Cautare




, Contributor

Critic și istoric de artă, expert atestat al Ministerului Culturii, consultant al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I.

ForbesLife |
|

Potius mori quam foedari

Trăim într-o Românie în care schimbarea e atât de fulgerătoare încât suntem forţaţi cu toţii să schiţăm în grabă realitatea zilei de mâine. Schiţe alb-negre, momentan în cărbune, pe care, sperăm, copiii noștri le vor colora mai mult prin implicarea socială. 
CONCETATENII_Corneliu Baba

Am fost prezent în toate zilele de manifest împotriva OUG 13, dar pentru mine cea mai importantă a fost ziua în care protestanţii au format uriașul tricolor. Nu stiu dacă a fost o idee bună, cea cu tricolorul uman, dar eu aniversam 27 de ani de când, în aceeași zi de 12 februarie, eram cu tata urcat pe un TAB staţionat în faţa Guvernului. Aveam 12 ani în 1990. Cu câteva luni în urmă plecasem singur la Revoluţie. La întoarcerea acasa mâncasem bătaie, iar acum tata, care cărase răniţii de pe baricadele din ’89, a preferat să mă ia cu el în loc să ma lase de izbeliște.

Aveam de atunci dorinţa de a vedea tot ce se întâmplă cu ochii mei. Văzusem Revoluţia! Văzusem oamenii fără frică, nebuni, liberi, și cu multă speranţă.

Acum, după 27 de ani, mi-am dus și eu copiii la demonstraţie. Aveam noduri în gât; adoptasem și eu „tradiţia“ de a duce copiii la protest, se moștenise din tată în fiu. I-am îmbrăcat de parcă mergeau la Polul Nord, i-am încălzit cu ceai din termos, am ţopăit puţin și apoi am stat ore-n șir pe loc, ca pinguinii. Am strigat sloganuri. Am cântat. Pentru ei am protestat. Poate așa o să înveţe și ei că atunci când cei care ne guvernează nu ne apără vieţile, demnitatea și viitorul, ne rămâne mereu soluţia de bun simţ a protestului pașnic în stradă.

Eu am trăit la sfârșitul dictaturii comuniste, și am trăit în mizerie, n-am avut pe nimeni care să mă-nveţe ce înseamnă rezistenţa, demnitatea și disciplina. Le-am învăţat din mers. În perioada cea mai grea. Am rezistat până acum cu o disciplină autoimpusă. Această disciplină nu mi-a adus inteligenţa de a pleca din ţară, dar mi-a dat eliberarea parţială de frică. Încă mai cred că este cu putinţă să fii liber de frică, să fii cu adevărat liber de această povară atât de cumplită.

 

Arta în ajutorul societăţii

Ce este arta și cum poate ea să ne ajute în societatea actuală? Încep cu această întrebare, deși, în aparenţă, avem alte probleme acum. Mulţi au atenţia concentrată pe criza internă. Încă se merge la demonstraţii, fie la Guvern, fie la Cotroceni. De ce ar mai trebui să-și bată oamenii capul și cu înţelegerea artei?

Arta reflectă societatea în care trăim. Cât de grăitoare este arta pictorului Corneliu Baba pentru societatea de dinainte de ’89, cu regii săi nebuni, cu ai săi concetăţeni, cu coborârile sale de pe cruce! Iată ce nota de ziua lui în jurnalul secret: „Operele de artă nu se nasc în gol, sunt programate de vieţi omenești, și de aceea ele însele sunt vii. Or, viaţa umană e dramă. De unde urmează că nu există istorie bine întocmită metodic dacă nu se descoperă subiectul dramatic care sălășluiește înăuntrul ei și prilejuiește ora și organica sa tensiune. José Ortega y Gasset“.

 

Fericirea în zilele noastre se obţine printr-un drum lung, presărat cu Nefericire. Nefericirea este un proces de adâncă pregătire. Omul ideal era pentru greci omul temperat. Acum cred că Nefericirea este cea mai de preţ virtute a zilelor noastre. Ea e un indicator al frumuseţii sufletului. A fi nefericit astăzi înseamnă a te construi pe tine însuţi. Himera fericirii instante ne orbește uneori atât de mult încât, pentru a putea avansa mai repede spre ea, sărim pe primul drum mai bine iluminat sau spre cel care are toţi parapeţii „construiţi“ de alţii. Fericirea instantă, la plic, nu poate fi comparată ce cea a lui Steinhardt sau cu cea a Fericitului Augustin.

Nefericirea și libertatea le-am găsit în artă, dar nu sunt încă la capăt de drum.

Arta și artiștii mi-au dat rezistenţa, disciplina și nefericirea cea adevărată, cea morală, cea a valorilor și principiilor care mă fac om. Ei m-au îndreptat în oglinda în care am avut puterea de a privi și de a striga lăuntric și apoi de a striga în stradă, în strada celor fără de putere. Democraţia pentru mine este libertatea de a lupta și pentru cei cu convingeri diferite.

Demos + Kratos!  Popor + putere = normalitate!

Da, trist! În România de azi ne adunăm cu sutele de mii pe străzi ca să strigăm împotriva fricii, a murdăriei umane, a corupţiei organizate, a dispreţului și aroganţei. Asta este puterea celor fără de putere, de a striga tare. Lupt împotriva omului-frică, omului în care trebuie, după faptele politicienilor de astăzi, să ajung iar. Înţelegerea artei (în toate formele ei), m-a făcut să lupt, să scriu, și să mă feresc de a ajunge omul-frică.

Toate aceste frici, stări de teamă, emoţii cumplite, tot tumultul interior le-am folosit pentru a încerca să descifrez arta românească, să ajung să înteleg Omul, Autorul, Pictorul, Micul creator, în care cred mult.
Corneliu Baba – Omul-frică
O parte însemnată a lumii lui Corneliu Baba s-a născut din teamă și potrivnicie – din noapte. Ea a cules spaimă din timpurile trecute și timpuri trăite, prin chipurile trecute și chipuri trăite.

Descoperim în lucrarea Concetăţenii portrete și chipuri diverse, comune, cunoscute sau necunoscute și… dintr-odată apărem noi, noi cei care ne oglindim în răsfrângeri negru-lucioase ale spaimei personale, ale fricii în care recunoaștem caverna din interiorul propriu.

Corneliu Baba traduce sfârșitul omului prin dezordine și rătăcire. Capcanele trebuie detectate neîncetat, rolul înșelător al imaginii nu face decât să mărească primejdia și pribegia noastră. Oamenii damnaţi au adesea chipul înălţător al orbilor, al muţilor din a căror gură neagră, cavernoasă, curge doar salivă – ei sunt concetăţenii noștri. Feţele lor vădesc conflictul, dualismul și miza timpului. Aparatul de represiune al puterii nu izbutește să ascundă sentimentul difuz al încheierii unei lumi.

În faţa tabloului Concetăţenii, așteptăm nesiguri să fim infiltraţi în labirintul feţelor, unde vom deveni și noi instant concetăţeni în stări întunecate.  Chipurile vecine, întrebătoare, palid cerate și dispuse în ciorchine, se zbat în grimase viermuite, forfotitoare, fără să se încline vreunei rigori. Întrezărim negarea fiinţei libere. Baba zămislește, într-o deriziune a timpului său, un nou om – omul-frică. Decupaţi, compartimentaţi în chenare și stări șablon, oamenii-frică jalonează într-un loc bine marcat al hanului-castel. Universul lui Baba pare rupt din lumea subpământeană în care oamenii-frică devin eroii lui, concetăţeni cu el, concetăţeni cu noi.

Pentru Corneliu Baba, arta este loc de sacrificiu sau de iniţiere în amurgul sufletului lui.

Pentru mine, arta este libertate, dar și o frumoasă Nefericire!

 

Corneliu Baba, Concetăţenii, ulei pe pânză, 85 x 82 cm. Semnat și datat dreapta jos cu roșu Baba 19.80 (Lucrare din Colecția Prof. Dr. Ion Chiricuță, Muzeul „Vasile Pârvan“ – Bârlad)

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii