Când rosteşti „Elveţia“, te gândeşti automat la ciocolată şi ceasuri high-tech. Pentru un vânător de lucruri cool, conectat la tot ceea ce este mai nou şi avangardist, Elveţia marchează însă puncte serioase și la capitolul „parfumuri“. Noua generaţie de parfumieri din care fac parte
Vero Kern şi Andy Tauer întruchipează reîntoarcerea la valorile dintâi ale artei parfumurilor: cât mai multe ingrediente naturale, mixate într-un mod neașteptat și uneori șocant.
„Încerc de fiecare dată să găsesc un element care să rupă armonia, să surprindă“, explică elvețianca Vero Kern, care a fondat Vero Profumo la mijlocul anilor 2000. „Un parfum bun este ca o ţinută reuşită: să te îmbraci în Rick Owens din cap până-n picioare e plictisitor“, zâmbeşte ea. „Trebuie să mai adaugi un accesoriu second-hand, ceva neaşteptat, care să facă zgomot în jurul tău“.
Recunoaşte din start că parfumurile ei sunt foarte erotice, iar acel quelque-chose neaşteptat, zgomotul care sparge armonia, are aproape întotdeauna o latură uşor „dirty“. Altfel rezultatul ar fi prea plat, prea banal, cum i se par de altfel cele mai multe dintre esenţele de masă din ziua de azi, realizate exclusiv din ingrediente sintetice, de laborator. „Marile branduri au scos natura din ecuaţie, pentru ei nu mai e interesantă“, oftează ea, amintindu-şi de parfumurile originale Guerlain care i-au bucurat tinereţea şi în care nu mai regăseşte acum ingredientele naturale de altădată.
Procesul de artificializare la care se referă Vero a început în anii ‘90, când globalizarea a impulsionat marile branduri să găsească moduri mai eficiente de a explora cererea internaţională de parfumuri de marcă. Singura cale de a vinde milioane de sticle în toată lumea era standardizarea procesului de producţie şi înlocuirea celor mai multe dintre ingredientele naturale cu variante sintetice, mult mai stabile şi mai „previzibile“. Ceea ce fac acum aproape toţi parfumierii de nişă este, de fapt, o întoarcere la valorile de bază ale parfumeriei clasice și la ingredientele cât mai naturale, care lasă loc de surpriză și de emoție.
La cei 73 de ani ai săi, Vero e o doamnă simpatică şi uşor excentrică, îmbrăcată în pantaloni de piele Rick Owens, topuri extravagante și botine cu toc, care râde mult, povesteşte cu toată lumea şi pare că nu se ia niciodată prea în serios. Şi-a început cariera de parfumier la vârsta de 54 de ani, după zece ani petrecuți ca asistent de farmacie şi încă de două ori pe-atât în managementul companiei aeriene SwissAir. Pasiunea pentru esențe a fost o revelaţie târzie, dar extraordinar de puternică, pe care i-a înlesnit-o o călătorie la Istanbul de la începutul anilor ’90.
Acolo a experimentat primul masaj cu uleiuri esenţiale, ce i-a deschis o cu totul altă lume. Era deja obişnuită cu tehnicile farmaceutice tradiționale şi cu prepararea poţiunilor, aşa că a renunţat la jobul de la SwissAir pentru a se specializa pe aromoterapie şi amestecuri de esenţe. „Abia atunci am realizat că aproape toate amintirile mele aveau şi o componentă olfactivă puternică“, rememorează ea. „Am avut dintotdeauna un simţ ascuţit al mirosului, doar că nu îl conştientizam ca pe un dar“.
Ţine minte şi acum, după 60 de ani, mirosul uniformelor de şcoală ale colegilor ei, amestecat cu mirosul podelei din sala de clasă şi, bucata ei preferată de amintire, mirosul de pantofi noi, din piele, a căror achiziție echivala cu o sărbătoare în casa ei părintească din Winterthur: „Iubeam atât de mult acel miros când eram mică încât dormeam cu perechea nouă de pantofi lângă pat, ca să îl pot simţi mai bine“.
După ce şi-a (re)descoperit talentul, Vero a urmat cursurie unei şcoli de parfumerie la Paris – Cinquième Sens – pentru a căpăta și o bază tehnică solidă. Timp de doi ani a făcut naveta lunar între Zürich şi Paris, lucrând în paralel în domeniul aromoterapiei. Când şi-a lansat oficial brandul Vero Profumo, în 2007, creaţiile ei au intrat imediat în atenţia bloggerilor internaţionali şi a coolhunterilor, care i-au dedicat cronici dintre cele mai elogioase. Ulterior, și-a găsit un partener de afaceri în Italia, pentru a putea crea şi vinde mai uşor în cadrul Uniunii Europene, şi este mândră de faptul că fiecare dintre parfumurile ei are o poveste (și o sursă de inspirație) aparte.
„Kiki“, spre exemplu, a fost conceput ca dedicaţie olfactivă pentru Franţa şi pentru celebrul parfumier francez Guy Robert (creatorul unor esenţe celebre pentru Hermès şi pentru Amouage), acesta din urmă fiind unul dintre mentorii săi. „Aveam nevoie de cineva care să mă ajute în parfumeria pe stil vechi“, îşi aminteşte Vero, „iar pentru a-l onora pe el şi ţara lui, am decis să fac un parfum care să ducă cu gândul la Franţa“. A pornit de la imaginea câmpurilor de lavandă de pe Coasta de Azur, alegând levănțica drept ingredient principal. Apoi a adăugat nuanțe de caramel şi note pudrat-dulci, senzuale, care să amintească de cabaretul de la Moulin-Rouge.
Numele parfumului are şi el o semnificaţie: Kiki vine de la Kiki de Montparnasse, una dintre cele mai puternice personaje feminine ale anilor ’20, dar este şi o evocare a unuia dintre parfumurile preferate din tinereţea lui Vero, „Jicky“ de la Guerlain, care îmbina lavanda şi vanilia.
Deşi în cea mai mare parte a timpului nu poartă parfum, pentru a avea libertate de creaţie, atunci când poartă Vero recunoaşte că nu e vorba întotdeauna de creaţiile proprii. „Mai port şi Guerlain de exemplu, simt nevoia să înţeleg cum au fost făcute alte parfumuri, să le decodific structura“, explică ea. „E o chestiune profesională şi de inspiraţie“.
Îi plac parteneriatele legate de artă şi tocmai a încheiat un proiect de reinventare a spaţiilor de aşteptare din spitale sau clinici, în tandem cu o echipă de artişti specializaţi în instalaţii contemporane. „Mi-ar plăcea să fac un eveniment şi în România la un moment dat“, zâmbeşte ea. „Ceva cu beţigaşe aromate, pentru că produc şi aşa ceva, cu lumină, cu muzică experimentală, poate chiar într-o biserică veche“.
În urmă cu șase ani, când s-a lansat oficial în lumea parfumurilor, Vero a fost ajutată să tatoneze piața și segmentul esențelor de nișă de un alt co-naţional, Andy Tauer, care debutase cu câţiva ani înainte, venind tot dintr-un domeniu fără legătură cu parfumeria: inovaţie şi nanotehnologie. Autodidact sută la sută, Andy a început să-şi exploreze talentul olfactiv la începutul anilor 2000, după citirea cărţii „Esenţă şi alchimie: o istorie naturală a parfumului“, scrisă de Mandy Aftel, un guru american al parfumurilor naturale.
Pe lângă faptul că descria cu har istoria parfumurilor vechi şi prezenta materiile prime şi amestecul lor într-un mod foarte inspiraţional, cartea lui Aftel îşi stimula cititorii să înceapă să-şi cerceteze propriile resorturi olfactive. Spre exemplu, unul dintre experimentele de final de capitol implica descrierea unui ingredient olfactiv în cuvinte. „Nu aveai voie să faci niciun compromis“, rememorează Andy, „adică nu puteai să spui «acest miros îmi aminteşte de…», ci trebuia să scrii clar şi concis «miroase a…», «este un miros de tipul…».“
După terminarea lecturii, elvețianul s-a pus pe treabă: şi-a comandat ingrediente din sursele menţionate de Aftel în carte şi s-a apucat de combinaţii olfactive după ureche (sau, mai exact, după nas). „Veneam de la serviciu, mă închideam în cameră cu ingredientele, miroseam și adăugam strop cu strop“, îşi aminteşte el. „Jobul meu era eminamente axat pe concentrare, pe gândire, iar amestecul de ingrediente mă relaxa extraordinar de tare“. Din cartea lui Aftel învăţase că nu trebuie să amesteci, la început, mai mult de 9-12 ingrediente naturale. „Formulele mele erau foarte simple la început şi nu foarte bune“, îşi aminteşte el, „dar era o activitate plăcută şi asta era tot ceea ce conta“.
După aproape zece ani, Andy are la activ circa 17 parfumuri şi o carieră care l-a făcut cunoscut mai mult în America, Rusia, Germania şi Italia decât în Elveţia natală. Glumesc cu el pe seama constatării că, într-adevăr, nimeni nu e profet în ţara lui şi că elveţienii au nevoie, ca şi românii, de o validare a propriilor valori naţionale înainte să le accepte cu toată inima. Dă din cap a încuviințare, râzând, și îmi povestește cum îşi compune formulele în minte şi le scrie în Excel, înainte de a le încerca în laborator. Și, lucrul cel mai fascinant și surprinzător, cum fiecare esență este punctul de plecare al următoarei. „La fiecare parfum găsesc un detaliu mic și nesemnificativ din formulă, care ajunge să fie punctul de pornire pentru următorul proiect“, zâmbește el. „E mereu câte ceva care să-ți aprindă curiozitatea și să vrei să-l dezvolți în ceva mai mult“.
Pentru că se află într-un multitasking continuu, lucrând la cel puțin două sau trei esențe în același timp, Andy nu se află niciodată în pericol să-și piardă inspirația. „Fiecare formulă inițială este o ratare, pentru că nimic nu merge din primul foc“, recunoaște el.
Când ai un singur proiect și dai de un obstacol, te descurajezi și îți pierzi motivația, însă având mai multe în același timp, acest pericol dispare: când un drum se blochează, artistul se poate axa pe celelalte, până când apare ideea câștigătoare. De multe ori Andy lasă proiecte de parfumuri în aer, așteaptă un an sau doi și, în momentul în care a învățat un nou truc sau a găsit un element care s-ar potrivi, se întoarce și le continuă din punctul în care le-a lăsat.
În fiecare an lansează două parfumuri, ceea ce i se pare foarte mult. „Ar fi de-ajuns unul, dar am mereu câte ceva care e gata și nu mai am răbdare să-l țin în sertar“, zâmbește el. Piața de parfumuri – de nișă sau industriale – este suprasaturată de un deceniu încoace, ceea ce stârnește o oarecare confuzie în rândul consumatorilor, dar în același timp le menține pofta de lucruri noi. Un echilibru fragil.
Nu fiecare parfum al său are o poveste, unele sunt inspirații de moment care pornesc de la un ingredient sau de la o idee abstractă, însă pentru Andy, pictor amator și înflăcărat, cel mai bun mod de a descrie un parfum este prin comparație cu o pânză așezată pe șevalet. O pictură începe schematic, la fel ca o esență – prin realizarea unei schițe, alegerea culorilor, stabilirea contrastului – și este oglindirea imaginii din mintea pictorului. În momentul în care alte perechi de ochi iau contact cu pânza însă, imaginea poate fi cu totul diferită de ceea ce și-a imaginat artistul. La fel se întâmplă și cu parfumurile.
„Fiecare abordează mirosul pornind de la propriul istoric olfactiv și de la emoțiile personale“, explică Andy. „Ceea ce pentru mine este luminos și solar, pentru altcineva poate fi complet întunecat și sobru, și invers“. Mirosul se îmbină cu povestea fiecăruia, de unde și misiunea mult mai dificilă a parfumeriei în raport cu pictura: „Când pictez, am în față o pânză fixă, dar când creez un parfum <<pânza>> este pielea fiecărei persoane în parte“. Nimic nu este fix în parfumerie, nimic nu este identic, pentru că nici oamenii care folosesc fragranțele nu sunt la fel.
Cel mai bine vândut parfum din portofoliul lui Andy este „L’air de Désert Marocain“: între 3.000 și 4.000 de sticle pe an, de-a dreptul spectaculos pentru parfumeria de nișă unde producția unei esențe se oprește de cele mai multe ori la pragul de o mie de sticle pe an. Are, însă, și fragranțe din care vinde circa 300 de sticle anual și pe care se încăpățânează să le producă în continuare, deși profitul se află într-o zonă de limită. Preferă să taie costurile în alte părți – cum ar fi ambalajele, pentru care a găsit de curând o variantă mai simplă și mai economică – dar să lase pe piață niște proiecte interesante care, simte el, „trebuie să existe în continuare“.
Recunoaște, amuzat, că și-a propus la un moment dat să renunțe complet la unul dintre parfumurile slab-vândute – „12 Eau d’Épices“ – dar în momentul în care esența a ajuns sold-out, cererea din partea magazinelor și a clienților a început să crească. „Deși nu fusese niciodată vreun best-seller, în momentul în care nu mai era, toți au început să vorbească despre Eau d’Épices și să-l ceară“, râde Andy. „Întotdeauna oamenii își doresc exact ceea ce nu pot avea“. 
Parfumurile Vero Profumo și Andy Tauer sunt disponibile în magazinul Créateur 5 d’Émotions din București.
