Cautare




, Contributor

Forbes Kids |
|

Perspectivă asupra stereotipurilor de gen

Fetițelor le plac rozul, rochițele, păpușile, prințesele, în timp ce băiețeilor le plac albastrul, roboțeii, mașinuțele, supereroii. Există jucării pentru fetițe și jucării pentru băieței, hobbyuri pentru fete și hobbyuri pentru băieți, profesii pentru femei și profesii pentru bărbați, toate cu ghilimelele de rigoare. Până unde este bine să întreținem artificial această dihotomie? O întrebare al cărei răspuns se ascunde în firescul fiecăruia dintre noi, mai ales atunci când devenim părinți. de Ioana Olărașu, psiholog psihoterapeut cu experiență în lucrul cu copiii: psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală, educație
shutterstock_624406277

Procesul gândirii noastre tinde să pună etichete pentru a conceptualiza mai ușor, pentru a înțelege realitatea și a opera mental cu o rapiditate mai mare. Pe măsură ce adăugăm obiecte în categoriile minții noastre, de exemplu „feminin” și „masculin”, cu atât acest proces se întâmplă mai rapid și se automatizează. De aceea primele experiențe cu aceste categorizări au o amprentă semnificativă asupra noastră, cu atât mai mult cu cât învățăm prin contactul cu comportamentele asociate acestor etichete.  Copii fiind, suntem mult mai deschiși la ceea ce percepem nonverbal.

Concret, fetița ajunge să se identifice cu femeia din mama, iar băiețelul se raportează la bărbatul din tata. „Feminin” și „masculin” sunt două atitudini care coexistă în fiecare dintre noi. Partea feminină înseamnă curgere, conținere emoțională, grijă, creativitate, în timp ce masculinul implică acțiune, mișcare, direcție, inițiativă. Aceste atribute se polarizează în fiecare dintre noi, găsindu-și utilitatea în diverse contexte de viață. De exemplu, o femeie își poate fructifica atributele masculine în plan profesional, asumându-și inițiativa în propria afacere, în timp ce un bărbat își poate valorifica atributele feminine abordând o profesie creativă. Aceste atitudini ne susțin în găsirea echilibrului atunci când le folosim adaptat și nu este nimic greșit în a accesa ambele laturi ale eului nostru. Din contră, asigurăm astfel fluiditatea vieții noastre psihice și evităm să rigidizăm anumite atitudini.

Dificultatea apare atunci când preluăm nediferențiat prescripții familiale și sociale despre cum „ar trebui să se comporte, să fie, să trăiască o femeie” și cum „ar trebuie să se comporte, să fie, să trăiască un bărbat”. Astfel de rețete mențin paradoxal stabilitatea în cadrul unei familii, însă ajung să suprime individualitatea dacă nu sunt observate la timp. Întrebați-vă acum: Ce se spune în familia mea despre a fi femeie/bărbat? Dar despre cum e bine să crești o fată/un băiat? Ce se valorizează în familia mea din partea unui bărbat/unei femei? Observând aceste tendințe s-ar putea să identificați un soi de presiune de a fi într-un fel doar pentru că sunteți femeie sau bărbat. Aceste îndemnuri ne ghidează uneori mai mult decât suntem conștienți.

Am participat acum câțiva ani la o conferință pe tema stereotipurilor de gen, așa cum se regăseau ele prezentate în manualele școlare. În timp ce fetițele udau florile, măturau și pregăteau mâncarea, băiețeii aveau mereu o carte în mână sau o lupă. Ele casnice, ei cercetători. Nu este nimic greșit în a aborda niciuna din aceste căi, atâta vreme cât ele decurg dintr-o alegere conștientă. Totuși, din moment ce expunem copiii la astfel de reprezentări ale genurilor, cum ne putem aștepta ca ei să înțeleagă că și fetele se mai pricep să repare lucruri sau că băieții se pot descurca de minune la gătit?

Principalul mediu din care copiii absorb reprezentările de gen este, desigur, cel familial. Este important modul în care părinții își exersează și echilibrează aceste atitudini feminine și masculine, pentru că de acolo copilul va înțelege „ce este firesc” să facă un băiat sau o fată. Cu cât părinții nu sunt blocați la unul dintre cele doi poli, cu atât copilului îi va fi mai ușor să accepte și să aleagă ce i se potrivește. Faptul că un băiat preferă rozul sau o „jucărie de fete” nu îl face mai puțin cine este. Îl face să fie el însuși, în acel moment. O atitudine relaxată în fața unor alegeri „surprinzătoare” îi ajută pe copii să aibă mai multă încredere în sine și să-și contureze imaginea de sine în mod autentic. De asemenea, faptul că un băiat preferă rozul o dată nu înseamnă neapărat că îl va prefera mereu, motiv pentru care este important să ne ținem în frâu propriile scenarii catastrofice asociate cu felurile în care ar putea fi perceput. Adulți fiind, știm că este imposibil să corespundem tot timpul imaginii pe care ceilalți și-o formează și o așteaptă de la noi. De ce ar fi altfel în cazul copiilor?

Încercați să nu le țineți discursuri copiilor despre cum ar trebui să se poarte „fetele” sau „băieții”. Mai degrabă, le puteți da exemple de comportamente sau atitudini potrivite fără a asocia etichete de gen. Când vă simțiți confuzi, reveniți la contextul din prezent și descoperiți nevoile de acolo. Dacă o fată își exprimă interesul pentru fotbal, nu este nimic în neregulă cu ea. Aflați care sunt motivele ei și comunicați deschis, fără intenția de a-i bloca explorarea.

Pe lângă mediul familial, copiii se raportează la colectivul din care aparțin în procesul conturării imaginii și stimei de sine, începând cu grădinița și continuând cu perioada școlară. Ei vor observa implicit comportamentul băieților și al fetelor din jur și se vor raporta la acestea, filtrând influențele care li se potrivesc. Cheia unei adaptări sănătoase este comunicarea în afara generalizărilor. Este imposibilă sustragerea completă din fața influențelor sociale, dar grija față de felul în care copilul percepe cei doi poli va rezulta într-un adult sănătos, capabil să își asume ambele atitudini, atât feminitatea, cât și masculinitatea, indiferent de gen.

Poate cel mai invalidantă afirmație pentru un băiețel este „băieții/bărbații nu plâng”, pentru că tinde dincolo de genul său, spre structura psihicului care este intrinsec legată de  dinamica emoțională. Fără să ne dăm seama, această afirmație blochează o emoție firească și exprimarea sa: tristețea. Prescripția de a nu plânge rigidizează și sădește sâmburele luptei cu sine, al neacceptării propriilor emoții care se va reliefa mai târziu în atitudinea sa de adult, ca o barieră rigidă care mărește conflictul interior, blocându-i posibilitatea de a se elibera.

Vă invit să evităm rețetele, să fim atenți la mesajele pe care le transmitem copiilor, la bagajul nostru de prescripții, la felul în care atitudinile masculine și feminine se îmbină în propriul firesc. Uneori, simplul fapt de a ne observa ne face adulți mai coerenți – cu sine și cu ceilalți, dincolo de stereotipuri și prejudecăți.

 

 

 

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii