Cautare




, Contributor

Realizator al emisiunii „Orașul Vorbește”, la Radio România Cultural.

Lifestyle |
|

Rêve général

Sunt la Paris a multa oară. E frumos și bizar, cum sunt cam toate întâlnirile cu orașul ăsta care, pentru mine, are proprietatea unică și paradoxală de a mixa alteritatea cu familiarul. Sunt acasă și nu sunt, sunt eu și nu sunt, consum stereotipul romantic și mi-l refuz simultan, între o vizită la Jacquemart-André și un macaron pe Rue Montorgueil.
Ioana Bâldea

E prima oară când suntem la Paris în trei. Noi doi am fost și împreună, și separat, ne-am construit aici mitologii personale și trasee subiective, ne-am învățat unul altuia librăriile preferate, balcoanele, graffiti, tablourile, parcurile, vitraliile, piețele, magazinele, podurile.

Les parfums et les clafoutis. Ea e aici prima oară.

Avem emoții toți trei. Ea abia așteaptă să descopere, noi nu vrem să-i băgăm pe gât orașul nostru, cel recompilat la două capete și patru ochi. Sigur că am vrea să-l iubească, să se bucure de el, să-l savureze ca pe o înghețată de la Berthillon. Am vrea însă și să nu i se aplece. Să nu o strivim cu gusturile noastre. Să lăsăm loc pentru al ei. Și, poate, cu puțin noroc, să ne plimbăm împreună printr-un Oraș nou, așa cum se vede el la opt ani…

Parisul însuși are însă alte planuri. În timp ce noi ne temem de sindromul Stendhal și de indigestie, de exces (vizual, fizic și culinar) și de explicații prea arborescente (uneori e mai simplu, la Cluny, să lași copilul să descopere povestea tapiseriilor decât să i-o spui tu), Parisul traversează furios și oarecum vlăguit o a doua lună de grevă a transporturilor. Nu tu RER, nu tu metrou. Nu tu orar stabil al trenurilor (adio, vizită la Chantilly!à la prochaine!).

Bonjour, autobuze ticsite ca la noi, la București, trafic blocat, întârzieri, oameni ursuzi, alergați, sufocați de un oraș care se mișcă din ce în ce mai greoi. Nu l-am văzut niciodată așa. E un Oraș care se zbate între legi de-acum zeci și zeci de ani și rectificări recente. După les gillets jaunes, un nou val de furie socială se prelinge pe lângă Sena, se înghesuie pe Podul Alexandru al III-lea, dă din coate să se urce în autobuz la Châtelet. Parisul mocnește între un trecut pe care unii l-ar vrea muzeificat și prezentul cu exigențele, conexiunile, nomenclatoarele și rețelele lui de wifi. Două orașe își fac loc pe sub aceeași piele. Unul e cel fizic, prin care ne plimbăm noi acum, orașul în care ne negociem identități și trasee, epoci istorice și opriri la Eric Kayser sau la Deyrolle.

Celălalt e făcut din oameni care muncesc, respiră și sunt blocați în trafic pe Saint Germain sau pe Rivoli, pe Sébastopol sau pe Monge. Poate că nu e un moment turistic bun. E un Paris în schimbare. În fond însă, așa suntem și noi. În căutarea unui Paris nou, așa cum se vede pe sub genele altor ochi. Ochi curioși, neliniștiți, care inventariază cu același apetit scarabei colorați la Muzeul de Științe Naturale din Jardin des Plantes și Funko Pop-uri la King Jouet.

N-o putem duce la Nôtre-Dame, deși își dorește. Nu intrăm la Gallignani, deși ne-am dori. Ne bucurăm, în schimb, toți trei, de Shakespeare and Co. Povești cu Sylvia Beach și Hemingway. Poze și dezmierderi cu Aggie, pisica ursuză a librăriei. Emoții pentru o fetiță care cântă minunat la pian, la etaj.

E cinematografic de frumos, suntem toți trei și suntem fericiți. Am supraviețuit vizitei la Luvru fără să-i împuiem capul cu obsesiile noastre, am aflat câte ceva despre ce-i place ei.

Ne-am bucurat din ochi  și am strâns-o ușor de mână, i-am cumpărat un hipopotam mic, de ceramică albastră, să țină minte. „Aici e o stradă care ne place nouă mult”, „Ăsta e tabloul preferat al lui tati…”, „Vrei să vezi piața favorită a lui mami?”, „Ție ce-ți place?”, „Unde vrei să mergem?”, „Te dor picioarele?”, „Mai vrei? ”, „Unde?”, „Ai obosit?”, „De ce-ți place?”, „Mai poți?”, „Ne oprim?”,  „Hai să-ți arăt…”, „Să-ți povestesc…”, „Da, e Arcimboldo, mai știi…?”, „Exact, un dragon e…”, „Și domnul ăsta, Leonardo…”, „Se zice est-ce que je peux caresser vôtre chien, e mai complicat…”, „Gata, mai avem două stații și am ajuns”, „Ți-e frig?”, „Vrei apă?”, „Prăjitură aici sau la pachet?”, „Trei plușuri și gata, așa ne-am înțeles”, „…mai zi-mi, nu mă prind de care tablou vorbești”, „Îți place la Paris?”.

Să nu fie prea mult, să nu fie prea puțin, să-ți arăt un mural, să intrăm la Buly, să ieșim de la Pierre Hermé, încă puțin, ne-am oprit.

Sunt altcineva, în Parisul ăsta în trei, invadat de tufe de ilex. Am altă vârstă. Plimb prin Place des Vosges și Rue Dupuytren iubiri vechi și noi. Și pe mine între ele, cumva ca Orașul ăsta, blocat între prezent și un viitor greu intuibil. E un soi de toamnă lăptoasă, prin care alunec pe lângă versiunea mea de douăzeci de ani și îi zâmbesc celei de treizeci.

În aeroport împărțim trei macarons, ultimul desert vinovat, metonimic. Ritual pentru noi, nou pentru ea.

„Vreau să vă întreb ceva!”

Ne întoarcem cu ochii, cu corpurile, cu gândurile care se sudează în ogive gotice dintr-o minte într-alta, cu Parisurile noastre interioare gata să se mute, din nou, în cuvinte, în povești, în tentație, în complicități…

„Totuși, aici de ce nu merge metroul?”

În avion, plușurile adorm, franceza se culcușește în sertarul ei, garguiele se retrag într-o pagină de Hugo. Mi-am găsit un nou mural preferat, am văzut Place des Vosges goală, ca niciodată, am redescoperit cum e să-ți începi dimineața cu crème brûlée. A fost altfel. Am fost iar la Paris. Prima oară.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii