un imbold de moment. Dar dacă te uiți încă o dată și încă o dată, s-ar putea să nu mai descoperi mare lucru.

Și pentru că am ajuns în acest punct al discuției, ce este o fotografie bună?

Nu cred că sunt capabil să-ți dau un răspuns. Cred că sunt mai multe tipuri de fotografii bune. Am să-ți dau numai exemplul portretului. Orice ai face, când ai un aparat foto în brațe și un personaj în fața ta, omul are o problemă. Eu încerc să discut cu cel din fața mea lucruri cât mai personale pentru a înlătura măcar câteva din paravanele pe care și le pune. Cred că o fotografie bună de portret este cea în care reușești să anticipezi cu o clipită când un om trece de la o stare la alta. Nu mă refer de la plâns la râs. Vorbesc de rafinamente. Cred că în trecerea de la o stare la alta există o milisecundă în care omul se deschide. Nu-și mai controlează emoția. E ca un obiect care, în cădere, până să atingă o suprafață, este în imponderabilitate. Acea stare metaforică de imponderabilitate este momentul în care și-a deschis involuntar sufletul. Ochii spun când ea s-a produs. O fotografie care surprinde această deschidere și care îi permite privitorului să vadă ceva în sufletului omului cu pricina este o fotografie bună, din punctul meu de vedere.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii