Cautare




, Contributor

Opinie |
|

Privește înapoi fără mânie

Micro-Bucureștiul, acea bucată de insolit, în care pământul roșiatic se combină cu chiștoacele de țigări și cu bucăți de tencuială de pe zidurile ce avertizează singure „cad țigle”, nu aparține niciunui timp.
Tatiana_Facebook

Seara ies, în ultimele două săptămâni, fără chef. O iau cu mașina prin Bucureștiul părăsit de speranțe, acolo unde clădirile sunt ruine, exact ca noi, oamenii, care ne dăruim dintr-odată. Clădiri, cândva solide, fără fisuri. Fragilele ziduri nu ne mai țin atât de stabili, picioarele mele, pe tocuri înalte, nici ele. Micro-Bucureștiul, acea bucată de insolit, în care pământul roșiatic se combină cu chiștoacele de țigări și cu bucăți de tencuială de pe zidurile ce avertizează singure „cad țigle”, nu aparține niciunui timp. E locul de unde ți-a telefonat într-o zi drumețul pe care îl așteptai și poate chiar locul de unde Călinescu îi scria „scumpului” Alice. Asfaltul, pe unde apucă să mai existe, se înmoaie sub urma tocurilor, a cojilor de semințe și a altor „însemnări ale civilizației”. Îmi amintește de orașele mici de provincie, sărăcite, în soarele arzător al câmpiei ciulinoase și hepatice. Cu cât mergi mai spre deal, pământul e mai darnic și oamenii sunt melci cu case mai mari și risipitoare pe spate, dar mândri de oboseala pe care o primesc la schimb.

Orașul mic pare o rețea de palme împletite. Pe unele stau blocurile scunde de patru etaje, cu pereți găuriți de hornuri și multe guri de hrănit, pe altele stau case cu grădini cu spanac, zmeuri și regina nopții. Știu cum e să crești la parter, la curte și la etajul unu. La curte, fericirea e că poți găsi, scormonind în pământ, un nasture pe care să-l coși pe croiul unei povești despre care nu ai niciun indiciu al unei posibile veridicități, dar tocmai aici, între o fi fost așa sau nu, se așază misterul lumii unui copil. La parter, ai șansa să vezi de la egal la egal trecătorii, iar de la etajul unu, marea pare după colț, acolo unde adevărul spune că, de fapt, se întinde piața cu sârboaicele în capoate de diftină, moi, înflorate și calde, pepeni mari, ascunși sub coviltire prăfuite, funii de ceapă și usturoi, arhitecturi dibace la neîndemâna oricui, ligheane cu nuci, mături aurii, numa’ bune de dus acasă, și pisici cu voci lingușitoare.

De aici, de la piață, se pornește motorul. Șușoteli, bârfe, drame, toate noutățile urbei stau să intre în urechi. Niciun amantlâc nu rămâne nedezaprobat, niciunui mort nu i se uită greșelile, niciunui viu nu i se șterg viciile. Toată lumea se uită dincolo de vârful propriilor pantofi. Doar acolo, dincolo de el, se întinde răul. Din piață, ca să ajung acasă, traversez strada principală, trec prin fața a trei chioșcuri și a unui birt, loc al fericirii, nădejdii și al lipsei de griji. Aici este singurul loc unde toată lumea râde și privește cu sfidare moartea în ochi, printre sughițuri și cămăși în carouri. Soarele îmi arde gambele, se simte un miros de tablă încinsă, trec printre căruțașii de la Valea Lungă, Iedera, care au venit să bea o halbă rece. Nevestele stau la umbră în căruțe, lângă haba de gunoaie, copiii, la bustul gol, ridică praful. Nu le pasă de nimic.

Vizavi, pe colț, în vitrină, stau cești și farfurii învelite în hârtie, pentru pomeni, răzătoare mici, cacao la vrac, lapte praf Malita, borcane cu sos de roșii Sultan, biscuiți tari, acoperiți de celofan, lingurițe chinezești, ceasuri deșteptătoare, pliciuri pentru muște obraznice, câteva pixuri Bic și sticle de lichior Tanita. La ceasornicărie nu mai repară doar ceasuri, ci și timpul. Când ești în anii ’80, când te muți în 2000. Trecutul fiecăruia deschidea gurile melițătoare ale celorlalți, mult mai ușor decât o înghețată la cornet, cumpărată din față, de la brutărie. Toneta cu înghețată nu ar fi livrat niciodată o asemenea poftă. Îmi plăcea înghețata aia optzecistă, de fapt, era și este singura înghețată care nu-mi dădea, ulterior, senzația că miros a vacă și a lapte. Apoasă, scrâșnindu-i-se fulgii de gheață între dinți, era roz sau galbenă și m-aș fi holbat oricât la cum curge șerpuitor în cornet, închizându-se cu acel moț, pe care trebuia să ai rapiditatea să îl iei cu limba, înainte să cadă, topindu-se, pe rochie sau pe pantofi, ca o amintire umedă. Viața, aici, se mesteca între sărbătoarea de Sf. Gheorghe, când venea bâlciul, 1 Mai, când micii sfârâiau pe grătar și toată lumea își braca privirile, salutându-se respectuos și făcând coada pleașcă, cu privire la faptul că fiecare știa ce știa, și 15 septembrie, când în sacoșe zăreai coperți din plastic, caiete, vinete și roșii pentru zacuscă și câteva prune cât de 10 găluște.

La librărie, mergeam des cu mama. Era o librărie răcoroasă, lungă, cu geamuri mari, doar pe o parte. Acolo se dădeau cărți pe sub mână, doar dacă vânzătoarea te respecta și îți recunoștea un soi de superioritate în raport cu alți doritori. Altfel, aveai acces doar la dicționarul ceh-român, la cărți de bucate și câțiva scriitori, exemple de loialitate ale regimului. Aveam câteodată noroc și ni se mai dădea pe sub tejghea un „romanul secolului XX”. Mama zâmbea fericită. Eu nu zâmbeam niciodată, nici când îmi râdea tot sufetul, pe gură nu ziceam nici psssss. Și mama mă iubea mult, așa tristă și încruntată cum eram, și asta mi-era suficient. Despre amor aici se vorbea doar dacă era ilicit, altfel nu făcea nici cât o ceapă degerată și nu exista femeie care să nu fi trecut prin mâinile coafezei Țiți.

Altfel, orașul era plin de personaje. B avea o poveste ce făcea să se caște ochii oamenilor după ea, să-și dea coate și niciodată să îi vorbească. Părea impasibilă. Poate că asimilase ideea că va fi mereu proscrisă, ca victimă a unui viol, fapt ce, în loc să stârnească compasiunea cetățenilor, stârnise doar prezumția că tot ce s-ar fi întâmplat era din vina ei și a ușurătății ei sau poate că nu îi pasă cu adevărat. Înaltă, blondă, cu părul tuns scurt și coafată precum CC Catch, îmbrăcată excentric, așa cum era pe atunci, în anii ’80, cu geacă din blugi și ținte și mânuși fără degete, trecea prin praful străzii, întotdeauna privind în jos.
Aveam cinci ani și niciodată nu m-a văzut cum o privesc printre șipcile gardului. Dintre șipcile alea, așteptam să o văd pe mama venind. Îi vedeam silueta, rochia din mătase cu trandafiri roz și bleu, în bătaia vântului, pielea bronzată și mă scăldam în siguranța pe care mi-o dădea mirosul obrajilor ei. Femeile divorțate nu erau privite cu îngăduință nici ele. Potențiale spărgătoare de căsnicii, acestea erau repudiate. Suratele lor nu le invitau la sindrofii, nu le chemau la cafele, stând cu grijă ca niciodată bărbații lor să nu le aibă prin preajmă. O femeie divorțată trebuia să rămână invizibilă! Și ele rămâneau. Resemnate, însingurate, cu unu sau doi copii de mână, plimbau, pe străzi, neșansa. Neșansa de a se fi născut în orașul unde respectul exista doar dacă destinul voise să-ți dea un partener potrivit, o diplomă, eventual, un copil și să te ferească de orice dramă. Se bârfea mult și tot ce se întâmpla era povestit fie moralizator, fie catastrofic. Doar dacă ai fi locuit acolo, ai fi trăit sentimentul derutei de a trăi între două spații complet opuse: locul unde, de fapt, nimic nu se petrece și totuși locul unde picanteriile spuneau că totul se petrece. Aici, morțile erau comentate cu titluri de burtiere de astăzi și viii târau după ei senzaționalul unei existențe ce avea sens doar pentru nevoile celorlalți. Din discuții, părea că în acest oral nimic nu e firesc. Femeile erau gospodine, purtau dresuri de mătase, vara, în sandale, de preferință albe sau bej, și citeau cu aviditate Fowles. Bărbații erau bărbați și era suficient asta, iar copiii creșteau cu sămânța blamării și a răutății în scutece.
Aici m-am născut eu.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii