Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Războiul din birouri

Am văzut un filmuleț tragicomic despre situația în care se află astăzi majoritatea angajatorilor din România – un domn care își copleșește angajatul cu bani, cadouri, mașină luxoasă, program superultraflexibil și care este dispus să își alunge clienții ca să nu își piardă prețiosul și unicul angajat.
Raluca_Life New_edito

Indiferent de care parte a baricadei suntem (pentru că, din păcate, vorbim deja despre o baricadă), fie că râdem, fie că ne enervăm când vedem acest filmuleț, cred că ar fi bine să ne oprim câteva secunde și să ne gândim la poziția în care ne aflăm. Și dacă facem bine, și corect, și frumos ce facem.

Eu am început, acum aproape 21 de ani, ca angajat. Un angajat pe o poziție de începător, imediat după terminarea facultății. Timp de câțiva ani, angajată fiind și în presă, unde nu era neapărat cea mai mare corectitudine față de personal, am avut tot felul de experiențe – ore suplimentare cu duiumul pentru care nici prin minte nu mi-a trecut să cer bani (iar dacă aș fi cerut probabil mi s-ar fi râs în față sau aș fi „zburat” imediat); salariul foarte, foarte, foarte întârziat; un mediu de lucru colorat și plin de provocări, ca să mă exprim diplomatic; și multe altele, foarte multe. Nu am plecat, deși am fost destul de „sindicalistă”. Dar mi-am și iubit echipa și m-am simțit foarte bine într-un loc unde am petrecut 12 ani.

Mi-a plăcut foarte mult ce făceam, am învățat enorm (pe principiul învață singur să înoți ca să nu te îneci, e adevărat, dar am învățat), am crescut, am învățat despre spiritul în echipă, despre leadership, despre munca grea, dar și foarte satisfăcătoare, despre nopți pierdute la birou, despre zile de naștere petrecute exclusiv la muncă, despre colegi care mi-au devenit – și nu exagerez deloc – familie.

Nu fac apologia sacrificiului de sine al angajatului. Deloc. Eu așa am ales, în mod conștient, să învăț profesia în care începusem să activez. Pentru că am avut pasiune. Și am ales pasiunea, în detrimentul altor aspecte. Care devin din ce în ce mai importante, pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Sunt de acord că, mai ales în România, unii „patroni” (adică proprietari de businessuri sau șefi cu mentalități de vechili) s-au făcut vinovați de foarte multe abuzuri față de angajați, ceea ce mi se pare oribil.

Pe de altă parte, de când sunt și eu de cealaltă parte, adică proprietar de business, m-am confruntat cu unele atitudini/ipostaze/acțiuni de-a dreptul halucinante, demne de Zona Crepusculară. Nu o să înțeleg niciodată acei angajați care își bat, pur și simplu, joc de companie și de șefi, fără să înțeleagă că astfel își bat joc de ei înșiși. Am fost întotdeauna de părerea că dacă nu îți (mai) place la un loc de muncă, spune. Și dacă nu se rezolvă – pleacă. Dar bârfa, atitudinea urâtă, hoția, chiulul nu le pot înțelege și nu le voi putea înțelege vreodată.

Nu știu de unde, în ultima vreme, atâtea frustrări, atâta lene, atâta minciună și atâta ură. Știu însă că va fi din ce în ce mai rău dacă nu facem măcar un minuscul efort să ne uităm lucid în oglindă. Toți.

Să trăim frumos!

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii