Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Opinii |
|

Orgolii și premii

În lumea publicității românești orgoliile sunt imense și greu de domolit. Și pe alte meridiane ale publicității sunt orgolii mari. Dar la noi, orgoliile parcă sunt mai aspre, mai agresive și parcă sunt cioplite cu toporul.
Petre_Barbu.jpg

Orgoliul este bun la „casa” omului, dar cu o condiție: să nu fie agresiv. Este bun să trăiască și pe lângă firmă (agenție), ca un câine credincios, pentru că întreține spiritul concurențial.

Nu s-a inventat încă un instrument care să măsoare „valorile” orgoliilor. Din păcate. Imaginați-vă niște „pacienți”, pe o terasă însorită, întinși pe șezlonguri, înfofoliți în pături, cu niște „termometre” în gură, la fel ca în „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann. Numai că acele instrumente din gură ar măsura „valoarea” orgoliului. Înaintea Galei Effie România sau înaintea unui pitch important. Această „verificare” ar fi bună pentru juriul concursului, ca să știe cu ce concurenți au de-a-face. Sau pentru clienții care organizează pitch-uri, ca să știe cui îi vor da până la urmă proiectul, bugetul și fee-ul.

Și clienții publicitari ar trebui să facă această „analiză” de orgolii. Dacă organizezi un pitch, atunci musai trebuie să-ți faci testul de… orgoliu. Să știe și publicitarii pentru cine muncesc și cine îi plătește pentru efortul lor.

Astfel, măsurarea orgoliilor în cele două tabere ar fi un lucru care ar contribui la strângerea relațiilor interumane. Orgoliu la orgoliu trage! Sau, dimpotrivă, ar putea să rupă rapid relațiile, fără prea mari zbateri și suferințe: „Nu mai muncim pentru acest client!”

Aparatul acesta de măsurat orgoliile ar mai ordona piața noastră de comunicare. S-ar stabili niște grile sau grupe de „jucători”: orgolios și deștept, prost și fudul, idiot și orgolios cât casa… Piața s-ar targeta. Ar fi mai ușor de trăi într-o astfel de lume „transparentă” la orgoliu.

În absența unui astfel de aparat, orgoliile se manifestă necântărite și neevaluate pe piața publicității. (Ar fi bun pentru multe domenii de activitate din România.) Se spune că așa e bine să fii orgolios. Să nu-ți sufle nimeni în ciorbă, nu te calce pe bătături, să te bagi în față (nesimțit!), să fii în lumina reflectoarelor, să arăți cât de tare ești (cel mai tare din parcare!), chiar dacă ești în realitate o mediocritate. (Dar cine să-ți noteze mediocritatea? Nici aici nu s-a inventat un aparat.)

Premiile sunt cele mai bune tratamente pentru orgolioși. De aceea s-au inventat premiile: ca să-i premieze pe cei mai buni. Și ca să-i trateze (psihic) pe orgolioși. Pentru că, uneori, orgoliul o ia razna și orgolioșii devin paranoici. În această stare, când nu reușesc să câștige un premiu, de cele mai multe ori, orgolioșii noștri publicitari au certitudini: au fost mașinațiuni, juriul a mânărit premiile, „jocurile au fost făcute dinante”, s-au tras sfori, e o nedreptate, o porcărie!

Marile orgolii orbite de premii au demolat un festival de creație publicitară precum Ad’Or, în anii 2000. Festivalul de la groapă nu se mai dezgroapă.

Effie România rămâne singura competiție internă onorabilă. Este un reper. Pentru că are preceduri clare. Sunt proceduri americane, după modelul de la Effie Worldwide. Dar și concursul românesc, după modelul dâmbovițean, este discutat, contestat și blamat. De unele voci. Care se consideră nedreptățite. De juriu. De concurență, de „imperialiștii americani”, de „serviciile secrete”.

Premiile sunt ca niște cuburi de gheață: coboară temperaturile la orgoliu. Ar trebuie să avem vreo 15 festivaluri și concursuri. (Dar de unde atâția bani?) Să se dea la fiecare câte un premiu, mai mare sau mai mic, după mărimea orgoliului. Să ajungă la toată lumea. Să fie mulțumită toată lumea. Să avem numai premianți. Să nu existe pierzători cu orgolile neconsolate. Să fie pace și să se premieze cu spor!

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii