Cautare




, Editor Coordonator

Lifestyle |
|

Revelația prezentului

Inițiativa personală a inspirat dintotdeauna prin emoție, însă în România ultimilor ani impresionează prin eficiență, cu atât mai mult cu cât femeile se află în linia întâi a unor proiecte de anvergură. După ce a obținut un armistițiu în lupta cu cancerul, regizoarea Chris Simion-Mercurian și-a propus să construiască un teatru și, între timp, să se bucure de viață.
 aboneaza-te
Chris Simion

Ai scris prima carte la 16 ani și faci parte din acea specie pe cale de apariție a femeilor-regizor din teatrul românesc. Ce se întâmplă azi cu energia, ideile și gândurile tale, ce formă le dai, spre ce le canalizezi?

De la 16 ani până astăzi, am semnat zece cărți. De la 20 de ani (de când am intrat la Teatru) până astăzi, am semnat vreo 40 de spectacole. Teatrul și scrisul sunt instrumentele principale de dăruire și exprimare. Susțin mișcarea de teatru independent din 1997, de când am făcut primul meu spectacol. Organizez un festival de teatru independent, care între timp a ajuns la a 13-a ediție și a devenit celebru și apreciat, Festivalul Internațional de Teatru Independent Undercloud. Iar de trei ani, din 2017, am început să lucrez la visul din studenție: să construiesc un teatru de la zero. Datorită acestui gând profund, am inițiat proiectul Grivița 53 – primul teatru construit împreună. CV-ul meu are vreo 30 de pagini, nu știu când am făcut atâtea, dar acolo unde mă implic duc lucrurile la bun sfârșit, pentru că mă costă, pariez cu sufletul. M-am implicat și în tot felul de campanii sociale: în 2006, de exemplu, când Moldova a fost sub apă din cauza inundațiilor, am refăcut o școală din satul Preluci. Atunci am reconstruit o școală, acum ne folosim energia să construim un spirit, un teatru. Folosesc pluralul pentru că nu sunt singură. Eu vin cu ideea, dar fără oameni care să se identifice cu crezul meu, n-aș putea să mișc nimic. Toți suntem unul.

Spuneai undeva că acum trăiești doar în prezent. Cum arată prezentul tău?

„Viața e pe zile.” Suntem aici temporar deși ne comportăm de parcă rămânem veșnic. Încerc să nu mă risipesc. În perioada asta, stau în casă și scriu. Mai am puțin și termin trilogia: „Ce ne spunem când nu ne vorbim” (vol. 1), „40 de zile” (vol. 2) și „Ce n-am putut ierta” (vol. 3). Prezentul meu face planuri strict pentru viitorul apropiat. După ce trece epidemia, reîncep turneele, spectacolele, reiau repetițiile la Teatrul Bulandra, la „Mecanica inimii”, și deschidem oficial sala „The Institute” by Grivița 53, o sală intermediară până când inaugurăm Grivița, pe Știrbei Vodă 104-106.  În paralel, pregătim noua campanie de strângere de fonduri pentru Grivița 53. Iar când nu fac asta… sunt cu soțul meu, Tiberiu, cu copiii, cu prietenii, facem schi, călătorim, urcăm pe munte, înotăm, petrecem, explorăm, ne dăm cu motorul, învățăm limbi străine, facem sport, discutăm, nu ne plictisim. Sunt norocoasă pentru că sunt propriul meu stăpân, îmi organizez agenda singură, fac doar ceea ce îmi place, lucrez doar cu cine vreau. Independența mea presupune un risc, evident, cel financiar, dar este și un lux, pentru că îmi oferă libertate deplină. Prezentul meu e cât se poate de concret și tainic. Nu am sentimentul ratării, ci al împlinirii.

Cine ești astăzi, care este cuvântul/fraza care te-ar descrie cel mai exact?

Să trăim cu umor, fără frică, cu asumare, în așa fel încât la final să nu ne pară rău, să închidem călătoria asta cu zâmbetul pe buze, liniștiți și să lăsăm în urma noastră ceva esențial pentru ceilalți.

Internetul este oglinda prezentului și e plin de articole, interviuri și materiale video despre lupta ta cu cancerul; ai făcut inclusiv o carte cu fotografii despre suferința ta. Au avut toate acestea și un efect terapeutic?

Terapeutic a fost și este pentru ceilalți. Albumul-carte „Care dintre noi” este un jurnal nud al gândurilor și emoțiilor din perioada cea mai grea a tratamentului și de aceea îi ajută pe mulți. Când am acceptat provocarea, nu am știut că este atâta nevoie de asta. Pentru mine, terapeutică a fost și este credința mea că nimic nu e lipsit de sens. Tot ceea ce ni se întâmplă ne sprijină în lucrarea pe care o avem de făcut aici, pe pământ. Toți avem o menire. Și o boală nu e ceva rău, este un dar, o scurtătură, o șansă de a-ți împlini misiunea. Dacă înțelegi ce trebuie din ea și dacă vrei să vezi din unghiul ăsta. Nu știi cine ești până când nu treci direct prin situație. S-ar putea să descoperi în tine un om nou și o forță de care n-ai avut habar. Trebuie doar să te lași în experiență și să o accepți, să nu te opui, să nu cauți logică, ci să trăiești.

Ce s-a schimbat în relația ta cu timpul?

Relația mea cu timpul s-a schimbat fundamental. Nu mai trăiesc în trecut și nici în viitor. Și nu pentru că nu mai vreau, nu mai pot. Am avut revelația prezentului. Înainte, căutam veșnicia greșit. Veșnicia este acum, prezentul conține eternitatea absolută. Dar pentru cine nu a trecut printr-o situație extremă, toate astea sună că niște maxime de Osho.

Ce-ți place acum să faci, ce lucruri apreciezi acum și nu le dădeai atenție înainte? Ce pasiuni, plăceri, preocupări noi ți-ai descoperit?

Boala nu m-a schimbat profund. Dimpotrivă, mi-a confirmat cine sunt. Situațiile limită ne definesc, nu cele care ne oferă confort. M-am îndrăgostit de Chris după această perioadă de încercări, i-am descoperit părți pe care nici măcar nu i le intuiam: umorul, de exemplu, sau forța de a vedea paharul plin și când e gol. Poți să crezi, teoretic, că ești într-un fel sau într-altul, dar viața te verifică și te definește. Și, de fapt, habar n-ai cine ești până când nu ai ocazia să te întâlnești cu tine.

Citind despre tine și documentându-mă pentru acest interviu, am rămas cu impresia că, dacă nu ai renunțat cu totul la viața ta de dinainte de boală, în orice caz, te-ai detașat foarte mult de ea. Așa este?

Trecerea prin cancer a simplificat multe. Boala asta m-a liniștit. M-a făcut să văd ce e important și ce nu, pentru ce merită să te consumi, să-ți riști sănătatea, să te sacrifici și ce să ignori și să nu lași să te atingă. Duceam multe lupte inutile, multe războaie care nici măcar nu erau ale mele, mă împrăștiam în acțiuni care nu aveau niciun sens, eram în zeci de locuri și, de fapt, în niciunul. Nu am renunțat la viața mea de dinainte, dar am scos din ea tot ceea ce nu era necesar. Am rămas doar cu ce îmi dă aer. Am făcut curat.

Consideri că ai învins cancerul? Sau e o victorie pentru care ai plătit un preț mare, date fiind schimbările din viața ta?

Nu pot folosi verbul „a învinge” când e vorba de cancer. Pentru mine, acest diagnostic nu a fost o luptă, ci o cale de a ajunge la mine, a fost o oportunitate de a mă întâlni cu cea pe care o căutam de foarte mulți ani și nu mai știam pe unde o lăsasem. Cancerul mi-a oferit un nou mers, de data asta un mers real, pe sârmă, la înălțime, fără plasă de protecție. Asta cere atenție, în primul rând. Orice pas greșit poate fi fatal. Dar tocmai asta e minunat. Că te ține mereu treaz, că nu te mai lasă să amorțești. V-aș sugera să vă faceți cosmetizarea asta, igiena asta a minții și a sufletului înainte, că se poate și fără o situație dramatică.

Câteva cuvinte despre proiectul Grivița 53. Ce înseamnă acest proiect pentru tine? În ce stadiu este?

Este darul generației noastre pentru generațiile care ne urmează. Cred că putem construi acest teatru simplu, pentru că este în noi, pentru că avem nevoie să lăsăm în urmă un simbol cultural, pentru că suntem datori să punem cărămizi la educația și cultura acestui neam. Reușita proiectului Grivița 53 va fi un exemplu care va defini un spirit. Toți cei care știu că au reușit în domeniul lor de activitate prin muncă și prin credința în sine, fără suport exterior și fără compromisuri trebuie să facă parte din familia G53. Îi primim și pe cei care au avut spate într-un fel sau altul, pentru că le dăm șansa să întoarcă ceea ce au primit fără efort. Eu mi-am pus la bătaie terenul bunicii, 200.000 de euro. Apoi am inițiat campania de strângere de fonduri pentru construcție și am lansat invitația de a forma o comunitate Grivița 53. Anul trecut, în decembrie, am înscris proiectul la fonduri norvegiene și până la final de aprilie sper să avem rezultatul. Indiferent de răspuns, în mai, vom demara o nouă campanie de foundraising care va avea ca scop strângerea a 500.000 de euro. Din campaniile anterioare am reușit să strângem 246.110 euro. Cu 750.000 de euro putem da drumul la șantier și va fi pasul concret, definitoriu, prin care toată lumea va înțelege cât de mult ne dorim să ducem la bun sfârșit acest demers, fără compromisuri!

Am văzut că ești implicată până la nivel de detaliu, vorbeai într-un interviu despre materiale de construcții. Cum reușești să împaci omul de artă din tine cu dirigintele de șantier?

Învăț de nevoie să fac și ceea ce nu-mi place, dar e necesar. Nu sunt diriginte de șantier, dar eu am inițiat acest proiect, e firesc să-l prezint, să-l vând, să-mi caut parteneri, pentru că mai bine ca mine nu știe nimeni detaliile. Evident că mi-ar plăcea să am în spate o armată care să mă degreveze de toate astea și eu să stau doar să repet sau să scriu. Nu se poate, nu are cine să mă înlocuiască și nici nu ar fi corect. Suntem câțiva care lucrăm pentru asta, iar proiectul are nevoie de mult mai mulți oameni pe partea de vânzare, PR. Cel care mă sprijină constant, fără întrerupere este soțul meu, Tiberiu, care face, ca și mine, tot ceea ce e nevoie, nu doar ceea ce știe bine, respectiv marketing. Am avut și ispite, terenul e în centrul Bucureștiului, tentează. Ne-am încăpățânat să nu ne asociem cu oameni care au principii diferite, ci să-i așteptăm pe cei care sunt ca noi, chiar dacă va dura mai mult decât ne-am propus, dar măcar știm că atunci când va fi gata, ne va reprezenta. Pe noi și pe toți cei care se alătură.

Care este cea mai importantă reușită din viața ta?

Reușita vieții mele este că iubesc și sunt iubită, că sunt fericită, că mă simt împlinită, întreagă; că nu am făcut niciun compromis, că tot ceea ce am făcut până acum este rezultatul credinței, al talentului și muncii mele. Dacă mor astăzi, plec cu sufletul împăcat.

Chestionar rapid

Ce citești?
Filosofie, psihologie, beletristică…În acest moment recitesc „Nebunul”, rimează și cu ce trăim noi.

Muzică?
Muzica clasică, dar în mod special, anul acesta, mult Beethoven, e anul lui.

O plăcere vinovată?
Găluștele cu prune.

Un film care ți-a plăcut?
Cel mai recent, „Promisiunea” – despre genocidul armenesc.

Un regizor pe care îl admiri?
Andrei Tarkovsky.

Un actor cu care ți-ar plăcea să lucrezi?
Helen McCrory și Cillian Murphy.

O vorbă bună (un motto, un citat care te inspiră)?

„Suntem singurii responsabili de fericirea sau nefericirea noastră și-i putem învinovăți pe ceilalți doar dacă suferim de amnezie.”

Chris Simion-Mercurian poartă un set Mathilde.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii