La începutul lunii august, într-o aparentă liniște de mijloc de vară, în Inboxul meu poposea un email de la Chris Simion-Mercurian care m-a scurtcircuitat cu o emoție nedefinită încă de la titlu. Se numea „Inițiativă pentru Grivița 53“ și începea așa: „Anul acesta, cu acordul părinților, am vândut casa bunicii și cu bani obținuți, am cumpărat un teren pe care să construim primul teatru independent din România. În țara noastră, de 70 de ani nu a fost construit niciun teatru privat. Teatrul independent din România de după 89 s-a născut și se dezvoltă în spații închiriate: subsoluri, poduri, cârcumi, magazine“. Finalul era în același stil inconfundabil al lui Chris, de o delicatețe amestecată cu fermitate entuziastă: „Te așteptăm să ne asculți povestea și, dacă te convingem… să faci parte din ea“.
Câteva săptămâni mai târziu, la anunțarea oficială a proiectului, denumit deocamdată „Grivița 53“, sala era neîncăpătoare de oameni care voiau să facă parte din povestea lui Chris: cu susținere morală, financiară, cu sufletul sau cu un ajutor concret, cât de mic, pentru a face totul să meargă mai repede. Călătoria abia acum începe, iar Chris are nevoie de toți oamenii care au crezut vreodată în ea și care au susținut-o. Lucrul la teatru va dura trei ani, dar asta nu o sperie câtuși de puțin. „Am toată viața mea la dispoziție pentru a face lucrurile să se întâmple“, a punctat ea, cu calmul aproape magic care pare să o caracterizeze în orice situație.
„Îți aduci aminte când stăteam pe pernele de la grădina Eden și vorbeam despre acest teatru?“, îmi zâmbește ea, în dimineața interviului nostru. Îmi amintesc ca și cum a fost ieri, chiar dacă au trecut mai mulți ani de atunci. Visul lui Chris cu teatrul ei datează parcă de o viață de om. La propriu. Ar fi putut poate să-l facă un pic altfel, să-l grăbească, să facă presiune pe oamenii care trebuie, să bată la ușile care trebuie, în anumite momente. Dar nu a vrut. „Am vrut să fie un proiect curat, un proiect în acord cu sufletul meu“, zâmbește ea.
Are și acum flashback-uri cu ea cărând decoruri cu taxiul, metroul sau autobuzul, în pungi, valize, sacoșe, în cei 17 ani în care și-a jucat piesele oriunde era bine-venită. Când închide ochii, se vede mutând mesele de fier de la fosta „Lăptărie a lui Enache“, rupând bilete, lipind afișe, făcând absolut tot ce trebuie pentru ca piesele ei să prindă viață.
Oricine a cunoscut-o pe Chris sau a lucrat cu ea îți va vorbi despre puterea ei aproape supraomenească de a lupta până la capăt pentru o idee, indiferent cât de neverosimilă și irealizabilă ar putea să le pară celor din jur. Între patru ochi, însă, ea tranșează lucrurile teribil de simplu: „Eu nu mă risipesc. Am puține lucruri maxime în viață, nu am timp de pierdut, fiindcă vreau să las în urmă niște lucruri pentru oameni”.
În ultima perioadă a stat mult să se gândească ce o diferențiază pe lumea asta de alți regizori, de alți artiști, și și-a dat seama că scânteia ei stă în dramatizările pe care le face. Să iei o carte, un text care ți-a trezit ceva, și să-l transformi într-un material bun de jucat pe o scenă poate fi un demers sisific și nu oricine are acest dar.
„Trebuie să nu trădezi autorul, să păstrezi calitatea literară a textului lui, dar să-ți pui și tu amprenta unică. Să îți înfrânezi orgoliul de a ieși tu în față peste autor, să îți lași urmele cu smerenie, fără să-ți trădezi partenerii de scris“. Așa a pus în scenă cărțile scriitorului francez Pascal Bruckner, dar și multe alte povești incredibile, precum „Maitreyi“, „Oscar și Tanti Roz“, „Mecanica inimii“, „Dragostea durează trei ani“ sau „Domnul Ibrahim și florile Coranului“.
Scriitorul francez Pascal Bruckner, președintele de onoare al companiei ei de teatru, „D’Aya“ și omul care a sprijinit-o cu fiecare ocazie, a venit special la București pentru anunțarea proiectului, dar și pentru lectura publică a primei sale piese de teatru, „Crăciun la Palat“. Este povestea în cheie absurdă a unui șef de stat care, rămas singur cu majordomul său în noaptea de Crăciun, își sechestrează frizerul pentru a avea cu cine să petreacă sărbătorile. De aici derivă o întreagă serie de încurcături amuzante, cu substrat dulce-amar și teribil de actual, pe care presa prezentă la anunțarea proiectului a avut ocazia să le vadă citite și interpretate pe viu de Marian Râlea, Dana Dogaru, George Ivașcu, Răzvan Vasilescu și Vlad Logigan.
Bruckner a crezut de la bun-început în talentul și energia creativă a lui Chris și, de-a lungul acestor ani, a fost o voce exigentă, lucidă și obiectivă, mereu cu o perspectivă detașată asupra lucrurilor: „E foarte important să ai lângă tine un om care, atunci când îți dă un sfat, să o facă fără să te constrângă, făcându-te în același timp să te gândești dacă ceea ce vrei e cu adevărat ceea ce vrei sau dacă nu e cumva o simplă etapă de lucru“. Chris recunoaște că nu întotdeauna l-a ascultat, ba chiar de multe ori l-a contrazis cu argumente concrete. I-a făcut sugestii de modificare la piesa „Crăciun la palat“, arătându-i ce ar trebui să taie și unde. „Am avut o discuție pe text foarte aplicată, incredibilă dacă stai să te gândești că el e ditamai autorul și acceptă sfaturi de la Chris Simion. E un om care te copleșește prin modestia lui, prin INsuficiența lui, prin generozitate“.
Prietenia lor a început în 1999, când Chris l-a contactat să-i spună că va pune în scenă „Copilul divin“ și să-l invite la premiera din București. Nu avea nimic să-i ofere, nimic financiar, doar un entuziasm incredibil pentru teatru. „Când m-a întrebat cine îi asigură condițiile, i-am spus că biletul de avion trebuie să și-l plătească el, dar că de stat poate să stea la mine, iar mama mea gătește foarte bine“, râde ea. Prietenia și respectul reciproc dintre ei nu doar că au supraviețuit anilor, dar s-au transformat și într-o stranie telepatie artistică. „De șase ani îi tot spuneam să scrie o piesă, fiindcă e foarte dinamic pe dialog în cărțile lui, e foarte bun“, își amintește Chris. „Când l-am sunat să-i dau vestea cu Grivița 53, a fost de fapt, un schimb de energii. Eu i-am spus: «Am luat terenul», iar el mi-a spus «Am piesa de teatru»“.
Chiar dacă greul abia acum începe – găsirea partenerilor care să-i fie alături în construirea teatrului, găsirea unui project-manager și a tuturor oamenilor-cheie – simt că, în sfârșit, Chris poate răsufla puțin mai ușor. I se citește pe chip. Teatrul ei, pe care l-a visat atâta amar de vreme, este acum doar o chestiune de timp și de găsire a oamenilor potriviți. De-a lungul celor 17 ani care au trecut, Chris a știut să se înconjoare de oameni extraordinari, așa că acum nu poate face excepție. „Știi, nu vreau ca acesta să fie «teatrul lui Chris Simion», nu! Vreau să adun oameni care cred în crezul meu artistic. O să propun proiecte și regizorilor cu experiență, dar și celor aflați la început de drum“, ține ea să precizeze. „Nu vreau să fac nimic din ceea ce mi-au făcut mie cândva alții. Nu vreau să pun nimănui piedici, obstacole, niciodată“.
Pascal Bruckner despre Chris Simion
„Am întâlnit-o pe Chris Simion în 1999. Era pe atunci foarte tânără, cu ochi mari, albaștri și chip surâzător. Am simțit de la bun început în ea o energie care m-a surprins. Se arăta entuziastă, dinamică, vorbea repede și mult, mereu grăbită, avidă de a obține asentimentul interlocutorilor. Știa tot, citise tot, voia să adapteze tot. Avea ambiții nemăsurate pentru cei 20 de ani ai ei și m-am surprins într-un prim moment privind-o cu scepticism, îndoindu-mă că va putea duce la bun sfârșit toate proiectele la care visa. Exact așa cum te îndoiești de un medic foarte tânăr, de vârsta copiilor tăi, că ar putea să-ți pună un diagnostic corect și să îți vindece răul. Chiar dacă acel medic a terminat cu 10 universitatea, există o reținere legată de vârsta lui. Așa era și cu Chris.
M-am înșelat, evident. Nu numai pentru că Chris Simion a fost mereu la înălțime în proiectele pe care le-am făcut, dar și pentru că a realizat lucruri incredibile pentru o femeie de vârsta ei. Îmi amintesc de ea la Paris, cu mai bine de 12 ani în urmă, când tocmai jucase cu trupa ei în franceză – o franceză destul de aproximativă – „Copilul divin“, întâi la Teatrul Lucernaire, apoi într-un teatru de la periferie. Fusese atunci de o îndrăzneală care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. În acea zi mi-am zis că va ajunge departe, și că flacăra care o consuma îi va duce cariera chiar dincolo de propriile-i speranțe.
Îmi amintesc de lectura publică a „Paradoxului iubirii“, pe care a făcut-o la București, acum 5 ani: textul meu e un eseu. Ea l-a făcut piesă de teatru. Mie mi-a ieșit ceva serios. Ea l-a descifrat comic. Mi-a plăcut soluția, era amuzant, în același timp aproape și departe de cartea mea, cu o notă personală pe care am găsit-o irezistibilă. „Hoții de frumusețe“ a fost fabulos. Dacă l-ar fi făcut la Paris, ar fi fost în topul spectacolelor din Franța.
Nu am fost, deci, deloc surprins ca s-a aruncat în acest vast proiect care ar trebui să schimbe pentru totdeauna scena dramatică românească și teatrul independent din București. Nu numai ca o încurajez în această întreprindere, dar este o onoare pentru mine să fiu susținătorul unei asemenea inițiative și să ducem la realizare acest vis“.
