Cautare




, Contributor

Travel |
|

Reportaj din Petra, Iordania: Mic tratat despre minunile lumii

shutterstock_275652740
Ești pregătit să vezi celebrul sit arheologic de la Petra? Dincolo de aspectul ultra-turistic, iată ceea ce trebuie să știi neapărat înainte să vizitezi orașul „uitat de istorie“, pe care iordanienii îl consideră mândria lor absolută.

Un vechi dicton destul de fatalist spune să nu-ți faci iluzii ca să n-ai deziluzii și, mărturisesc, singurul moment în care i-am dat dreptate a fost sub aspect turistic. Mi s-a întâmplat să vizitez locuri despre care purtam în minte o imagine îmbătător de impresionantă, iar reacția să fie una de entuziasm călduț, chiar călâi.

Să văd palate celebre din Paris și să mi se pară infinit mai puțin fascinante decât o veche casă memorială de pe o stradă minusculă din Cracovia. Sau, dimpotrivă, să aud oameni din jurul meu explicând cum un anumit obiectiv turistic pe care îl idealizaseră în mintea lor se dovedise a fi… ei bine, nu chiar atât de grozav ca în fotografia mentală de la care porniseră.

Așa că, pentru a te scuti de o dezamăgire de tipul: „Dar eu credeam că…“, trebuie să-ți spun că Petra, situl arheologic intrat, pe 07.07.2007 pe lista celor șapte minuni ale lumii moderne (da, mulți de șapte) îți poate părea un mister perfect și dătător de emoție sau un simplu sit arheologic, ca multe altele. Diferența este dată de ceea ce vei citi și vei afla despre „orașul pierdut” înainte de vizită. Nu neapărat din cărți de istorie, ci din orice surse consideri că îți sunt rapide și la îndemână, inclusiv acest articol.

shutterstock_73643098Petra este orașul fondat de comunitatea nabatienilor, un trib arab de excelenți comercianți, care au trăit cu 2.200 de ani în urmă în Peninsula Arabică. Înainte de a se stabili în ceea ce astăzi este sudul Iordanului, ei petrecuseră o bună perioadă de timp în calea rutelor comerciale care făceau legătura între China, India și orașele de coastă de la Marea Mediteraneană.

Din profitul rezultat în urma activităților de comerț, nabatienii și-au creat un regat puternic și înfloritor, cu orașe de o frumusețe ieșită din comun, precum Petra, ajungând conducătorii temuți ai celei mai mari părți a Peninsulei Arabice. Au rezistat secole întregi tuturor încercărilor de cucerire din partea grecilor și a romanilor, cel care a reușit să-i înfrângă în cele din urmă fiind nimeni altul decât Împăratul Traian.

Pentru că Petra era așezată într-un canion cu înălțimea de până la 150 de metri, unde relieful sinuos făcea ca orice armată inamică să poată fi luată prin surprindere dincolo de următoarea curbă, Traian i-a cucerit fără să atace efectiv, folosindu-se cu inteligență de punctul lor slab: apa.

Din cele mai vechi timpuri și până în prezent, apa reprezintă cea mai de preț resursă în zona Iordaniei, iar nabatienii aveau, la anul 106 d.Hr, un sistem complex de filtrare și de decantare a apei, conceput după cele mai înalte standarde inginerești. Dacă până în zilele noastre mai există sate uitate de lume în care apa curentă este doar un vis frumos, nabatienii aveau, acum peste două mii de ani, un sistem bine plus la punct de alimentare cu apă pentru toate casele din oraș, demn precursor al noțiunii de canalizare. Kilometri întregi de canale de apă, săpate la mână cu o exactitate inexplicabilă, stau până în prezent drept dovadă a realizărilor tehnice extraordinare din secolele I și II d.Hr.

Astfel, pentru a-i sili să iasă din canion și să se predea puterii romane, Traian le-a tăiat, din exterior, toate sursele de apă sus-amintite, Petra trecând astfel, până în secolul IV, sub conducerea Imperiului Roman. Anexarea romană nu a făcut însă ca orașul să-și piardă vreun strop din grandoare, ba chiar dimpotrivă.

diana 688Civilizația nabatiană a supraviețuit și a prosperat între stâncile amețitor de înalte ale canionului, continuând comerțul cu mărfuri prețioase, mai ales cu tămâia obținută din arborii de Frankincense care creșteau în relieful arid al peninsulei Arabice. Și atunci, cum și în ce moment a devenit grandioasa Petra – numită „orașul roz“, fiindcă stâncile sale de calcar capătă o culoare pastelată în lumina după-amiezii – orașul pierdut și uitat al Arabiei, căzând în decreptitudine vreme de mai bine de zece secole? Răspunsul nu ține de voința omului, ci de capriciile naturii.

În anii 746 și respectiv 748 d.Hr, două cutremure răvășitoare au lovit orașul aproape unul după celălalt, după cum consemnează inscrierile istorice ale epocii, determinându-i pe locuitorii ei să se teamă de un așa-numit „blestem al aurului”.

Fiind extrem de înstăriți și deținând cantități de aur care în zilele noastre ar părea demne de vechile basme cu peștera lui Ali Baba, locuitorii Petrei s-au temut de un al treilea cutremur, venit tot ca pedeapsă pentru bogăția lor, așa că au părăsit orașul, lăsându-și în urmă toate avuțiile.

Când un trib de beduini s-a stabilit în canion câteva secole mai tîrziu, imaginea unui oraș încremenit în timp, cu bogății fără de seamăn ascunse în fiecare cotlon, părea – pe bună dreptate – o poveste neverosimilă. S-a dovedit a fi, însă, pura realitate, condamnând orașul la uitare pentru a doua oară în istoria lui: temându-se că altcineva ar putea veni să le fure aurul, din acel moment beduinii au interzis, sub amenințarea sabiei, ca orice persoană din exterior să poată intra în Petra.

Nu faptul că și-au însușit bogățiile a fost, însă, marea crimă a beduinilor împotriva istoriei, ci faptul că au distrus, fără să realizeze măcar, o mulțime de înscrisuri și atestări prețioase, care ar fi putut servi în prezent ca punct de plecare pentru explicarea poveștii Petrei și a rolului pe care aceasta l-a avut în civilizația nabatiană și în Imperiul Roman.

diana 678Orașul a mai petrecut câteva secole uitat de cărțile de istorie, până în 1812, când un elvețian pe nume Johann Ludwig Burckhardt l-a descoperit întâmplător în călătoriile sale. Bun cunoscător de arabă, Burkchardt s-a dat drept musulman practicant, aflat în pelerinaj spre mormântul lui Aron, convingându-i astfel pe beduini să-i permită intrarea înăuntrul cetății. Cele văzute înăuntru l-au făcut să scrie o carte despre misteriosul oraș pierdut, iar după 23 de ani, în 1835, un alt călător, John Roberts, reușește să intre în Petra și să facă și câteva desene, ce se păstrează până în ziua de azi.

Chiar și așa, soarta orașului rămâne incertă până în 1984, când UNESCO decide să introducă oficial Petra în patrimoniul cultural al umanității. Pentru a scoate beduinii din cetate și a putea restaura gloria ei, Regele Iordaniei le face acestora două promisiuni ferme, care se păstrează până în prezent: se angajează să îi relocheze, pentru a-și putea duce liniștiți viețile în continuare, și le promite că vor fi singurii care vor avea voie vreodată să facă comerț în Petra.

Din acest motiv, așteaptă-te ca orice produs cumpărat între zidurile Petrei să îți fie vândut de către un tânăr brunet, cu privire pătrunzătoare, machiat cu creion kohl negru pe la ochi (deși, dacă îi întrebi, niciunul nu va recunoaște nici în ruptul capului că e vorba de un machiaj), fie că este vorba de un set de cărți poștale la un dinar, o sticlă de apă, o bijuterie de argint beduin sau o plimbare cu cămila sau cu măgărușul, dintr-o parte într-alta a orașului.

Beduinii sunt încă omniprezenți în Petra, dar – printr-o ironie a istoriei – îndeplinesc rolul de comercianți pe care l-au consacrat cândva nabatienii, stăpânii de drept ai acestei construcții grandioase. Știind toate acestea, încă de când treci de As-Siq, primii doi kilometri de curbe ale drumului șerpuit printre stânci de 80 de metri înălțime, ai senzația stranie că ai făcut un prim pas într-o mașină a timpului, sentiment pe care nu reușește să ți-l dea, la această magnitudine, nici măcar majestuoasa Romă, care are arhitectura absolut sublimă, însă nu și misterul ermetic al Petrei.

diana 722Fiecare fațadă săpată în piatra de calcar căreia lumina soarelui îi dezvăluie, în funcție de momentul zilei, culori dintre cele mai diferite, poartă urmele tuturor civilizațiilor care au influențat în vreun fel cultura zonei: de la elemente greco-romane până la nuanțe mesopotamiene și egiptene, toate combinate într-un firesc absolut. Prima revelație este Al-Khazneh, așa-numita „Trezorerie“ – o fațadă de 30 de metri lungime și 43 de metri înălțime – de fapt un străvechi mormânt al unui rege nabatian. Urmează vechiul teatru, cu 3.000 de locuri, și un alt set de morminte săpate în stâncă, decorate cu motive care duc cu gândul la lumea de dincolo, așa cum era ea înțeleasă de toate popoarele care au trăit și au murit aici de-a lungul secolelor.

Dacă ai elan – și te sfătuiesc să faci acest efort – acolo unde se termină orașul, mai exact lângă singura clădire care încă stă în picioare, templul Qasr al-Bint, începe un traseu sinuos, de urcuș pe trepte de piatră preț de mai bine de trei kilometri.

În vârf, după 800 de trepte abrupte, nenumărate canioane spectaculoase și stânci amenințătoare pe care cresc, din loc în loc, tufe de flori fucsia, se află un alt monument impresionant: Ad-Deir, sau „Mănăstirea“. Cu o fațadă superbă, aproape de două ori mai mare decât a „Trezoreriei“, Ad-Deir domină un platou stâncos în care singurul zgomot de fond îl reprezintă tropotul pașilor caprelor de munte. Chiar și în soarele dogoritor al amiezii, călătoria până sus are un caracter inițiatic și eliberator.

O liniște neverosimilă, peste care tronează un monument misterios, despre care încă nu știm dacă este mormânt, templu sau amândouă. Tot ce se știe până în prezent este că ruta celor 800 de trepte reprezenta, în civilizația nabatiană, un loc important de pelerinaj și de adunare religioasă.

Și, deși jumătatea de oră de urcat prin soarele arzător al după-amiezelor iordaniene te va face să ajungi la „Mănăstire“ epuizat și de ultimul strop de energie, imaginea fațadei de piatră într-un ocean de liniște este imposibil de descris sau de comparat cu vreo altă experiență. Eu una am coborât cu o pace incredibilă în suflet și cu o dorință de nestăvilit de a ști tot mai multe despre acest loc magic care, incredibil dar adevărat, a fost descoperit doar în procent de 20%. Restul de 80%, reprezentând clădiri, vestigii și inscripții, zace încă sub straturile de uitare ale secolelor. Ceea ce înseamnă că, până la următoarea vizită, ceva absolut magnific s-ar putea adăuga pe lista locurilor ce-ți pot tăia respirația.

Așa cum spunea în poemul său, „Petra“ (scris în secolul XIX) preotul-poet John Burgon, fascinat de orașul pe care nu-l văzuse niciodată, dar despre care auzise nenumărate povești ale călătorilor: „But from the rock as if by magic grown/Eternal, silent, beautiful, alone! (…) Match me such marvel save in Eastern clime, a rose-red city half as old as time“. Petra și-a câștigat dreptul la eternitate. Cât despre tăcere, frumusețe și singurătate, ele sunt de găsit în vechiul sit chiar și la ore de vârf, când locul devine un furnicar de turiști din toate colțurile lumii. Indiferent cât de aglomerată este, Petra păstrează mereu un cotlon de liniște care te așteaptă undeva, cu condiția să-l cauți cu inima deschisă și, uneori, să ai elanul de a parcurge traseul de inițiere către el. Preț de 800 de trepte sau de o călătorie undeva la începutul vremurilor.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii