Cautare




, Contributor

Travel |
|

Reportaj ,,Up by Forbes” în inima Turnului Eiffel: O cină chez Gustave & Jules

O cină cu Gustave & Jules
Merită un loc fruntaș pe lista experiențelor social-gastronomice pe care trebuie să le ai într-o viață, dintr-un întreg șirag de motive: conceptul culinar este semnat de faimosul Alain Ducasse, se află în inima Turnului Eiffel, oferă o panoramă a Parisului de la 125 de metri și evocă spiritul celui mai îndrăgit scriitor al copilăriilor noastre, Jules Verne. În tot acest context, certificarea din partea ghidului Michelin nu poate fi decât… steaua de pe tort.

Nu știu alții cum sunt, dar până s-o experimentez pe viu, o cină la restaurantul de o stea Michelin situat la etajul al doilea al Turnului Eiffel – mai exact la 125 de metri deasupra Parisului – m-a dus mereu cu gândul la parabola deplasării cu sacul în mână la pomul lăudat de toată lumea. Firește, în variantă „française“, cu geanta Chanel la poalele turnului creat de Gustave Eiffel cu 124 de ani în urmă și transformat, aproape accidental, în simbol al Parisului.

Oare câți dintre cei peste 250 de milioane de turiști care au vizitat Turnul Eiffel din 1889 până în prezent (plasându-l astfel pe primul loc în topul celor mai vizitate obiective turistice din lume) știu că, la momentul construcției sale, cei mai mari oameni de cultură ai Franței au înaintat un protest public prin care îi contestau însăși existența? „Noi, scriitorii, pictorii, sculptorii, arhitecții și paznicii culturii și frumuseții Parisului, protestăm cu toată forța noastră și cu toată indignarea, în numele bunului gust franțuzesc, împotriva ridicării acestui inutil și monstruos de urât Turn Eiffel“.

Astfel suna textul semnat în cotidianul Le Temps de către Adolphe Bouguereau, Guy de Maupassant, Charles Gounod și Jules Massenet. Deși trebuia să fie demolat în 1909, popularitatea sa neașteptată le-a îndulcit vehemența francezilor, inclusiv fioroșilor paznici ai purității spiritului și bunului-gust franțuzesc. Nu și mie, însă.

Fără niciun spirit de frondă, ci doar ca rezultat al unei serii de coincidențe inexplicabile, niciuna dintre cele peste zece vizite făcute la Paris de-a lungul timpului  nu s-a soldat și cu o urcare în Turnul Eiffel, deși rămăsese singurul monument „la înălțime“ pe care nu-l bifasem în călătoriile mele.

Am urcat pentru prima oară în turn cu ocazia cinei la „Jules Verne“, restaurantul de o stea Michelin de la etajul al doilea, o premieră care a făcut cina „acasă“ la Gustave Eiffel și Jules Verne cu atât mai specială. Dacă până atunci nu înțelesesem de unde conexiunea dintre autorul „Insulei Misterioase“ și un restaurant din portofoliul lui Alain Ducasse, orice dubiu s-a risipit în momentul sosirii la pilonul sudic, în dreptul liftului care face urcarea la 125 de metri.

Intrarea în restaurantul la care o masă se rezervă cu cel puțin o lună înainte se face pe un culoar strâmt, străjuit de-o parte și de alta de pereți de oțel – „măruntaiele“ Turnului Eiffel – acoperiți cu coperțile supradimensionate ale cărților lui Jules Verne.

Înainte de a fi luat în primire de șeful de sală, trebuie să primești o „bifă“ cu stiloul pe lista unui domn elegant, la costum, cravată, pantofi de lac și bluetooth – care comunică în șoaptă informații către echipa de sus, ca un veritabil „Jean“ Bond – după care să-ți arăți geanta și toate obiectele metalice, așteptându-te la o scanare similară celor premergătoare unei călătorii cu avionul.

Pentru că în lift încap doar cinci persoane, urcarea se face anevoios, așa că ulterior controlului de siguranță ajungem să așteptăm aproape o jumătate de oră, într-o companie cel puțin… eclectică: un cuplu de francezi eleganți, în jurul vârstei de 60 de ani, care i se adresează domnului „agent secret" pe numele mic, semn că sunt obișnuiți ai locului; o familie gălăgioasă de australieni care se minunează de cât de mic este spațiul; doi japonezi care se pozează reciproc cu coperta supradimensionată a ediției princeps „Vingt mille lieues sous les mers“ de Jules Verne; un grup de oameni de afaceri francezi care vorbesc în șoaptă și un cuplu german. Plus „Up by Forbes“.

Fără să vreau, multiculturalitatea care plutește-n aer mă duce cu gândul la Jules Verne și la pasagerii tot atât de diferiți ai balonul cu aer cald de la începutul volumului „Insula Misterioasă“. Contrar dubiilor mele inițiale, spiritul lui Jules este omniprezent.

La etaj, dispunerea față de mult-râvnita panoramă a Parisului se face pe principiul „primul rezervat, primul servit“, ori altfel spus, distanța față de geam este direct proporțională cu viteza cu care ai făcut rezervarea online sau prin telefon. Cei care s-au orientat din timp, cu două sau trei luni în urmă, au parte de o masă cu priveliște directă spre Grădinile Tuileries și Trocadero. Cei care au dat clic mai târziu se bucură la rândul lor de priveliște, însă de la câțiva metri distanță.

Per total, entuziasmul prezenței în spațiul futurist și foarte discret imaginat de către Patrick Jouin va fi la fel de puternic  indiferent cât de aproape te afli de geam – în fond, ești în Turnul Eiffel, nu lângă el, nu aproape de el, ci chiar înăuntrul lui! – mai ales că lumina din restaurant este destul de slabă, pentru a savura cât mai intens faptul că te afli la 125 de metri chiar deasupra Orașului Luminilor.

Aici intră în scenă meniul elaborat de către Alain Ducasse și bucătarul Pascal Féraud, cu preparate tipic franțuzești într-o abordare contemporană, lipsită de artificii culinare inutile. Scopul este clar: punerea în valoare a ingredientelor într-un mod cât mai simplu și savuros. Meniul de degustare costă 210 euro, iar lista de vinuri din care poți alege este atât de bogată încât reperele de selecție ajung să fie adesea de ordin sentimental. Am ales un vin cu apelație St.Emilion – „Clos Canon“ din 2011, în parte pentru că am avut ocazia să-l intervievez cândva pe vinificatorul de la Château Canon, scoțianul John Kolasa, dar și pentru că povestea château-ului în sine este remarcabilă (actualii proprietarii sunt frații Wertheimer, deținătorii casei Chanel).

Povestea a învins în fața celor peste o sută de vinuri din meniu, iar „Clos Canon“ – ieșit pe locul întâi și într-o degustare pe nevăzute a celebrului oenolog Robert Parker – a însoțit cu brio un meniu de zile mari, cu două aperitive, două feluri principale și două deserturi. Plus un amuse-bouche și un post-desert.

Primul aperitiv a fost un foie gras de rață, acompaniat de feliuțe subțiri de portocală gelifiată și pâine prăjită, urmat de un Saint Jacques rumenit delicat, cu andive, brânză Comté și trufe negre. Numai primul fel principal – un file de calcan la abur în spumă de praz, cu o lingură considerabilă de caviar negru pe deasupra – ar fi meritat de unul singur steaua Michelin, iar medalionul de vită cu legume de sezon gătite în sos alb confirmă renumele restaurantului.

Singura parte ușor dezamăgitoare a meniului o reprezintă deserturile – un sorbet de lămâie cu salată de fructe și respectiv un turn de ciocolată cu înghețată de alune. Dacă cel dintâi este extrem de acru, cel de pe urmă este excesiv de dulce, așa că media aritmetică dintre cele două nu iese cu plus, cel puțin nu atunci când o ponderezi cu așteptările înalte ale celor care-și fac rezervări cu luni de zile în avans. Post-desertul, un tabiet franțuzesc ce încheie de regulă o masă copioasă, a compensat, însă, neajunsurile desertului propriu-zis: o selecție de prăjituri și macarons cum numai un „pâtissier français" ar putea născoci, cu gândul la neprețuitele stele Michelin.

Clic aici pentru o galerie foto inedită cu restaurantul ,,Le Jules Verne” și cu creațiile culinare ale lui Pascal Féraud.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii