FacebookTwitterLinkedIn

BOGDAN MIU, MC: „Puterea exemplului este cel mai bun factor mobilizator”

Poate întrebarea corectă e cum facem părinții să coopereze cu copiii. Cred că e important să știi să negociezi și să nu cazi în capcana de a oferi ceva la schimb pentru asta. Deci ne luăm gândul de la a oferi 15 minute în plus la tabletă, o înghețată sau o jucărie nouă, pentru că asta sună a șantaj.

În schimb, niște argumente bine pregătite ar putea face minuni. Orice ne propunem să le cerem copiilor este bine să avem un argument solid, bine explicat în limbajul lor, și asta îi va face să coopereze. Puterea exemplului este cel mai bun factor mobilizator, așa că hai să fim un exemplu pentru ei.

Amalia Enache, prezentatoare TV: „Este esențial să ne punem în papucii celui mic“

E bine de știut că eu am fost un copil cel mai probabil supraadaptat. Adică, copilul acela care ghicește ce îi place și ce nu îi place părintelui și ajunge să fie dat exemplu de comportament impecabil. Și mi-am tratat la maturitate această tendință de a le face pe plac celorlalți, căci îmi pierdusem pe drum propriile nevoi.

Nu îmi doresc un copil obedient. Nu vreau să-mi facă mie pe plac, în ciuda a ceea ce simte el, dar sigur că îmi doresc să ne înțelegem, să cooperăm, îmi doresc să își păstreze individualitatea, dar să înțeleagă că la asta adăugăm decență, un dram de modestie, înțelepciune, răbdare și responsabilitate.

Trebuie să recunoaștem că generația nouă de copii încurajați să fie ei înșiși ajung să fie un fel de zei poruncitori și nu sunt neapărat simpatici pentru cei din jur. Cei 7 ani de acasă se numesc așa tocmai pentru că e timpul nostru, al părinților, să modelăm comportamente, fără a ne strivi copiii. Aceste comportamente nu se învață de pe o zi pe alta, ci cu multă răbdare și constanță.

Eu aplic următoarele metode: câteva reguli clare, nenegociabile, care stabilesc limitele; îi ofer adesea de ales dintre variante acceptabile; nu îi spun „dacă faci asta…“, ci „după ce faci asta…“; îi vorbesc despre reguli sau alte cerințe atunci când e liniștită și am toată atenția ei; sunt empatică, adică mă pun adesea în locul ei. E esențial să ne punem în papucii celui mic, ca să pricepem cât de frustrant poate să îți fie impuse lucruri insuficient explicate. O iubesc la fel de mult și când e furioasă sau chiar nerezonabilă și fac totul să îi arăt asta, să îi spun, ca să fie clar că emoțiile negative sunt realități în viețile noastre, ale tuturor, important este cum le depășim și ce învățăm din ele.

ANDREEA BĂLAN, cântăreață: „Îmi place să intru în universul magic al fetițelor mele“

Ador să mă pun la mintea fetițelor mele, Ella și Clara, și să intru în universul magic pe care ele îl au.

Ca să le fac să coopereze, încerc să vorbesc pe limba lor, mă minunez la orice îmi spun sau îmi arată și, astfel, le devin prietenă și, dacă le rog ceva, vor face de dragul meu, nu pentru că trebuie.

Îmi place să ne numim  „Cei 3 muschetari“.  Orice facem, o facem în joacă  și cu multă veselie.

MARIUS CONSTANTINESCU,  jurnalist TV: „Cred în dialog perpetuu cu copilul“

Copila mea este mare (10 ani), dar calea pe care am folosit-o eu mai tot timpul cu ea a fost negocierea. Nu una bazată pe „dacă faci asta, primești asta“ – eu, cel puțin, nu am
fost niciodată adeptul „cumpărării“ unei atitudini -, ci „dacă faci asta, atunci te vei simți așa“. Întotdeauna i-am explicat Mariei ce se poate, ce nu se poate, ce ar fi mai bine de făcut și ce ar putea fi evitat. Uneori, recunosc, poate că am dilatat lămuririle peste puterea de urmărire a unui copil, dar cred că, de cele mai multe ori, am ajuns la ea.

Nu vă imaginați că sunt un diplomat până la capăt. Și eu am zis nu o dată „pentru că așa spun eu!“, am tunat și am fulgerat, dar, pe termen lung, tactica nu a dat rezultate. În plus, în afara sentimentului momentan de autoritate paternă, nici mie nu mi-a produs vreo satisfacție. Prin urmare, de cele mai multe ori, m-am întors la ea (după restabilirea concordiei) și i-am explicat, i-am propus, i-am sugerat.

Cred în dialog perpetuu cu copilul, mai ales de la o anumită vârstă încolo, cred în „de ce“ și „pentru că“ și mai cred că a-ți asculta cu adevărat copilul este unul dintre cele mai trecute cu vederea aspecte ale parentingului de azi.

CARMEN PALCU, actriță la Teatrul Ion Creangă: „În educație consecvența este cheia!“

sdr

De când am aflat că există pe lume, din primul stadiu de viață, vorbesc cu fetele mele cu respect, complet și complex. Acum sunt toate trei școlărițe: Patricia are 7 ani, Anastasia 9, iar Natalie 11.

Dacă încurajezi de foarte timpuriu buna comunicare de ambele părți, iar răspunsurile la întrebări sau deciziile pe care le iei împreună cu copilul sunt bine argumentate chiar de la vârste foarte mici, atunci cooperarea e mai puțin problematică. Uneori, din lipsă de timp sau răbdare, omitem părți esențiale pentru înțelegerea copilului, iar cooperarea nu are cum să existe. Se creează sincope de comunicare, apar frustrări și opoziția capătă proporții.

Uneori pic în capcana unor explicații prea lungi pentru cerințe simple, iar fetele găsesc acum contraargumente care le combat pe ale mele (chiar eu le-am învățat să facă asta, ha!). Dar atunci când copiii sunt destul de mari, iar explicațiile au fost livrate de nenumărate ori, recomand folosirea unui singur cuvânt pentru sarcina propusă, fără alte negocieri.

Altfel, nu există rețete magice, iar fiecare individ e unic și minunat. Toate cele trei fete ale mele sunt foarte diferite una de cealaltă și ce funcționează cu una, nu merge cu cealaltă. Și totuși cred sincer că, mai ales în educație, consecvența e cheia.