Cu mult înainte să apară în peisaj Manolo Blahnik sau Christian Louboutin, pantofarul vedetelor de la Hollywood era Salvatore Ferragamo. Din experiența sa cu vedetele, italianul concretizase și un profil comportamental în funcție de măsura la picior și de calapodul potrivit fiecăreia în parte.
„Există trei tipuri de femei“, nota Ferragamo în autobiografia sa „Shoemaker of dreams“: „femeia-Cenușăreasă, femeia-Venus și femeia-aristocrată“. Dintre toate vedetele încălțate de Ferragamo, cea mai faimoasă rămâne Marilyn Monroe, încadrată de către italian în categoria femeilor-Venus: frumoase, fascinante și sofisticate, dar cu o opulență exterioară care ascunde un suflet însetat de lucruri simple. „Femeia Venus e adesea neînțeleasă și acuzată că iubește prea mult luxul și frivolitatea“, puncta Ferragamo.
În expoziția „Marilyn Monroe“, găzduită la Florența de Muzeul Salvatore Ferragamo, spiritul lui Marilyn este evocat prin intermediul hainelor purtate de diva blondă în filmele care au făcut-o celebră. Printre fotografiile de arhivă (inclusiv unicate, precum prima poză a lui Marilyn din perioada în care se afla la orfelinat) și facturile divei la magazinul lui Ferragamo ori paginile de agendă în care își nota programările la pantofarul italian (pentru curiozitatea publică, Marilyn purta 38), expoziția conține piese de la muzee și din colecții private, strânse pe parcursul a doi ani de zile.
Două dintre piesele de rezistență la capitolul „modă“: colecția de pantofi Ferragamo a lui Marilyn (atât cea din filme, cât și din viața personală) – reprezentând mereu același model, cu toc de 11 centimetri, pe mai multe culori – precum și rochiile din toate filmele celebre ale blondei, de la „Some Like It Hot“ la „How To Marry a Billionaire“.
Contrar imaginii sale voluptuoase, ținutele lui Marilyn spun o cu altă poveste decât m-aș fi așteptat: miniona blondă nu era nici pe departe atât de plină pe cât avem impresia în ziua de azi, multe dintre rochii părând de-a dreptul miniaturale pentru gabaritul pe care cei mai mulți dintre vizitatori (inclusiv eu!) îl aveam în minte la intrarea în holurile expoziționale. După toate aprecierile și studiile, Marilyn era echivalentul unei mărimi britanice 8 – 10 din ziua de azi, departe de intens-vehiculatele 14 sau 16.
Expoziția demontează firesc și convingător și preconcepția colectivă legată de faptul că Marilyn era doar o blondă frumoasă și prostuță, conturând o cu totul altă realitate (și singura adevărată): depresia care a înghițit-o complet pe divă în ultimii săi ani de viață se datorează tocmai nereușitei sale de a depăși imaginea care a făcut-o celebră.
În ciuda încercărilor de a deveni „o actriță serioasă“, interpretând și roluri dramatice, de compoziție (idee explorată și în aclamatul film „My Week With Marilyn“), publicul o iubea și o cerea pe Marilyn cea frumoasă, frivolă și fără mari pretenții intelectuale. Acea Marilyn care cânta „I Wanna Be Loved By You“, care făcea ochii mari la replicile lui Jack Lemon și dădea din gene cu ingenuitate studiată. „Personajul Marilyn“, pe care adevărata Marilyn a fost silită să-l poarte și să-l joace până la finalul carierei și al vieții.
Deloc întâmplător, expoziția de la Muzeul Salvatore Ferragamo este, de fapt, o călătorie în universul interior al unei femei pentru care celebritatea a fost colivia adevăratei personalități. Doar două argumente care sar în ochi de la prima vedere: pe lângă paginile originale din jurnalul ei, în care Marilyn își așterne gândurile cu multă profunzime și coerență, în casa ei s-au găsit, după moarte, foarte multe statui clasice, înfățișând personaje din Antichitate.
Se știe că încă din cele mai vechi timpuri, designerii de costume de la Hollywood şi-au bazat documentările pentru poveştile epice precum „Ben Hur“ pe statui sau picturi murale din antichitate, ori pe reinterpretări ale unor pictori din epoca victoriană, cum ar fi Lawrence
Alma-Tadema. Nimeni nu ar bănui, însă, că și Marilyn își bazase cu bună-știință „brandingul personal“ pe elemente estetice din antichitate.
Știind prea bine că reprezintă un anumit tip de frumusețe clasică, blonda studia cu atenție modele din trecut, reproducând elemente de mimică și de gestică în unele dintre fotografiile sale celebre. Spre exemplu, în pozele de promovare pentru „Gentlemen Prefer Blondes“, poziția corpului amintește flagrant de pictura „Leda și lebăda“ a lui DaVinci, în timp ce într-o altă serie de poze, realizate de Cecil Beaton în 1956, poziția capului este identică celei din statuia „Sclav pe moarte“ a lui Michelangelo. Pe lângă silueta puțin mai plină, și culoarea marmorată a pielii contribuie la asemănarea ei izbitoare cu modelele clasice care i-au servit drept exemplu.
