Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Lifestyle |
|

Portret de femeie

În luna octombrie, la editura Litera a apărut cartea de nonficțiune „Trei femei”, semnată de Lisa Taddeo. Jurnalista americană, în vârstă de 39 de ani, s-a documentat, timp de aproape un deceniu, despre viața intimă și emoțională a trei femei obișnuite din Statele Unite ale Americii: Maggie, o elevă de liceu, Lina, o mamă casnică, și Sloane, proprietara unui restaurant de succes. Nu am citit vreodată o scriitură mai vie și mai empatică despre psihologia feminină.
Credit J Waite 5

Lisa a venit în București pentru a-și lansa cartea. Am avut șansa să stau de vorbă cu ea și să înțeleg, de fapt, ce a vrut să transmită prin demersul ei: nicidecum vreun adevăr universal despre relațiile dintre oameni, ci niște povești bine spuse, care să ne mai facă atenți la cei din jurul nostru.

Ești pentru prima dată în România? Cum ți se pare faptul că „Trei femei” se lansează și aici?

Da, sunt aici pentru prima dată. Am ajuns doar de câteva ore, dar am avut parte de o primire foarte călduroasă. Sunt foarte entuziasmată că „Trei femei” a fost tradusă în limba română.

Ce te-a determinat să începi această cercetare care a durat atât de mult?

Am citit cartea „Thy Neighbor’s Wife”, a jurnalistului american Gay Talese. El a scris această carte despre dorință, dar dintr-o perspectivă masculină. M-am gândit atunci cum ar arăta o carte despre dorință scrisă din perspectiva feminină.

L-ai și întâlnit pe Gay Talese. Ce-ți amintești despre acel moment?

Când am început să scriu cartea, m-am gândit că mi-ar fi de folos să stau de vorbă cu el. I-am trimis o sticlă de lichior italian și l-am întrebat dacă vrea să ne cunoaștem. M-am dus acasă la el, la
New York. Avea o casă foarte frumoasă. M-a întâmpinat îmbrăcat elegant,
într-un costum cu vestă și cravată. Purta și pălărie. Mi-a spus că singurul mod în care aș putea să scriu ceva care să se ridice la nivelul cărții lui, pentru că nu aș putea niciodată să scriu ceva mai bun de atât, era doar dacă aș fi avut relații cu bărbați căsătoriți. Acela a fost momentul în care am decis să scriu o carte din punctul meu de vedere.

Nu m-aș fi așteptat să spui asta, este un jurnalist foarte apreciat, mai ales pentru celebrul articol „Frank Sinatra Has A Cold” (n.r. – articol apărut în aprilie 1966, în revista Esquire).

„Frank Sinatra Has A Cold” este una dintre cele mai bune povești publicate vreodată. Îmi place foarte mult cum este scrisă, dar cartea nu cred că se ridică la același nivel. Are prea mult ego în ea. În finalul ei, Talese vorbește despre el la persoana a treia. „Și domnul Talese se uită la ocean…”. Mai bine s-ar fi abținut. (râde)

Cum le-ai făcut pe aceste femei să se deschidă în fața ta? Uneori nu recunoaștem nici față de noi înșine anumite lucruri.

Cred că nu a fost atât despre mine, cât despre nevoia lor de a vorbi, neavând cu cine altcineva să împărtășească ceea ce simt și gândesc. Am petrecut foarte mult timp cu fiecare în parte și cred că asta e cheia. După ce ne-am cunoscut mai bine, au început să uite că, de fapt, le luam un interviu. De asemenea, s-au simțit în siguranță pentru că eu nu fac parte din comunitatea lor și s-au deschis față de mine într-un fel în care nu ar fi putut față de un prieten. De regulă, când vorbești cu un prieten, îi știi povestea, și el pe a ta, deci este mai greu să te afișezi cu un set nou de sentimente.

Cum ai dus toată această încărcătură psihică și emoțională care s-a adunat în acești ani?

Provin dintr-o lume în care a existat foarte multă pierdere. Mi-am pierdut părinții și majoritatea membrilor familiei când aveam 20 de ani. Am multă empatie pentru oamenii care se simt singuri, le înțeleg durerea. Am simțit, de fapt, că ne ajutăm reciproc.

Cum au fost toți acești ani pentru tine, în care ai călătorit atât de mult și ai avut case temporare?

Este o întrebare bună, nu am mai auzit-o până acum. Pe de o parte, a fost înfricoșător din cauza gradului meu ridicat de anxietate. Pe de altă parte, există ceva foarte eliberator în a te mișca tot timpul și a nu te cantona într-un loc anume. E ca și cum lucrurile rele nu te pot ajunge dacă continui să te miști.

În acești opt ani te-ai căsătorit, ai făcut un copil. Nu crezi că tot acest periplu ți-a influențat viața de familie într-un mod, poate, negativ?

Sigur că da. Acum, soțul și fetița mea se află deasupra, într-o cameră de hotel și amândoi mă urăsc. El a renunțat în mare parte la cariera lui în favoarea mea. Cred că un lucru inteligent ar fi fost să nu fac un copil în timpul cercetării acestei cărți. Dar nu știam dacă această carte va avea succes. Dacă aș fi avut copilul acum șase luni, lucrurile ar fi fost și mai complicate. Iar un aspect cu adevărat dificil pentru femei este ceasul biologic care ticăie. Am tot încercat să potrivesc lucrurile astfel încât să fie bine. Dar, în cele din urmă, faptul s-a consumat.

Pentru că am vorbit de fiica ta, care este cel mai important lucru pe care vrei să i-l transmiți pentru momentul în care va deveni femeie?

Să nu aștepte niciodată telefonul proverbial din partea unui bărbat. Sau orice altceva îi lipsește și despre care crede că va putea veni din partea altei persoane. Să nu aștepte nici asta.

Ai spus într-un interviu că, prin intermediul cărții, nu vrei să transmiți un mesaj, ci să spui o poveste. La ce te-ai referit?

Oamenii cred, sau poate asta a fost ideea de marketing, că este o carte despre dorința feminină. Poate că așa a fost la început, dar pe parcurs am devenit foarte curioasă asupra oricărui detaliu din povestea cuiva. Am aflat că există mai multă onestitate în a spune o poveste singulară decât în a face generalizări foarte largi, adesea incorecte, despre viețile tuturor.

Simți că ai descoperit acum adevărul despre relațiile dintre femei și bărbați? Sau nu există unul?

Nu cred că e vorba despre un adevăr între bărbați și femei, ci, mai degrabă, despre adevărul dintre o persoană și alta. Cel care deține putere mai multă într-o relație are capacitatea de a-l face pe celălalt să se simtă nevăzut. Ceea ce am constatat este că relațiile dintre oameni oscilează mult și sunt, de fapt, o competiție în care câștigă cel care va fi rănit mai puțin.

De asemenea, ai mai spus tot într-un interviu că, de cele mai multe ori, preferi nuanțele, în loc de alb și negru. Ce înseamnă acest lucru, viața este făcută din nuanțe?

Viața este undeva la mijloc și este foarte dezordonată. Mă gândeam la Maggie, de exemplu. Profesorul, această figură plină de autoritate din viața ei, face totul greșit. Putem să-l privim ca pe un diavol, iar pe ea ca pe o victimă. Dar asta ar însemna să ignorăm că și ea a avut un rol în această poveste. Și nu mă refer neapărat la o doză de vină pentru faptele ei, ci la sentimentele cu care a contribuit. Să vezi lucrurile în alb și negru în situația asta nu înseamnă să vezi adevărul.

Când am citit cartea am avut senzația că citesc o carte de ficțiune, nicidecum un demers jurnalistic. Cum ai reușit să creezi această senzație?

Am petrecut doi ani cu aceste femei, am trăit printre ele. Ideea este, de fapt, să fii în preajmă pentru cât mai mult timp. E ca în orice relație cu un prieten pe care, cu cât petreci mai mult timp, începi să-l cunoști foarte bine. Eu devenisem pentru ele și prietenă, dar și un fel de fantomă care se transformase într-o reflexie a propriilor lor sentimente.

Lisa, ești jurnalistă. Crezi că poveștile pe care le spui pot ordona lumea într-un mod mai bun și mai plin de toleranță?

Da! Spunând povești specifice, putem să-i facem pe oamenii care se află la celălalt capăt al lumii să-și dea seama că nu suntem atât de diferiți. Unul dintre lucrurile pe care le-am observat vorbind cu oameni din țări diferite este că, dincolo de limbă, de cultură, dorința este un lucru foarte static. Iar cei care nu o înțeleg deloc sunt, în general, persoane foarte închise.

Care dintre cele trei povești pe care le-ai documentat este preferata ta?

Lina. Aș fi vrut să scriu despre ea la nesfârșit. Ea a fost cea cu care am empatizat cel mai mult. A fost cea mai conștientă de sine, cea mai cinstită și cea care voia cel mai mult să vorbească despre experiența ei.

Cartea ta este pe locul 1 în topul New York Times Bestsellers. Ce a însemnat acest succes pentru tine? Cum l-ai gestionat?

Nu m-am așteptat deloc la el. Dacă aș avea 25 de ani, aș fi foarte fericită. Ca mamă a unei fetițe de patru ani, sunt extenuată, mai degrabă șocată decât fericită și, cred, mai obosită decât onorată. Dar, în același timp, sunt recunoscătoare.

Cum te-ai schimbat ca persoană după această carte?

În afară de faptul că am scris această carte, am făcut și un copil. Am devenit mai puțin dispusă să acord din timpul meu altor oameni, în special bărbaților, după ce am văzut cât de mult timp au acordat alte femei, printre care și mama mea, bărbaților, în general. În plus, m-am gândit la propriile întâmplări, mai ales la situațiile în care mi-a fost încălcată personalitatea. Asta m-a făcut să-mi doresc foarte mult să fiu șeful în casa mea. Poți să o întrebi pe fiica mea dacă așa este. (râde)

 

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii