Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Retorica sentimentelor la 40 de ani

Nu știu dacă vârsta a fost declanșatorul acestor sentimentalisme în exces, ce au părut irosiri uneori, alteori, daturi implacabile sau episoade cu scenarii posibil schimbătoare, însă, la un moment dat, am simţit încorsetarea unei cuști, cu menţiunea că era elastică, permiţându-mi mișcarea până la un punct, punct stabilit de societate, în acord cu noţiunile statuate de ea.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Aveam nevoie să mă întind, atâţia ani stătusem incomod, și să pășesc dincolo de aceste graniţe ce devin vizibile doar când vrei să le calci. Fuseseră ani buni, în care încercările mele de a mă încadra în niște norme ușor acceptabile de ceilalţi păreau că dau roade, însă eu deveneam plată, blazată, inexpresivă și nefericită. Era clar, nu era o soluţie, din simplul motiv că nu poţi fi decât ceea ce ești.

Dacă l-aș fi crezut pe Oscar Wilde, când spunea: Be yourself! Anyone else is taken, poate că nu aveam nevoie de atâţia ani de căutări. Dar să fiu eu, cu dezechilibrele mele, cu fricile, pasiunile, predispoziţiile mele, cu această vocaţie a nefericirii, cu maniera mea „de a mă frecventa”, cu susceptibilităţi, nevoi și inadvertenţe, părea cel mai inaccesibil deziderat. Și nu era o simţire subiectivă, ci un adevăr pe care aveam să-l aflu. Confruntându-mă cu el, am realizat atunci că cea mai mare teamă a secolului o reprezintă emoţia. Fie că vorbim de emoţia generată de universul livresc, fie de un film, de o ţinută sau de o stare, emoţia sperie oamenii, îi îndepărtează, îi copleșește, unii nu pot să o ducă și fug din lașitate sau spirit de conservare, alţii rămân, dar nu din empatie, ci din fascinaţie. Ești tu, fără face-lift-uri și fără filtre, dar foarte singur. Pare că orice este permis în această societate, numită pompos „modernă”, mai puţin să simţi, când brusc aceasta își schimbă statutul, în mai mult decât conservatoare.

Adolescenţii sunt singurii legitimaţi într-o oarecare măsură să simtă, după care orice altă vârstă, în mod gradual, trebuie să omoare orice zvâcnire, fior, dorinţă. La 40 de ani, nu mai ai voie să plăsmuiești vise, decât acolo unde e somn, nici să râzi ca un star hollywoodian, dând capul pe spate, nu mai ai voie să strângi în pumni frumuseţea unei idile, nu trebuie să obosești trotuarele cu dilemele tale, nici să te îndrăgostești, nici să suferi de spleen, nici să cauţi certitudini într-un bric-á-brac interior. Nu mai ai voie să privești, pe geamul mașinii, cu ochii în lacrimi și cu gândul departe, semafoarele tatuate și reclamele duplicitare. N-ai voie să servești celor de lângă tine un ghiveci de gânduri, chiar dacă are sare și piper.

Retorica sentimentelor trebuie să fie conformistă, lipsită de nuanţe, fără intensităţi adolescentine. Orice exaltare te listează pe bursa dezechilibraţilor. Orice tristeţe te trimite la psiholog. Nici vorbă de căderi nervoase, ele au rost doar în romane, unde au rolul de picanterii. Nu ţi se mai acceptă să te armonizezi cu ceea ce ești, ci cu ceea ce ar fi trebuit să devii, odată cu această vârstă. Șapca, banii și laptele nu mai pot sta pe calorifer, ci acolo unde familia tradiţională le păstrează. Dacă nu poţi sta în mintea celorlalţi într-un sertar cu etichetă, asumă-ţi apelativul de „ciudat”.

La 40 de ani, ai voie să iubești, dar exprimându-te doar prin acel steril termen „atașament” și stând confortabil pe faza de platou. Nu lăsa mintea să-ţi fugă aiurea, la tangouri dansate pe vârfuri, la covrigii din Amzei, pe care îi mâncai când erai studentă îndrăgostită, ignoră-ţi plăcerile de altădată, dă-le cu praf de uitare; dacă ai chef de un flirt nevinovat, dă cu pastă corectoare și peste intenţie și, dacă ai de gând să postezi o poză, scriind „vulnerabilă”, nu o face, pentru că prietenii tăi vor comenta că nu ești sau că nu se face să recunoști asta. Nu te lăfăi pe o paletă de stări, stai în pătratul de șotron pe care ţi-l rezervă cei din jur. Iubește neutru, gri, neparticipativ, fără excese, fără disperări, corect, cum se cuvine, pe cine trebuie, cantitativ cât îţi permit ceilalţi. Râzi ponderat și vorbește ritos, cu siguranţa femeii pe care cei 40 de ani împliniţi au blazat-o suficient încât să nu mai creadă în iubirea dintre marţianul și libelula lui Nichita.

Admirăm poveștile pasionale trăite la maturitate, dar doar pe ale acelora care nu mai sunt, pentru că societatea e una ipocrită. Ne delectăm cu scrisorile lipsite de pudibonderie, dar pline de sinceritate, ale lui Cioran, ajuns la o anume vârstă, dar îndrăgostit ca un puștan de Friedgard Thoma, dar dăm sfaturi ca pe Facebook să nu scriem nimic din ce simţim. La 40 de ani, geometria unghiului perfect pare să fie singurul aspect care contează. Oricum te-ai așeza în societate, asigură-te că, de unde stau ceilalţi, te vezi în cea mai bună versiune a ta.

Așadar, dragi tributari ai conformismului, mă numesc Tatiana Ernuţeanu, am trecut de 40 de ani și, da, simt, și încă mult, la fel ca acum 20 de ani, Știu, vă dezamăgesc. Mă pot îndrăgosti platonic sau brutal, pot fi inconsecventă, pot simţi rock-ul pentru că muzica nu-mi atinge ridurile, ci sufletul, pot să-mi rod unghiile, pot fi sfâșiată de tristeţe, pot plânge la un evenimet monden, pot trăi un spleen burghez sau postmodernist. Pot rosti cuvinte care nu se cad, le prefer unei tăceri mincinoase. Încă mă mai emoţionez și uneori chiar mi se îmbujorează obrajii. Am și clipe când, încurcată, intimidată, nu-mi găsesc cuvintele. Am 40 de ani și am dreptul de a face ceea ce mă face fericită, chiar dacă asta nu coincide cu așteptările celorlalţi. Pot fi capricioasă ca un copil răsfăţat, pot fi depresivă ca o lolită abandonată sau provocatoare ca o damă de roșu. Pot să fiu Enigma Otiliei, îmi place să mă joc cu emoţiile mele și, dacă realitatea mi-a impus de multe ori limite, senzorial pot fi de necuprins. Și, da, îmi place să spun: Je suis perdue!, cu inocenţa unei naive.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii