Cautare




, Editor Coordonator

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

Artă & Cultură |
|

În plină glorie

Spectacolul pentru care Răzvan Mazilu semnează regia și coregrafia spune povestea extraordinară a celei mai... proaste soliste de operă din lume, Florence Foster Jenkins, care a trăit în realitate, într-o Americă a libertății totale, a absurdului, dar și a generozității.
foto grup

Sunt în holul de la Odeon și îl aștept pe Răzvan Mazilu. Am pregătit două foi cu întrebări și mai am încă de rezervă, în minte, câteva zeci. Vreau cu orice preț să-l descos de toate secretele lui frumoase, să-l prădez fără a-l face victimă, de rețeta fericirii în teatru și să aflu tot ce pot despre cel mai recent spectacol al său, „În plină glorie!“, pus în scenă la Teatrul de Comedie din București.

O nebunie vizuală, o cromatică bogată și o temă sub a cărei constelație se adună concepte precum curajul, fericirea și fabulosul: „În plină Glorie!“, povestea lui Florence Foster Jenkins, solista de operă care și-a găsit fericirea făcând ceea ce i-a plăcut dintotdeauna, fără cenzură și fără opreliști. Răzvan îmi redă cu o sensibilitate aparte personalitatea boemă a celei care stă la baza celui mai recent spectacol al său: „Alergăm să găsim fericirea, fără a realiza o clipă că fericirea ți-o construiești singur și trebuie savurată doar în clipa de față. Fericirea nu e nici în așteptările celorlalți, nici în constrângerile prejudecăților din jur, ci în curajul de a visa cu ochii deschiși.“ Spectacolul despre care îmi vorbește subliniază chiar această pledoarie asupra fericirii pe care, în ciuda tuturor, Foster Jenkins reușește să o transmită lumii, prin curajul de a fi… ea însăși. Subiect-tabu, nebunia lui Florence Foster Jenkins e departe de a fi patologică, ci e una frumoasă, constructivă, care se poate așeza ca lecție de căpătâi. Anti-eroina este de fapt un exemplu care te învață să ai curajul de a greși și de a recunoaște că ești ceea ce ești, fără a te cenzura. „Să nu ne castrăm visele și aripile care ne-ar putea face fericiți“ pare a fi sloganul întregului spectacol.

Florence Foster Jenkins a rămas în istorie tocmai pentru că a avut curaj să se arate așa cum este ea: fără ADN-ul vocal necesar operei, dar cu generozitatea specifică unei mari amfitrioane și perseverând în visul ei. În istoria acestei comedii umane, în care respirăm banalul, extraordinarul vine tocmai din acceptarea propriilor lumini și umbre.

Dincolo de mesajul profund, îl întreb pe Răzvan cum de a ales să facă o comedie pe marginea unui subiect atât de delicat. Răspunsul mi-a indicat, aproape terapeutic, că exact comedia este filtrul prin care se digeră mai ușor un subiect intens. Iar comedia de față are momente de dramă și aduce pe scenă un univers fabulos, în care oamenii trăiesc asumându-și cine sunt. Canoanele societății te pot face să te simți inconfortabil, însă piesa constituie un fel de „botez“, în urma căruia privești cu generozitate și empatie oamenii din jur.

Răzvan transmite mult prin gesturi. Fascinează printr-o simplă întoarcere a palmei și pare că subliniază cu o singură mișcare un anumit punct de vedere. Am în fața mea un om-spectacol de care mă bucur din plin, cu un singur martor: reportofonul.

Răzvan are o poveste și pentru cum a ajuns la această piesă. A descoperit întâi autorul, pe dramaturgul Peter Quilter, într-un musical despre Judy Garland, la Lisabona. Așa a ajuns la piesa despre Florence Foster Jenkins, care l-a făcut să simtă toate premisele unui succes răsunător: lumea operei, personalitatea atipică, universul de-a-ndoaselea. A simțit în text fiecare gest coregrafic și fiecare moment de spectacol. A creat un spectacol-terapie, în care oamenii își exorcizează problemele prin râs, filtrând lecțiile Marilor Visători, așa cum este Florence.

Viu. Acesta e cuvântul care definește perfect spectacolul semnat de Răzvan Mazilu. De la epopeea lui Cosmé McMoon, pianistul lui Florence, până la balerinele atipice, inspirate din picturile lui Botero, pe care le-a inventat Răzvan tocmai pentru a sublinia lumea deformată vizual, lumea barocă, fistichie, plină de kitsch, megalomană și colorată, spectacolul e definiția burlescului.

Arta nu poate merge mai departe decât cu foarte mult curaj din partea artiștilor, iar Răzvan are curaj și deschide uși de când se știe: la începutul anilor ‘90 face pionierat în dans modern, apoi în teatru-dans, iar acum deschide apetitul românilor pentru musical. „Cred că așa evoluează un artist: aruncându-și continuu provocări noi“, simte el.

Teatrul este o muncă de echipă. Empatie și emulație – acestea sunt valorile care conduc performanța – iar cel care semnează spectacolul trebuie să fie capabil să coaguleze în jurul lui toate energiile. Răzvan este catalizatorul ideal în acest caz, mai ales când pomenește despre alchimia echipei: distribuția (cu nume grele precum George Mihăiță, Gabriela Popescu, Mihai Bisericanu, Eugen Racoti, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Meda Topîrceanu, soprana Felicia Filip), scenografa Ioana Vîlsan, tehnicienii – întâlnirea tuturor se constituie că un proces de sculptură palpabilă a personalității lor.

Dintre toate „pălăriile“ purtate până acum (performer, director, coregraf, scenarist), rolul de regizor  este preferatul lui Răzvan.  Îmi mărturisește că, odată trecut prefixul de 40 de ani, îi place să creadă că a ajuns la o anumită maturizare care îl determină să se îndrepte spre perioada de creator de spectacole.

Sunt curioasă să știu care este momentul lui preferat. Aflu: finalul, în care Florence împreună cu suita ei se află pe un nor, iar scena pe care ea cântă se întrepătrunde cu un paradis al posibilităților. „Este mult mai amuzant să trăiești pe un nor. Lumea reală nu este nici pe departe atât de interesantă“ pare să fie replica pe care Răzvan vrea să o memorăm. „Eu nu-mi fac iluzii că teatrul sau arta schimbă brusc sau radical percepții, mentalități, sensibilități, dar fiecare întâlnire cu spectacolul este un moment de meditație“.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii