În încăperile Muzeului ce etalează costume, dantele, pălării și amănunte ale vieții unor alte vremuri, cu toată răbdarea din lume, Adina Nanu îmi explică diferențele subtile dintre macrame și dantelele minunate făcute de regina Elisabeta a României. Într-o altă zi, la sesiunea foto realizată acasă la doamna Nanu, energia vie m-a copleșit din nou. Abia aici, Adina are să compună cadrul perfect pentru fotografii, care să conțină pisicile și sculpturile făurite de mâinile ei. „Vă rog să scuzați neorânduiala din casă, dar ieri, Duminică, am serbat zilele de naștere sau de nume a trei dintre strănepoții mei, am suflat lumânări pe tort și am cântat, iar de sub mobile ar mai putea să răsară vreo mingiuță sau vreun ursuleț. Pe seară și-au terminat filmarea în decorul casei mele câțiva studenți de la UNATC, pe care nu-i refuz niciodată.“
Doamnă Adina Nanu, împliniți anul acesta 90 ani, o colecție generoasă de experiențe. Care au fost momentele care v-au marcat viața?
Ce întrebare gravă, lăsați-mă să mă gândesc un pic. Bănuiesc că e vorba de cotiturile soartei, pe care omul nu le hotărăște singur, dar pe care le poate interpreta în felul său. Am desenat și am modelat de când mă știu așa că am ajuns normal la Belle-Arte și la Litere (la cursurile de estetică și istoria artei, ca să pricep ceva din ce făceam). După absolvire (prima cotitură), am lucrat câțiva ani la Muzeul Național de Artă și, paralel, la actuala Universitate Națională de Arte din București, la catedra de istoria artei, unde am rămas până la pensionare. Am considerat o binecuvântare să trăiesc printre tineri talentați și să le deschid ochii asupra minunilor artei din toate timpurile, arătându-le scurtăturile drumului către înțelegerea lor. A doua cotitură a fost preluarea cursului de istoria costumului pentru secțiile de scenografie și modă, când am descoperit că imaginea umană este prima și cea mai însemnată artă decorativă, cu care începe orice stil. Atunci am scris Artă, stil, costum și Arta pe om și am început colecția care azi e un fel de muzeu.
A treia cotitură a fost după pensionare, când Valeriu Moisescu și Dan Jitianu m-au convins să țin cursuri de arte vizuale viitorilor regizori de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde mi-am petrecut ultimii 20 ani. Acolo mi-am dat seama că studenților din artele spectacolului trebuie să le spun altceva decât pictorilor și sculptorilor și așa s-a scris VEZI? Comunicarea prin imagine. A început să mă preocupe și publicul care primește darul artei și care, ca să se bucure de ea, trebuie să vorbească aceeași limbă cu creatorul ei și am făcut programe și manuale școlare, trimițând câte o jalbă fiecărui nou ministru al învățământului ca să nu se mai neglijeze desenul și muzica.
Cum ați adunat de-a lungul vremii piesele care compun colecția uriașă din Muzeul Costumelor? Mai țineți minte care este prima piesă? Sau, și mai bine, care sunt piesele de care vă simțiți cel mai legată și de ce?
Totul a început cu o cutie rotundă în care mama mea păstra pălăriile demodate, gentuțe de bal de pe vremuri și alte amintiri, pe care o deschideam, ca să ne jucăm împreună, apoi cu fiica mea și mai departe cu copiii ei, apoi le arătam studenților. Ca să-i conving că ceea ce se poartă pe cap trebuie să rimeze cu restul înfățișării, cu hainele și cu încălțămintea, am alcătuit ansambluri din ce am găsit prin casă, apoi prin dulapurile mătușilor și prietenelor și așa s-a închegat prima expoziție de la Muzeul Colecțiilor din București, din 1997 – iată, se împlinesc 20 ani. Atunci am făcut și prima demonstrație cu public a legăturii dintre muzică, dans și costum, cu un grup de studenți, la care l-am invitat la vals pe Conu Alecu Paleologu.
De atunci, am făcut în jur de 22 expoziții pe la toate marile muzee din București, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Istorie, Cotroceni, al Țăranului, al Satului, la Teatrul Național, la Muzeul de Artă din Constanța, la Castelul Peleș din Sinaia, la Iași, dar și la Budapesta și la Veneția. În București expunerea permanentă, care cuprinde în jur de 150 manechine îmbrăcate, mobile, picturi, sculpturi, etc. este găzduită de aproape 10 ani de Universitatea de studii economice ARTIFEX, condusă de oameni de cultură, amatori de artă.
Acum se derulează două proiecte de expoziții prin Institutul Cultural Român, iar una dintre ele, Ocolul lumii în 80 minute, după Jules Verne, ar trebui să ajungă în Franța, la Amiens, locul unde a trăit autorul, și alta Olga Greceanu în America, la New York.
Expunerea de la ARTIFEX poate fi însă vizitată numai la cerere, de ce?
Pentru că ea se află în adăpostul antiatomic al Universității, în 5 săli mari, unde pompierii nu permit accesul a mai mult de 5 persoane deodată. Dar nici nu știți în ce moment fierbinte ați ajuns la mine. Am nevoie urgentă de un spațiu cât mai mare, pentru că mai am acasă, în depozit, foarte multe piese. Dar trebuie să găsesc și parteneri sau asociați pricepuți și de nădejde și sponsori (ale căror sigle sunt dispusă să le afișez nu numai în presă dar și pe ușa de la intrare) pentru a asigura funcționarea muzeului, cu care mă lupt acum singură. E necesar ca pe lângă păzirea și întreținerea locului să existe un atelier de conservare și restaurare (în care s-ar putea copia și vinde unele modele la cerere, nu numai pentru bal mascat dar și pentru alte ocazii). Nu ar putea lipsi o cafenea și un stand de cărți și CD-uri (în care să fie și cărțile mele care s-au epuizat, dar mai sunt cerute).
Prin ce s-ar deosebi noul muzeu de cele existente?
Spre deosebire de celelalte muzee consacrate, specializate în istorie, artă cultă sau populară, scopul colecției noastre este de a face educație artistică, de a atrage atenția vizitatorilor de orice vârstă asupra calităților vizuale ale exponatelor, fie ele de artă plastică sau decorativă, ajutându-i să se concentreze asupra desenului, luminii și culorilor, observându-le cum se combină între ele, mereu altfel în fiecare stil.
Colecția noastră leagă trecutul de prezent și viitor, permițând trasee ca de pildă urmărirea evoluției portului popular din sat la curtea regală apoi la oraș, până la interpretările actuale, a soartei pălăriei în decursul timpului, a broderiilor și dantelelor, etc. Deschiderea către actualitate și previziuni este asigurată de descendenții mei care formează o echipă sudată, fiica mea, Unda Popp, prof. dr. care răspunde de catedra de Creație Vestimentară – Modă la UNArte, fiul ei, Iosif Oprescu, lector dr. la design în aceeași facultate, și fiica ei, Ana Stanciu, lector dr. la Scenografie – UNATC, toți în pas cu vremea, în ritm cu noile generații.
Colecția crește de altfel neîncetat, datorită rudelor și prietenilor noștri și prietenilor lor, care ne aduc din când în când te miri ce, cu aceeași frază: „Copii mei aruncă tot, eu nu mă îndur, dar nu mai am loc în casă. Vă rog să puneți în expoziție ce v-am adus (o pălărie, o umbrelă, nasturi, mănuși) ca să le mai pot vedea și să se bucure și alții de ele“. Treaba mea e să notez povestea donatorului, deseori persoană cunoscută, să studiez obiectul consultând cărți de istoria artei, să-i citesc mesajul artistic al imaginii, apreciindu-i valoarea, și să-i găsesc locul în expunere ca să se potrivească în ambient, alături de care alcătuiește o nouă instalație. Fiecare nou aranjament este de fapt o compoziție inedită, a cărei realizare este marea plăcere care justifică osteneala. Sunt un colecționar atipic, fără nici un profit, nu vând, ci doar cumpăr mereu tot ce lipsește, manechine, costume, vitrine, etc. doar de dragul de a mă juca de-a compoziția, combinând piese gata făcute, ca în LEGO. Colecția noastră, care conține doar costume și obiecte autentice, elegante, din Bucureștiul ultimelor secole, dar și din prezent, ar putea fi un punct de atracție pentru străini dar și pentru români, interesând nu numai ministerul Culturii dar și pe cel al Turismului.
Doamnă Adina Nanu cum definiți un stil elegant? Și la urma urmelor care sunt atributele care definesc un domn sau o doamnă? Mai sunt ele valabile și în anul 2017?
Eleganța denumește de fapt calitatea artistică elevată a unei ținute sau a unui gest, elaborate cu pricepere și rafinament, care se obțin doar prin cultură. Este ceea ce deosebea înainte vreme de la prima vedere un domn de un necioplit.
Acum, ca un triumf al proletariatului în lupta de clasă, se poartă un aspect cât mai sărac, iar asortarea, care înseamnă crearea unei compoziții expresive prin dozarea formelor și culorilor pentru ca să cânte între ele, să încânte ochiul și sufletul, este considerată învechită, expirată. Doar etichetele unor firme scumpe mai arată diferențele de avere.
Citește și Puterea feminității
Cum a început dragostea pentru artă și mai târziu pentru modă?
Cu talent te naști, nu ai de ales, te bucuri de ce ți s-a dat fără început și sfârșit. La fel e și cu imaginea umană, e o compoziție vizuală, ca și o pictură sau o sculptură, care poate fi mai mult sau mai puțin reușită. De ea mă ocup eu, nu de modele trecătoare, în care se lansează noutăți cu orice preț, din care marea majoritate se demodează și doar puține durează, caracterizând stilul unei epoci. Las preocuparea pentru mode și creatori descendenților mei.
Cum simțiți moda ultimilor ani în România dar și în lume și care credeți că sunt caracteristicile definitorii ale stilului zilelor noastre?
Mi se pare că democratizarea pe care o trăim a distrus scara valorilor, sunt luate drept elite staruri afișate pe ecrane ca modele de urmat, personaje din categoria celor lipsite de talent sau cultură artistică.
În schimb, pe stradă ai senzația că circulă doar mascați, oameni în negru, anonimi care se feresc să atragă atenția prin vreun accent personal, preferând să se piardă în turmă. Singura mea speranță este în vorba francezului „La mode est ce qui se démode“.
V-ați păstrat pictura și sculptura, în chip ludic, numai pentru inima dumneavoastră, fără a le introduce în categoria instrumentelor de câștig, evitând concesiile de orice tip. Cu toate acestea, știu că ați expus atât pictură cât și sculptură și aș vrea să aflu în care mediu simțiți că vă exprimați mai bine și de ce?
Desenul mi se pare cel mai ușor mod de exprimare, sculptura mă pasionează pentru că volumul este de fapt o îmbinare de desene care se alătură și se contopesc, trecând unul într-altul, ca variații muzicale pe aceeași temă.
De unde vă extrageți energiile? Care vă sunt izvoarele de inspirație?
Greu de spus de unde și cum vine darul de a te bucura de viață. E important însă și antrenamentul, ca în sport. Americanii spun „use it or lose it“, adică folosește-ți funcțiile pentru că altfel ele se pierd, se atrofiază, celula nervoasă ca și mușchii. Îmi place și formula „long life learning“, pe românește se spune cât trăiești înveți dar aici e vorba să-ți lărgești mereu orizontul din curiozitate, studiind mereu ca și în școală. Pe mine mă stimulează câte o idee nouă care se cere întrupată în linii, volume sau vorbe și mă absoarbe complet și atunci mă simt ca un măgar căruia stăpânul lui, turcul, ca să-l facă să meargă, îi agață de breton un morcov, pe care măgarul ca să-l apuce cu dinții, face un pas după altul.
Ultima întrebare, însă deloc cea din urmă, ce sfaturi ne-ați da pentru a trăi mai frumos?
Îndemnul de a te bucura de tot ce vezi, de a te opri din când în când în loc din goana zilnică pentru a te concentra asupra unei imagini care te cheamă. Educația artistică nu ține de vârstă, ea devine cu anii mai bogată și mai subtilă. Dacă i-ai descoperit secretul, nu te mai plictisești niciodată, nicăieri, și poate te apuci să faci și tu ceva frumos, poate artă culinară, sau mai degrabă propria imagine, inevitabilă odată ce nu umblăm goi cum ne-am născut, și care poate și ar trebui să fie mereu o operă de artă, tabloul din oglindă.
