Ce a fost înainte de Grafemeride?
Sunt un om cu simț grafic – asta include licența în arhitectură, anii de practică în design vestimentar, desenele și copertele de cărți și reviste – și cu simțul cuvântului: sunt jurnalist (în ordine cronologică: Cosmopolitan, apoi Esquire, Beau Monde Mirese, actualmente redactor-șef al revistei Nunta). Cele două „simțuri“ s-au contopit cumva în cartea Thailanda – taină, tihnă și taifas, publicată în 2015, unde – ca și în articolele din National Geographic – mi-am povestit călătoriile în Asia Extremă prin eseuri și fotografii. Grafemeride a apărut așadar firesc, organic, tot ca un mariaj între imagine și script.
Cum ai decis să transformi pasiune pentru caligrafie și scris într-un brand în toată regula?
Scriu de mână de când mă știu, am inscripționat pereții camerei mele de copil, caiete, pietre, scrisori, rame, diplome, normal că am scris și pe trotuare și garduri. Printre primele haine caligrafiate (desigur, după experimentele din liceu, pe tricouri rebele) au fost cele din colecția intitulată EtnoChina – un experiment fashion de acum mulți ani. Grafemeride este cumva efectul unor acumulări de ordin estetic, din arhitectură, fotografie, caligrafie, maturizate acum prin apropierea de literatură – uite, spre exemplu, am început 2014 cu caligrafierea textelor Anei Barton pe albumul Costică Acsinte – Viața socială, iar recent am scris-o la propriu pe Ana, la lansarea romanului său Jurământ de rătăcire; rochia ei albă, sugerând paginile unei cărți, a fost caligrafiată toată…
Declicul decisiv pentru Grafemeride?
Poate când am conștientizat forța colosală a mesajului mut, dar exprimat în scris. În Grafemeride e și un strop din mama mea, filolog și doctor în sociolingvistică. De la ea am înțeles că semiologia și antropologia pot constitui un cod al unui neam, mai mult decât al unui popor.
Cum ai ales numele?
Nu eu l-am inventat, din păcate, şi mi-e un pic ciudă! Art Directorul cu care lucrez toate proiectele mele în print, om cu profundă intuiție a limbii române, mi l-a sugerat şi mi-a plăcut foarte tare. Asocierea între „grafem“ – cea mai mică unitate semantică a unei limbi scrise, spre deosebire de fonem, al limbii vorbite – şi termenul „efemer“ tocmai ideea asta induce: pânza nu are durabilitatea istorică a pergamentului sau lemnului sau pietrei, dar cuvântul scris pe ea intră într-un raport emoțional și energetic cu tine, ca purtător. Litera te îmbrăţişează, literatura trăieşte odată cu tine.
Cât durează realizarea unei piese, de la „dialogul“ tău inițial cu materialul și decizia privind textul, locul, fontul până la livrarea obiectului final?
Scrierea pe haine nu este doar o înșiruire decorativă de cuvinte în loc de broderii… Poate dura o zi, trei zile sau trei săptămâni. Dacă e o piesă pentru o expoziție, pentru colecția proprie sau pentru Molecule-F Concept Store, unicul seller cu care colaborez, procesul începe cu conceperea suportului, a hainei în sine; desenez și, în momentul ăla, cam știu pe unde, pe ce zone voi scrie. Apoi, aleg materialul și dau spre realizare obiectul (colaborez cu două ateliere și croitorese); uneori scriu înainte de asamblare, pe piese separate, alteori abia după ce volumetria piesei este finalizată.
Dacă este o piesă comandată, personalizată, desigur că sugerez clientului că nu se poate scrie orice pe orice. Pe o bluză romantică, din satin ivoire și volane din dantelă Chantilly, nu merge să caligrafiezi colinde, așa cum pe un kimono nu poți scrie Toma Alimoș sau, pe o ie din cânepă robustă, nu are ce căuta un sonet de Shakespeare.
Și atunci mi se lasă în grijă selecția textelor. Ceea ce e și greu (știți, când ți se cere un articol și ți se spune „scrie despre ce vrei tu“, poate fi agasant și dificil), dar și provocator; e partea de documentare, de studiu a destinatarului.
Dacă îl cunosc personal, îi știu preferințele, pasiunile, emoțiile; dacă nu, apelez la complici din anturajul său imediat. Scriu cu predilecție pe suport alb, pe mine nu prea mă intimidează suprafețele imaculate. Deși, recunosc, sufăr și eu uneori de writer’s block, mai ales când am deadline pentru editorialul revistelor; adrenalina e însă prietena mea, lucrez extrem de eficient sub stres.
Aș puncta un aspect legat de materiale. Iubesc, desigur, fibrele naturale, bumbacul, mătasea, mai ales inul – am convingerea că inul, ca și cânepa, manifestă o personalitate evidentă printre alte textile mai anodine. Rezervele mele nu sunt în legătură cu compoziția chimică a materialului, ci cu tipul de țesere: una este să scrii pe satin de mătase sau pe poplin de bumbac, alta pe materiale creponate, fie ele și din fibre naturale.
Sunt detalii pe care puțină lume le cunoaște, care vor pieri odată cu croitoria pe comandă. Și nu pentru că e prohibitivă, ci pentru că dispar meșteșugarii școliți, rămân doar artizani autodidacți. Pentru care am toată admirația, dar și un pic de pesimism legat de viitorul artei lor.
Cum arăta prima piesă Grafemeride care ți-a fost solicitată?
O rochie albă din in, de o simplitate monahală, pe care prietena mea Tatiana Covor, jurnalistă și scriitoare de la Roma, a vrut să poarte pe poale La Cigale et la fourmi, fabula lui La Fontaine. Coincidența face că mai multe scriitoare au dorit Grafemeride… Am scris așadar în franceză, engleză, spaniolă, latină – ba chiar și în greacă, un psalm pe o tunică bărbătească. Aia chiar a fost o provocare, să reproduc un alfabet extrem de decorativ, dar cvasinecunoscut.
Cum sunt oamenii care vin către „Grafemeride“ și care se regăsesc în această poveste: ce cuvinte vor să poarte?
Bucuria mea e că pot oferi „semantism la purtător“. Oamenii au avut întotdeauna apetență pentru unicat – ceea ce la Grafemeride este subînțeles, nicio piesă nu este replicată industrial. Apoi, s-au îndrăgostit de ideea că un suport fizic, oricât de fragil, odată inscripționat cu semne și cuvinte scrise de mână preia mesajul acestora și îl retransmite purtătorului; că raportul dintre om și haina lui „cuvântată“ devine și mai intim – precum lucrau codurile de comunicare materializate prin ornamente cusute: vin din tradițiile limbajului și vocabularului descifrat de comunitatea respectivă și ridică la nivel de artă costumul popular.
O mare provocare este să găsesc și tipul de literă, și amplasarea textului în funcție de ce știu despre destinatar. Cum spuneam, aflu pe căi conspirative ce preferințe are, ce hobby-uri, ce citește, unde a călătorit. De aici, satisfacția enormă că pot contribui la bucuria unui om, creînd un cadou personalizat.
Câte „Grafemeride“ ai creat până acum și care este piesa ta de suflet?
Față de cele câteva zeci expuse în catalogul virtual de pe grafemeride.com și cele purtate de prieteni sau prezente în casele lor ca obiecte decorative, încă pe atât. Nu le pot inventaria; mi s-a întâmplat să fiu rugată să scriu direct pe cămașa omului, la vreun eveniment; să desenez acel simbol al brandului meu – cele două săgeți intersectate pe un pătrat din iconografia populară – sau să compun un Ex Libris ad hoc, să creez o monogramă pentru o mireasă sau să scriu nume pe diplome… Toate sunt, de fapt, Grafemeride.
Am trei piese de suflet. Una are o componentă de performanță „cantitativă“: o bluză cu croială de ie, pe care am caligrafiat întreaga Scrisoare I a lui Eminescu. Aceasta a și fost expusă la Castelul Pelișor, împreună cu alte Grafemeride integrate în colecția „Zestrea“ a Lilianei Țuroiu.
A doua este un panou decorativ compus din multe straturi de voal din mătase, pe fiecare este caligrafiată câte o strofă din poemul Ithaka a lui Kavafis, se suprapun și se descifrează prin transparențe. Am avut aici o experiență de artă cinetică, într-un fel: oftam cu năduf și pufneam că nu se mai termină odată, iar din răsuflările mele mi-am dat seama că piesa se compunea de una singură, unduia ca valurile mării; cumva, mă simțeam în echipajul lui Ulise. Am recomandat ca piesa asta să fie expusă undeva unde există un curent de aer, are o magie proprie…
A treia Grafemeridă de suflet este o cămașă de in, o port foarte des (lucru ce atestă că tușul caligrafiei rezistă la multe spălări). E prima mea haină cuvântată, rezultată din acel repertoriu simbolic, din cosmogonia portului tradițional – cum spunea prof. Ioan Sorin Apan, costumul este un „templu la purtător“. Nimic nu e pus alandala, toate au rost, direcție și mai ales sens.
