Un fus a început să toarcă
Deja
În gândul unei crengi.
Urmează să-l audă meșterul,
Și să-i arate drumul.
(Poem-poveste din „Dor de Rost“)
Ce înseamnă autenticitatea?
Răzvan crede că definiția perfectă o compun oamenii care, de la gândire, credințe și comportamente până la manufactura obiectelor pe care le plămădesc, pun pasiune, rădăcină și spirit românesc. Îl ascult bucurându-se cum, în fiecare an, a reușit să umple o sală de 700 de locuri pentru un eveniment care celebrează autenticitatea.
Cum s-a născut ideea? Undeva, a existat o intersecție emoțională. Răzvan a început să sape după păstrătorii de rost din 2001, când a pornit să descopere și să colecționeze poveștile și chipurile pictoriale ale oamenilor care încă respiră tradiția vechiului sat românesc. Nu toți fac ceva. Nu toți sunt meșteșugari sau artizani. Unii doar gândesc, trăiesc sau simt în spiritul satului.
Primul album creat în 2001 se dezvăluie sub un titlu a cărei melodie mă face să tremur: „Ținuta umilă a splendorii“, care conține doar portretele unor țărani români frumoși, alături de o prefață semnată de Horia Roman Patapievici de care Răzvan este foarte mândru. A continuat cu un album despre Dobrogea, apoi cu unul despre Țara Lăpușului. Acestora le-a urmat un album inedit, „Bucătăria Hoinară – Călătorii despre emoții culinare“, având în rădăcini aceleași esențe ale plaiului românesc, aceleași personaje românești, dar feluri internaționale de mâncare. O fuziune ingenioasă, o altfel de invitație de a călători în România.
Albumul ROST este o colecție în două capitole. Prima parte a prins contur în 2013, iar anul acesta a fost turnată în formă și cea de a doua parte – finalizarea acestei mari călătorii a descoperirii.
Ca orice drum lung și întortocheat, povestea pe care Răzvan mi-o spune este plină de repere fascinante, doldora de sens. A luat țara la rost, în lung și-n lat, a întrebat în stânga și-n dreapta și a început să intre în vorbă cu oamenii ale căror chipuri le-a imortalizat pentru totdeauna. „Intram în vorbă cu ei, le spuneam că-mi place casa lor, îi întrebam dacă mă lasă să le fac o poză în timp ce muncesc, fără să se schimbe într-un anume fel, doar pentru a prinde esența“. „De ce trebuie să vând o poveste care nu-i adevărată?“ mă întreabă complice Răzvan și dau din umeri uimită că nu există nici un fel de regie în poveștile pe care el le scrie cu lumină.
Da. Nu există regie. Oamenii sunt surprinși în povestea din care fac parte, așa cum sunt ei în orice zi. Nu e fotoreportaj ceea ce face Răzvan. Este fotografie de artă. Dar da, recunoaște că, poate singurul artificiu pe care îl face, este rugămintea de a scoate vreun ceas auriu de pe perete.
Răzvan stă la discuții lungi cu fiecare personaj pe care îl fotografiază. A înțeles până acum că partea de care le este dor cel mai mult acestor oameni o constituie vechile rânduiri ale satului. Și dorul de cei tineri, plecați peste hotare, în căutarea unui trai mai bun.
Albumul Dor de Rost este dorința lui Răzvan de a participa activ la un fel de conservare a ceea ce, crede el, în cel mult două-trei generații va dispărea total, nepăsarea noastră contribuind conștiincios la această pierdere, care din punctul de vedere al feței pe care o arătăm către alte țări este singura valoare.
Rapsodia unor personaje de basm
Răzvan simte că s-a îmbogățit enorm după fiecare întâlnire cu aceste personaje. L-am rugat să-mi vorbească despre câteva inimi care i-au rămas întipărite în adânciturile amintirilor și mi-a făcut cunoștință cu trei rapsozi.
Unul dintre cei care l-au impresionat cel mai mult este meșterul Nicolae Rotaru, un om fascinant, extrem de curios să înțeleagă lumea, care a citit enorm, și are „o dambla cu dacii“. Și-a descoperit un har de a sculpta geometrii și, pentru a-mi argumenta, Răzvan îmi arată o piesă scoasă la licitație, de-a dreptul perfectă, având sculptat simbolul Soarelui și al coloanei infinitului, în linii perfecte. Sculptorul este exemplul unui om simplu care a avut dorință de a cunoaște, a vrut să sape pentru a afla. Este unul dintre acei oameni care a umblat ani buni până într-o comună vecină unde și-a făcut abonament la bibliotecă, iar precizia de a lucra lemnul, talentul oratoric și parfumul de lemn proaspăt sculptat fac din el un personaj aparte.
Un al doilea personaj memorabil este Aurica Racu, o țesătoare fermecată dintr-un sat din Moldova care, la cei 75 de ani, te fascinează cu forța și vivacitatea cu care trăiește fiecare clipă. „E ca un spiriduș prin casă, lucrează la război nemaipomenit, aruncă suveica cu o rapiditate uimitoare, trage cu o forță nepământeană ca să îndese firul“ și are o energie pe care Răzvan îmi mărturisește că n-a văzut-o nici la tinerii de 20 de ani. Scrie poezie, simplă e adevărat, dar plină. Mai mult decât atât, Aurica își dedică timpul ademenind copiii să învețe de la ea, să coloreze singuri lâna, să fiarbă plantele pentru culori și să strunească războiul, așa cum numai ea știe.
Cel de-al treilea personaj despre care îmivorbește Răzvan este Gheorghe Țimiraș, un îmblâzitor al metalului. Orator extraordinar și filosof popular, meșterul se remarcă prin pasiunea pentru bătutul fierului și prin faptul că se autodeclară „dac liber“. Câștigă bani doar atunci când vinde un vas cu parfum din Orientul Mijlociu. În rest se auto-susține, are grădină, face brânză. Îi place să se gândească la nemurirea sufletului și, pentru a fi pregătit pentru marele moment, și-a cumpărat deja un sicriu pe care îl ține în pod și pe care, senin, îl „probează“ constant.
Poveștile lui Răzvan sunt grele. De-o greutate frumoasă, precum albumul său. Realitățile descoperite de el fac parte dintr-o lume care, pare-se, nu va mai exista în câțiva ani. „Mesteșugul românesc nu are viitor. Poate doar în cazul unui miracol în care statul roman va investi în școli de meserii“ care să absoarbă toate cunoștințele meșteșugarilor de astăzi. La sfârșit, rămân să meditez la întrebarea pusă de Răzvan la începutul întâlnirii noastre: „Importăm atât de multe lucruri, încât… mai știm oare care mai e România?”
