Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Opinii |
|

Piedici în calea uitării

Starea de urgență a pus o graniță și în amintiri. Totul se împarte astăzi între ce a fost înainte de pangolin și ce ni s-a întâmplat după, în anul chinezesc al șobolanului de metal.
 aboneaza-te

Când eram copil, fotografiile erau rare și, de aceea, prețioase și prețuite. Adevărate evenimente. Puteai strânge, dacă aveai noroc, câteva într-o viață. Fotografiile erau, totodată, o întâmplare mai degrabă de grup, secolul XX n-a fost secolul selfie. Mai mult, fotografiile erau în alb și negru, culorile au apărut mai târziu, când deja era tranziție și se trecea de la Ceaiul de la ora cinci la filmele cu Bruce Willis și puștii se credeau toți greu de ucis. Mai puțin în Ajunul Crăciunului, când doreau să rămână singuri acasă.

Camera obscură
Dar chiar și atunci, la sfârșitul mileniului trecut, nu beneficiai decât de câteva șanse. Fotografiile pe film nu erau pentru oricine. A pune o piedică în calea uitării încă nu era un act perfect democratic, accesibil mulțimilor. Știți cum arată o cameră obscură? Ați cunoscut maeștrii astăzi dispăruți ai artei developării, cei care păstrau puritatea amintirilor sau le puteau ruina din fașă?

Totul durează o clipă
Au trecut ani și uite că viața, exact ca în cântecele celor de la Vama Veche (pe atunci Vama era încă veche), viața s-a schimbat. Digitalizarea ne-a adus în situația de a ne fotografia oricând, oricât. Ne fotografiem mâncarea, pantofii de alergat, fotografiem răsăriturile de soare și apusurile și totul durează doar o clipă. Suntem, nu știu dacă ați observat sau dacă vă mai pasă, într-o deplină societate de consum în care ne consumăm pe noi.

Memoria din nori
Teoretic, stocăm amintiri în nori virtuali sau pe rețelele de socializare gândite ca imense arhive foto, facem încontinuu un documentar despre viața noastră. Practic, nu avem sau nu am avut niciodată timp să privim înapoi. Eu, cel puțin, n-am avut. Călătorind în aproape o sută de țări în doar cincisprezece ani, am strâns mii, zeci de mii de fotografii la care nu m-am mai întors niciodată, clipe suspendate, captive în dispozitive electronice ieșite deja din modă.

Instantaneele și clasicii ruși
Îmi imaginam că, dacă am noroc, le voi mai privi la bătrânețe, când îmi propuneam, de asemenea, să recitesc integrala clasicilor ruși. Să citesc din nou Gogol și să mă uit la poze de la Mamaia din 2011, să citesc Dostoievski și să mă răsfăț cu amintiri de pe Coasta de Azur din 2015, să parcurg Tolstoi și să îmi aduc aminte cum era la New York în 2018. Să mă îngrop în Esenin și să revăd o insulă grecească unde am cunoscut un orb, să sufăr cu Maiakovski și să mă întorc, în gând, în Helsinki, să mă gândesc în aceeași secundă și la Pușkin, și la Oslo.

Apoi, cel puțin asta e povestea pe care o știm, un chinez din Wuhan a poftit pangolin la cină și am ajuns în stare de urgență, în pandemie. Ce era să fac? Am pus mâna pe Turgheniev, Lermontov, Bulgakov, Platonov, Pasternak, Gorki, Babel, Okudjava, Soljenițîn, Șalamov și Erofeev și m-am întors în timp. Totodată, m-am întors la albumele mele virtuale și am călătorit din nou, am călătorit, am călătorit, am călătorit. Adevărul este că am evadat.

Acum trebuia să fiu în zbor
De când nu mai pot zbura, viața și-a pierdut farmecul prezentului. Din fericire, am mult timp trecut, iar toate aceste fotografii, mii, zeci de mii, la care nu m-am întors până acum, mi-l atestă.
Acum trebuia să fiu în zbor, între Liban și Japonia, în schimb stau pe balcon și pe geam se vede hotelul Intercontinental, grădina de vară de la parterul blocului care stă să cadă este goală și e atâta liniște încât îmi pot auzi bătăile inimii – inima mea bate ritmul nostalgiei.

Ca în Marea Mahmureală
Nu știu dacă ați încercat să vă întoarceți în trecut, privindu-vă cum erați acum cinci, sau zece, sau douăzeci de ani. Am descoperit uluit că în Edinburgh purtam fes în luna iulie, nu îmi aminteam asemenea detalii. Eram, cumva, ca în filmul de cinema Marea Mahmureală, parcă am văzut aievea un chinez gol într-un portbagaj și era și tigrul lui Mike Tyson pe undeva. De fapt, nu. Adevărul e și mai grav: eram la Mondialul Barmanilor și sigur a apărut la un moment dat Jude Law dansând din buric și mai era și o girafă și o catedrală gotică mai era, plină de oameni care beau în cinstea faptului de a fi viu. S-a întâmplat acum patru ani, dar parcă a fost în vechea Romă, pe vremea lui Caligula, al treilea împărat roman.

Înainte și după pangolin
Starea de urgență a pus o graniță și în amintiri. Totul se împarte astăzi între ce a fost înainte de pangolin și ce ni s-a întâmplat după, în anul chinezesc al șobolanului de metal. Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că într-o vară în Elveția am purtat pantaloni evazați și chiar perciuni ca tații noștri. Mă așteptam din clipă în clipă să îmi apar în fața ochilor cu mustață. M-am revăzut pe străzile mărginașe din Beijingul de după blocuri, printre lumpen-proletari chinezi care e foarte posibil să fi fost nemuritori.

Într-o vară, la Varșovia, alături de o chelneriță din Sudan
M-am revăzut pe o terasă în Polonia din deceniul trecut, râzând la cameră alături de o chelneriță din Sudan, atât de fericită că a ajuns în Europa încât în jurul ei era numai lumină, cum li se întâmplă în icoane îngerilor. Și la Dublin, cu un prieten nigerian pe care Dumnezeul băutorilor de bere la halbă mi l-a scos în cale, ca să îmi spună povești fantastice dintr-o altă lume… Și în Israel, cu un prieten american din Detroit – era oare înainte să intru pentru prima dată într-un adăpost, fiindcă se dăduse alarma și ne așteptam să cadă bombe din cer?

În gara Keleti și la Minsk
M-am revăzut și pe peronul gării Keleti din Budapesta în timpul marii migrații din Siria dintr-o toamnă de acum cinci ani, printre oameni disperați fugind de război. M-am revăzut în Minsk, reporter începător, mai tânăr cu treisprezece ani, slab ca un adolescent, îmbătat de frumusețea slavelor. M-am revăzut abia ieșit din adolescență în Strasbourg. Viața era de așa natură pe atunci încât purtam borsetă și aduceam din profil cu cantautorul Smiley.

Călătorie la capătul nopților
Toate acestea s-au întors, ca o vijelie, ca un tsunami, ca o furtună, ca o forță de nestăvilit a naturii și ar mai fi așteptat douăzeci sau poate treizeci de ani dacă omenirea toată nu se oprea o clipă în loc, să își tragă sufletul, să lupte cu nemernicul acesta de virus. E o luptă pe care bineînțeles că o vom câștiga: nu vă temeți. Era vorba că vine și un asteroid și că ne spulberă pământul, dar uite că n-a mai venit, așa că visez cu inima deschisă la Columbia, la Oman și, mai nou, la India.
Mi-am văzut drumurile toate din nou și știu bine, prea bine, ce voi face în prima zi când se va putea trece iar peste granițe: zbor la Lisabona, să îmi trăiesc, în pași de dans, din nou nopțile, până la sfârșit.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii