România are cel mai scăzut nivel al intermedierii financiare din Uniunea Europeană, în timp ce firmele românești sunt printre cele mai îndatorate. Înțelegerea acestui paradox este esențială în evaluarea finanțării companiilor.

Dezvoltarea economiei României pe baze solide înseamnă direcții concrete și eficiente de susținere a canalelor de finanțare, ceea ce face imperativă creșterea intermedierii financiare. Fără consolidarea acestui canal, potențialul economiei rămâne insuficient valorificat.

Am analizat situația intermedierii financiare în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, volum care va fi lansat în curând, prin dezbateri publice organizate de către BNR. Capitolul VII, dedicat situației sistemului financiar-bancar din România, evidențiază transformarea și dezvoltarea infrastructurii noastre financiare în ultimele două decenii, precum și rolul său în economie, din perspectivă regională și europeană.

Intermedierea financiară reprezintă capacitatea sistemului financiar de a mobiliza economisirile și de a le drena către consum și investiții. Acest proces este esențial pentru dezvoltarea pe termen lung a unei economii, băncile fiind actorii financiari consacrați care facilitează alocarea resurselor financiare în cadrul economiei.

Dezvoltarea sistemului financiar este o condiție esențială a dezvoltării economice, dar nu și suficientă. Creșterea sustenabilă a intermedierii financiare înseamnă ca oferta de finanțare să fie cât mai bine adaptată nevoilor economiei, iar cererea să fie eligibilă: firme cu grad adecvat de capitalizare, proiecte viabile, guvernanță corporativă și disciplină financiară. În această privință, educația financiară contribuie substanțial la înțelegerea corectă a beneficiilor, riscurilor și costurilor creditării.

Gradul de intermediere financiară poate fi evaluat prin indicatori care surprind atât amploarea creditării economiei, cât și dimensiunea sectorului bancar. Unul dintre cei mai utilizați indicatori de intermediere financiară este ponderea în PIB a creditului neguvernamental. Nivelul de 40% din PIB înregistrat de România este semnificativ sub media europeană de 106% din PIB.

Așa cum se poate observa în graficul alăturat, intermedierea financiară din România este cea mai scăzută dintre țările UE, la o distanță considerabilă, de peste 10 puncte procentuale din PIB, în raport cu Polonia, următoare țară clasată. Însă acest decalaj nu se limitează la performanțele sistemul bancar: dimensiunea sectorului financiar nebancar este, de asemenea, printre cele mai reduse din Uniunea Europeană.

Însă nivelul redus al intermedierii financiare contrastează cu gradul ridicat de îndatorare a companiilor. Acest paradox este ilustrat de structura finanțării firmelor. Împrumuturile intra-grup și creditul comercial reprezintă o treime din sursele asimilate finanțării companiilor. Spre deosebire de acestea, împrumuturile de la bănci și IFN-uri autohtone totalizează mai puțin de o zecime și sunt echivalente ca volum cu resursele obținute de firme din creditarea nerezidentă intra-grup.

Această situație reflectă, pe de o parte, preferința firmelor pentru surse alternative de finanțare, inclusiv din considerente de cost. Pe de altă parte, este vorba de gradul redus de bancarizare. Pentru o treime dintre firme, activul net este mai mic de jumătate din capitalul social subscris, ceea ce indică deficiențe mari de capitalizare.

Majoritatea companiilor nu apelează la creditare de la bănci sau de la IFN-uri: peste 80% dintre IMM-uri și aproximativ jumătate dintre corporații nu au solicitat credit în ultimul an, ceea ce ar fi putut sprijini proiecte de investiții fără afectarea activității curente. În plus, firmele recurg la amânarea plății facturilor curente față de furnizori, pentru utilizarea fluxului de numerar din activitatea curentă pentru alte nevoi de finanțare (creditul comercial). Această practică de întârziere a plăților expune atât creditorul cât și debitorul la riscuri de gestionare a lichidității și de neplată în lanț.

Astfel, este esențială înțelegerea corectă a costurilor și riscurilor aferente diferitelor tipuri de finanțări. În cazul firmelor care apelează frecvent la creditul comercial, această formă de finanțare este mai scumpă decât creditul bancar.

Pentru a înțelege de ce, putem considera suma facturată drept credit pe care furnizorul îl acordă firmei client. Cu rol ilustrativ, putem analiza exemplul des întâlnit în România al unei facturi cu termen de plată de 60 de zile și o reducere (discount) de 2% pentru achitare în cel mult 10 zile. În cazul plății la termen, costul renunțării la discount, exprimat anualizat – pentru a permite comparația, este de 15,7%.

Acesta este reperul procentual care trebuie urmărit atunci când, pentru a beneficia de discount, firma plătitoare decide să apeleze la credit bancar sau la o linie de credit. De regulă, dobânda unui astfel de credit este mult mai avantajoasă pentru firma plătitoare, indiferent de perioada pentru care este contractat. De exemplu, în ultimii trei ani, dobânda (netă de comisioane) la creditele noi acordate societăților nefinanciare a fost în medie de 8,6%, cu valori maxime care nu au depășit 9,3%.

În perioada post-pandemie, România a fost una dintre cele mai dinamice piețe de credit din Europa, cu o rată de creștere medie de circa 10% în ultimii trei ani atât în cazul populației, cât și al societăților nefinanciare, așa cum evidențiază graficul de mai sus. În ultimii ani se observă o schimbare importantă în structura creditării acordate companiilor, în special IMM-urilor: ponderea finanțărilor investițiilor în echipamente urcă spre o treime din portofoliul corporativ, față un sfert la nivelul anului 2023.

Dinamica susținută a creditării din ultimii ani trebuie pusă în legătură și cu natura stimulativă a ratelor reale ale dobânzilor la creditele noi, care influențează deciziile de consum și investiții ale gospodăriilor și firmelor. Ratele reale ale dobânzilor au exercitat un caracter relativ stimulativ pentru finanțarea activității economice, dat fiind faptul că, în contextul inflației ridicate, dobânzile nominale nu au fost totuși lipsite de atractivitate pentru obținerea de noi credite (de consum și investiții).

Cu toate acestea, este semnificativ diferențialul de dobândă între România și mediul extern, în special zona Euro, ceea ce ridică probleme de competitivitate în finanțarea investițiilor pentru firmele care acționează pe piețele externe.

Vulnerabilitățile structurale ale companiilor nefinanciare reduc capacitatea acestora de a face față șocurilor și îngreunează evaluarea riscului de credit și, astfel, accesul la credit. Față de statele Uniunii Europene, ponderea creditului comercial, ilustrată în graficul adiacent, este cea mai ridicată în România, similar Bulgariei și Croației.

Problemele de guvernanță corporativă, durata mare de plată a facturilor între firme, costul evaluării debitorilor, în special a celor cu dificultăți financiare, și eficiența scăzută a procedurii de insolvență, cresc costurile creditării.

În aceste condiții, doar o pondere redusă a firmelor românești primesc, din partea băncilor și a IFN-urilor, întreaga finanțare solicitată. Conform Sondajului privind accesul la finanțare al companiilor nefinanciare din România (iunie 2026), în ultimul an acest procent este sub 20% în cazul IMM-urilor și sub 50% în cazul corporațiilor.

Băncile preferă să acorde mai puține credite, chiar și în condițiile deținerii de resurse suficiente, dacă anticipează costuri mai mari de recuperare a creditelor respective. În literatura de specialitate, acest fenomen este denumit raționalizarea creditului, cel mai important studiu fiind cel al economiștilor Joseph Stiglitz și Andrew Weiss, Credit Rationing in Markets with Imperfect Information.

În România, în special în acești ani, finanțarea economiei este grevată de presiunea semnificativă a efectului de evicțiune (crowding out) din partea statului, în condițiile unui necesar de finanțare publică mult mai mare în ultimii ani. Iar atunci când statul cheltuie și se împrumută mai mult, dobânzile cresc iar sectorul privat investește mai puțin. Cererea crescută de finanțare a sectorului bugetar afectează atât disponibilitatea finanțării pentru sectorul privat, cât mai ales costul acesteia. În definitiv, mai mulți bani pentru stat înseamnă mai puțini bani pentru economie.

Băncile autohtone și-au majorat constant deținerile de titluri de stat, care au atins în primul trimestru al acestui an circa 230 miliarde lei, de trei ori mai mult față de acum 10 ani. Titlurile de stat oferă băncilor modalități mai simple și rapide de plasare a lichidităților, dat fiind raportul mult mai favorabil între randamentul obținut și riscul asumat, comparativ cu alternativa finanțării companiilor nefinanciare și a populației. Acest aspect este evidențiat inclusiv de evoluția raportului credite/depozite în ultimul deceniu, care s-a diminuat de la 86% la finele anului 2015 la 67% în martie 2026.

În ultimii 15 ani, figura alăturată arată cum băncile din România și-au majorat considerabil ponderea în total active a expunerilor guvernamentale, de la 17% în anul 2010, la 28% în anul 2025, acesta fiind cel mai ridicat nivel dintre țările UE. În clasament, următoarele poziții sunt ocupate de sectorul bancar polonez și cel ungar, cu circa 25% și, respectiv, 20% expunere guvernamentală în total active bancare.

Creșterea gradului de intermediere financiară necesită mai mult decât un simplu avans, prin orice mijloace, al volumului creditării. Pentru ca finanțarea sectorului antreprenorial să genereze beneficii durabile pentru economie, aceasta nu trebuie să forțeze respectarea standardelor prudențiale, pentru a putea fi evitată acumularea de noi vulnerabilități la nivelul companiilor și în sectorul financiar.

Deosebit de important este și rolul pieței de capital, care deține un potențial imens pentru sistemul financiar românesc, în creșterea accesului la finanțare. În ultimii ani, Bursa de Valori a înregistrat creșteri semnificative, reflectând perspectiva pozitivă a investitorilor. Cu toate acestea, România rămâne la o pondere redusă a capitalizării bursiere în PIB, de circa 30%, mult sub nivelul din zona Euro, însă comparabil cu statele din regiune. Numărul de companii listate, deși în continuă creștere, este încă redus raportat la numărul firmelor active din economie, iar performanțele remarcabile sunt legate mai degrabă de listările unor giganți de stat, precum Hidroelectrica, decât de un aflux consistent de companii private care să fie deschise listării bursiere.

În acest context, dezvoltarea sustenabilă a intermedierii financiare nu poate avea loc fără îmbunătățirea disciplinei financiare și a guvernanței corporative sau fără un cadru macroeconomic predictibil, capabil să susțină încrederea economică și investițiile.

Însă materializarea acestui obiectiv esențial nu se poate face prin acțiuni singulare, ci doar prin eforturi și evoluții conjugate. Companiile să își consolideze capitalul și capacitatea de a genera proiecte viabile, sectorul bancar să susțină finanțarea investițiilor mediului antreprenorial, iar statul să fie ferm și consecvent cu reducerea dezechilibrelor, care să limiteze presiunea recentă asupra finanțării datoriei publice.

Acestea sunt condiții primordiale prin care creșterea intermedierii financiare devine cureaua de transmisie în angrenajul de susținere a finanțării economiei, prin investiții productive care să creeze noi oportunități de afaceri și locuri de muncă. Doar astfel putem reveni, în 2027, în teritoriul unei creșteri economice robuste, atât de necesară!

The post Paradoxul intermedierii financiare – cum finanțăm economia? appeared first on Forbes Romania.

Dincolo de ironia aparentă a vechii expresii „fie să trăim vremuri interesante”, realitatea ultimelor decenii arată că direcția în care au evoluat economia mondială și societatea în ansamblu ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat. Și trăim vremuri interesante, într-adevăr.

Globalizarea a modificat decisiv, timp îndelungat, comerțul internațional. Gradul de interdependență creat prin liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport și comunicații, extinderea lanțurilor globale de valoare și integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost unul fără precedent. Producția a fost fragmentată între țări și continente, iar firmele au utilizat capital, forță de muncă, materii prime, tehnologie și competențe provenite din aproape orice regiune a lumii.

Fenomenul la care asistăm astăzi nu indică în mod necesar abandonarea globalizării, ci mai degrabă un demers de modificare a modelului de dezvoltare pe care aceasta l-a susținut. Globalizarea nu dispare; mai bine spus, regulile, stimulentele și raporturile de putere care au făcut-o posibilă sunt renegociate.

În logica dominantă a ultimelor decenii, eficiența economică s-a impus ca și criteriu principal al localizării producției. Răspunzând la întrebarea ”unde poate fi realizată o anumită etapă a producției mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?”, fără să dispară complet, distanțele geografice și granițele naționale și-au diminuat importanța economică.

Globalizarea între câștiguri incontestabile și limite disputate

Bilanțul globalizării este imposibil de rezumat într-o singură concluzie. Cunoașterea a devenit accesibilă, tehnologiile și bunele practici s-au răspândit accelerat între economii. Privită la nivel agregat, globalizarea a adus câștiguri considerabile privind intensificarea schimburilor comerciale și extinderea piețelor, dar și privind accelerarea circulației tehnologiilor și capitalului.

De cealaltă parte a argumentației se situează distribuția inegală a acestor câștiguri. Nu toate țările, regiunile, sectoarele și categoriile sociale au beneficiat în aceeași măsură. În unele economii avansate, relocarea unor activități industriale pe principiul eficienței a generat pierderi concentrate de locuri de muncă și nemulțumiri sociale alimentate de percepția distribuției asimetrice a avantajelor economice. Dezbaterile publice au plasat în centrul preocupărilor disparități interne, accentuarea vulnerabilității unor comunități și sentimentul neliniștitor al diminuării sau chiar al pierderii controlului asupra unor capacități strategice.

Așadar, reala problemă nu este că globalizarea nu a generat bunăstare, ci că distribuția beneficiilor a fost inegală, iar costurile au fost resimțite disproporționat. Distincția devine deci esențială – o creștere a bunăstării globale poate coexista cu pierderi semnificative pentru anumite grupuri, sectoare sau regiuni. Și tocmai aceste pierderi concentrate au dobândit, în timp, o forță politică mult mai mare decât câștigurile difuze ale consumatorilor și ale economiei în ansamblu.

Fragmentarea: eșec al globalizării sau consecință a succesului ei?

Așadar, o dilemă actuală poate fi rezumată astfel – fragmentarea economică este opusul globalizării sau, paradoxal, unul dintre efectele evoluției sale? Integrarea economică, prin accelerarea dezvoltării economiilor emergente, a reconfigurat raporturile de putere economică. Economii cu poziții periferice în lanțurile globale de valoare au devenit actori industriali, tehnologici și geopolitici de prim rang.

Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate și ca o reacție la schimbarea distribuției puterii economice produse chiar de globalizare. Interdependența economiilor a fost percepută multă vreme ca un câștig real al globalizării, dar iată că astăzi, este percepută deopotrivă ca vulnerabilitate. Schimbarea de percepție devine catalizatorul unei reașezări a valorilor economice asociate securității, rezilienței și autonomiei strategice. Eficacitatea economică prin prisma costului minim nu mai este singurul reper al deciziilor economice, ci este completată acum de criterii privind siguranța aprovizionării, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetică sau apropierea geopolitică a partenerilor. În acest context, regionalizarea, friend-shoring-ul, near-shoring-ul și politicile industriale nu reprezintă neapărat o întoarcere la autarhie, ci pot indica o repoziționare de la o globalizare bazată primordial pe premisa eficienței la o globalizare în care preocuparea pentru reziliență economică dobândește o importanță comparabilă.

De la economia globală la economia blocurilor

Noua paradigmă a economiei mondiale pare să se bazeze pe o structură mai fragmentată, organizată în jurul unor blocuri economice și geopolitice. Obiective explicit geopolitice par să domine politica economică externă dacă analizăm aspecte evidente privind competiția dintre marile puteri, politicile de subvenționare a industriilor strategice, restricțiile la exportul anumitor tehnologii și revenirea tarifelor comerciale.

Schimbarea vine însă cu un cost, asociat tocmai criteriului esențial al eficienței. Lanțurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul unor blocuri politice se pot dovedi mai sigure în anumite circumstanțe, dar sunt rareori cele mai eficiente din perspectiva costurilor. Duplicarea capacităților de producție, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii piețelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, reziliența poate presupune o primă de asigurare economică.

De aceea, sunt rezervat în a descrie perioada actuală drept „sfârșitul globalizării”; ar fi mai potrivit să vorbim despre sfârșitul unei forme de globalizare.

În acest nou context, războaiele comerciale joacă un rol important. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot modifica stimulentele pentru investiții și pot deveni instrument de negociere; pot crea presiune asupra partenerilor comerciali pentru renegocierea unor acorduri sau pentru corectarea unor dezechilibre considerate excesive. Dar și tarifele implică un cost – pot majora prețurile și pot afecta industriile care utilizează bunuri importate. Nu în ultimul rând, pot genera represalii, conducând și la diminuarea schimburilor comerciale și a investițiilor.

Într-o economie profund interconectată, este dificil de delimitat câștigătorii și perdanții într-un conflict comercial. Un produs importat poate reprezenta simultan un concurent pentru o industrie locală și un input indispensabil pentru o altă industrie locală. Protejarea celei dintâi poate diminua competitivitatea celei de-a doua. Din acest motiv, efectele tarifelor trebuie analizate pe întregul lanț de valoare, nu doar la nivelul sectorului direct protejat.

Mai mult, războiul comercial poate produce efecte dincolo de sfera comercială, iar escaladarea persistentă riscă să transforme o dispută comercială într-un proces mai amplu de fragmentare economică.

Spre exemplu, inițiativa administrației SUA de a crește semnificativ taxele asupra importurilor a produs evoluții contradictorii în fluxurile comerciale și a influențat în mod direct percepția investitorilor față de activele financiare din SUA. Războiul comercial survenit în urma deciziei de a introduce tarife comerciale poate fi privit și din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifară.

Războiul comercial poate fi analizat ca un joc non-cooperativ care conduce la echilibre suboptimale și generează pierderi pentru toate părțile. Inclusiv SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependenței economice globale.

Economiștii privesc predominant la un astfel de scenariu din perspectiva deviației PIB real de la scenariul de bază. Aceasta variază semnificativ în funcție de răspunsul economiilor afectate de tarife (adoptă sau nu măsuri de retorsiune). Totuși: impactul social, pe toate orizonturile de timp, nu poate fi neglijat sau eclipsat de calculele economice. Națiunile și statele nu au apărut și nu funcționează pornind doar  de la principiile după care se ghidează corporațiile eficiente.

McKibbin, Noland și Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimări cu privire la efectele tarifelor introduse de administrația SUA, fiind investigate proiecții contrafactuale pentru China, SUA și state europene membre G20, asupra cărora impactul direct este semnificativ, precum și grupat pentru celelalte țări europene. Acestea arată că SUA ar fi în cele din urmă mai puțin afectată decât statele europene, dar totuși semnificativ mai mult decât China.

• Proiecția modificării PIB real față de scenariul de bază în absența efectelor de retorsiune

Sursa: McKibbin, Noland și Shuetrim (2025). Nota: CHN = China; DEU = Germania; FRA = Franța; ITA = Italia; USA = Statele Unite ale Americii; EUR = restul statelor UE în afara celor menționate explicit

Proiecțiile realizate mai sus corespund scenariului în care nu există efecte de retorsiune. În scenariul II, vor fi luate în considerare și efectele de retorsiune.

• Proiecția modificării PIB real față de scenariul de bază cu efecte de retorsiune

Sursa: McKibbin, Noland și Shuetrim (2025). Nota: CHN = China; DEU = Germania; FRA = Franța; ITA = Italia; USA = Statele Unite ale Americii; EUR = restul statelor UE în afara celor menționate explicit

Pentru țările incluse în eșantionul restul UE, efectele manifestate sunt atât de runda I, cât și (mai ales) de runda II. În scenariul în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, după cum se poate observa din graficul de mai sus, tot China, principalul competitor al SUA, este cel mai puțin afectată.

Pornind de la simulările prezentate mai sus, am considerat interacțiunea strategică la nivel comercial dintre SUA și restul UE (restul statelor UE în afara celor menționate explicit) pe baza unui joc non-cooperativ.  Astfel, vom avea doi jucători: SUA și Restul UE, și două situații posibile Liberalizare (L) și Protecționism (P).

Pornind de la simulările anterioare, am determinat matricea rezultatelor posibile în scenariile ipotetice prezentate (Liberalizare sau Protecționism). Mai jos se regăsește așa-zisa matrice de payoff pentru jocul non-cooperativ considerat, cu mențiunea că pierderile considerate sunt permanente:

Cifrele din matrice arată ajustările PIB real în raportul cu nivelul pe care le-ar fi avut la finalul orizontului de estimare (2030) în absența măsurilor tarifare. Conform cifrelor din matrice, în condițiile care va continua regimul de liber schimb ca și până în prezent, nici unul dintre jucători nu va înregistra o pierdere. În condițiile, în care unul dintre jucători va alege să impună tarife comerciale, iar celălalt nu va agrea măsuri similare (va continua regimul de schimburi comerciale caracterizat de liberalizare), atunci pierderile în termeni de PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA, respectiv de  0.28 % pentru restul UE. În schimb, în scenariul în care ambii jucători vor recurge la tarife comerciale (regim protecționist), pierderile aproape că se vor dubla. Din matricea de payoff a acestui joc non-cooperativ rezultă bineînțeles că cel mai bine ar fi ca ambii jucători să mențină un regim de liber schimb.

Din perspectiva strictă a efectelor asupra PIB real, nici SUA, nici restul UE nu au stimulent economic să abandoneze liberalizarea. Matricea de mai sus spune că o abatere unilaterală de la liberalizare produce același vector de pierderi macroeconomice, indiferent cine inițiază abaterea de la liberalizare, însă SUA rezistă mai bine indiferent ce s-ar impune. Această proprietate a jocului prezentat exprimă hegemonia/reziliența SUA în matrice. Deci indiferent de regimul protecționist considerat, costul relativ suportat de hegemon este mult mai mic decât costul suportat de partener. În contextual jocului propus, SUA nu este imună la protecționism, dar asimetria pierderilor îi oferă o capacitate mai mare de a suporta escaladarea. Într-un joc în care payoff-urile sunt definite exclusiv prin PIB real, liberul schimb constituie echilibrul Nash. Totuși, odată ce hegemonul abandonează unilateral acest echilibru, costurile tranziției către protecționism sunt puternic asimetrice.

Dat fiind regimul democratic și politica economică asumată de administrația sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinități:

• dolarul pe post de hegemon în cadrul sistemului monetar internațional și al schimburilor comerciale
• menținerea nivelului ridicat al salariilor pe piața muncii din SUA
• realizarea unui excedent comercial

Prin abordarea unei politicii protecționiste SUA poate realiza maxim două din cele trei obiective menționate. Totuși, o abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă renegociată și pe baze diferite de cele din trecut (incluzând un acord bilateral de eliminare reciprocă a taxelor), ar putea conduce la atingerea de către SUA a tuturor celor trei obiective.

În noua realitate însă, informația circulă cu o viteză amețitoare

Există o diferență fundamentală între actuala etapă și epocile istorice de protecționism. Tehnologia a modificat radical viteza de circulație a informației și a cunoașterii. Inteligența artificială, digitalizarea, comunicațiile globale și mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificilă izolarea completă a economiilor.

Pot fi ridicate bariere vamale pentru bunuri și pot fi impuse restricții asupra unor investiții sau tehnologii sensibile. Este însă mult mai dificil să fie oprită circulația ideilor, a informației și a cunoașterii. Tocmai de aceea, fragmentarea comercială nu va produce neapărat o fragmentare echivalentă a cunoașterii. Lumea poate deveni simultan mai fragmentată în plan geopolitic și mai conectată în plan informațional.

Aceasta este una dintre contradicțiile definitorii ale epocii actuale: statele încearcă să recâștige controlul asupra unor fluxuri economice într-un moment în care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informație.

Din această perspectivă, tarifele comerciale pot fi privite și ca instrumente de negociere, nu doar ca expresii ale protecționismului. Un stat poate utiliza amenințarea cu tarife sau introducerea lor pentru a obține acces mai bun pe alte piețe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distribuția beneficiilor în cadrul relațiilor economice existente.

Dacă această interpretare este corectă, actualele tensiuni comerciale nu ar marca neapărat confruntarea dintre un „vechi model al globalizării” și un „nou model al fragmentării”, ci ar putea reprezenta o etapă de renegociere a globalizării prin redefinirea regulilor comerțului și prin introducerea în ecuație a unor criterii subevaluate în perioada de maximă expansiune a globalizării. Riscul este însă ca instrumentul de negociere să devină o stare permanentă. Dacă tarifele generează represalii succesive, iar criteriul geopolitic ajunge să domine criteriul economic, procesul de reconfigurare se poate transforma într-o fragmentare autentică, cu pierderi de eficiență și bunăstare pentru toate blocurile implicate.

Drumul către o globalizare renegociată

Marea întrebare a prezentului nu este dacă globalizarea va continua în forma pe care am cunoscut-o, ci în fapt ce o va înlocui; va fi o economie mondială fragmentată în blocuri relativ închise sau o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările pentru securitate și reziliență?

Tocmai succesul globalizării a modificat însă distribuția puterii economice și a creat noi vulnerabilități, într-o reconfigurare declanșată de încercarea de adaptare la o lume în schimbare.

Iar provocarea este de fapt evitarea transformării acestei renegocieri într-un joc cu sumă negativă. O lume mai rezilientă nu trebuie să devină o lume mai săracă, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea. Obiectivul rezonabil nu este întoarcerea la o economie fără interdependențe, lucru de altfel aproape imposibil în era digitală, ci dezvoltarea unui nou model echilibrat și mai sustenabil.

În fond, disputa actuală nu vizează atât înlocuirea modelului globalizării cu unul al deglobalizării, cât transformarea principiilor care îi structurează funcționarea – de la abordarea construită aproape exclusiv pe eficiență la abordarea care integrează, alături de eficiență, reziliența, securitatea și diminuarea disparităților. O gestionare prin cooperare și renegociere va conduce la transformarea globalizării. O gestionare predominant bazată pe conflicte economice și comerciale poate converti transformarea ei într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, ale cărei efecte nimeni nu și le dorește.

The post Leonardo Badea¸ Prim-viceguvernator BNR: Globalizarea renegociată – leadership american într-o lume a fragmentării economice appeared first on Forbes Romania.

Performanțele companiilor de stat generează implicații directe și de amploare asupra întregii economii, atât prin calitatea serviciilor furnizate, cât și prin disciplina financiară și modul de aplicare a principiilor de guvernanță corporativă. Gestionate deficitar, companiile de stat generează costuri sporite, ineficiențe și vulnerabilități care se propagă în restul economiei. Administrate profesionist și transparent, aceste companii pot susține investițiile și dezvoltarea economică, în special în domenii cu caracter strategic.

Am analizat situația companiilor de stat în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR. Capitolul dedicat companiilor de stat evidențiază un sector eterogen, caracterizat prin diferențe substanțiale de profitabilitate, solvabilitate și disciplină financiară.

Rolul sectorului companiilor de stat s-a înjumătățit previzibil în ultimii 20 de ani, contribuția acestuia la valoarea adăugată din economie fiind în reducere, de la 13% în 2004 la 6% în 2024. Analiza structurală conturează un sector care funcționează cu două viteze.

De exemplu, primele 10 companii cu capital de stat activează preponderent în domeniul energiei și înregistrează performanțe financiare net superioare mediei companiilor private, inclusiv ca urmare a unor poziții de piață privilegiate, specifice companiilor naționale.

Însă, față de acest grup restrâns, restul companiilor de stat se confruntă cu dificultăți financiare importante, care tind să se accentueze vizibil în perioadele de declin economic. Această categorie de companii indică probleme de gestiune, eficiență operațională și disciplină financiară. În plus, cheltuielile salariale au ajuns recent la valori de peste 50% din cifra de afaceri, ceea ce sugerează inclusiv scheme supradimensionate de personal. De altfel, deși sectorul companiilor de stat din România înregistrează, la nivel agregat, o utilizare relativ eficientă a activelor în comparație cu situația companiilor de stat din alte state europene, profitabilitatea per salariat înregistrează totuși o poziție modestă.

Indicatorul de sănătate financiară confirmă această evaluare: companiile de stat se situează în interiorul zonei de risc, fiind mai vulnerabile, din perspectiva solvabilității și a lichidității, decât firmele private. Diferențele sunt mult mai pronunțate în cazul companiilor cu profitabilitate redusă și s-au accentuat în ultimii 10 ani: gradul de îndatorare s-a majorat cu circa 14 puncte procentuale, în timp ce indicatorul de lichiditate a coborât către nivelul de 60%. Aceste evoluții contrastează puternic cu situația sectorului privat, care consemnează o reducere cu 9 puncte procentuale a gradului de îndatorare și majorarea la peste 120% a indicatorului de lichiditate.

Dificultățile financiare ale companiilor de stat se reflectă și în comportamentul de plată. Aceste firme plătesc cu întârziere facturile către furnizori, durata plăților fiind de trei ori mai mare, în general, decât durata medie de plată din economie. Rata restanțelor, deși s-a ameliorat semnificativ în ultimii 10 ani, rămâne totuși considerabil mai ridicată, la un nivel de peste 20%, comparativ cu doar 9% în cazul firmelor din sectorul privat.

În plus, în relația cu bugetul național, companiile de stat continuă să genereze un volum important de restanțe: peste 30% din restanțele proprii și circa 40% din arieratele față de bugetul de stat ale tuturor companiilor nefinanciare aparțin sectorului companiilor de stat.

În aceste condiții, preocuparea pentru guvernanța corporativă a companiilor de stat este pe deplin întemeiată, iar alinierea la bunele practici în domeniu, cum sunt cele recomandate de OCDE, trebuie continuată în mod accelerat. Însă rezultatele vor depinde de consecvența, transparența și rigoarea cu care sunt aplicate bunele practici de guvernanță corporatistă.

Din anul 2022, odată cu începerea parcursului de pregătire a aderării la OCDE, România a realizat progrese importante în alinierea la standardele acestei organizații. Evaluările OCDE recunosc progresele din ultimii ani, dar semnalează încă anumite deficiențe.

O măsură de îmbunătățire a cadrului de guvernanță corporativă a companiilor de stat, destinată totodată și îndeplinirii unui jalon PNRR, a fost înființarea Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP), al cărei rol este unul definitoriu în creșterea calității managementului companiilor de stat.

Analiza conducerilor întreprinderilor publice indică necesitatea reducerii rapide a ponderii mandatelor provizorii în favoarea mandatelor permanente, obținute pe calea procedurilor de selecție, bazate pe transparență și pe criterii de competență. Această evoluție va conduce la îmbunătățirea guvernanței corporative și a managementului la nivelul societăților de stat.

Continuarea și accelerarea eforturilor de profesionalizare a conducerii companiilor, de transparență și guvernanță corporativă, inclusiv din perspectiva implementării reformelor asumate prin PNRR, la care se poate adăuga listarea selectivă și strategică a unor pachete de acțiuni ale companiilor de stat, sunt direcții care pot sprijini atât consolidarea performanței financiare a sectorului, cât și dezvoltarea pieței de capital din România.

Radiografia companiilor de stat conturează, așadar, un sector care funcționează cu două viteze: pe de o parte, există un număr restrâns de companii performante, care merită să revendice poziții competitive în plan regional și european. Pe de altă parte, există o largă majoritate de societăți care se confruntă cu vulnerabilități financiare și structurale.

Prioritatea cheie trebuie să fie îmbunătățirea performanței firmelor din al doilea grup și reducerea decalajelor față de sectorul privat. Se impun, deci, alte mijloace și mecanisme de management și monitorizare decât până în prezent. Sunt esențiale întărirea disciplinei financiare, restructurarea activităților neviabile și orientarea către eficiență, inovare și piață.

Administrate pe principii de guvernanță, transparență și responsabilitate, companiile de stat pot deveni un reper de stabilitate și reziliență, în special în sectoare cu caracter strategic, care trebuie să furnizeze, de exemplu, securitate energetică sau apărare națională. Însă în absența unor progrese consistente, calitatea de active strategice din sfera companiilor de stat se va deprecia și mai mult, cu prețul riscurilor economice și al contagiunii financiare.

The post Radiografia companiilor de stat: sectorul cu două viteze appeared first on Forbes Romania.

Persistența dezechilibrelor externe crește dependența de fluxurile străine de capital și afectează sustenabilitatea financiară. În privința României, dezechilibrele externe au cauze de ordin structural: cererea depășește producția internă, deci consumăm mai mult decât producem, iar exporturile rămân în urmă față de ritmul importurilor.

Reducerea sustenabilă a dezechilibrelor externe nu se poate obține doar prin câștiguri de preț și productivitate, ci și prin lărgirea bazei firmelor exportatoare și diversificarea geografică a piețelor. În noua configurație a comerțului global, instrumentele de diplomație comercială devin esențiale pentru facilitarea exporturilor și accesul la noi piețe.

Volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, include un capitol dedicat dezechilibrelor externe. Amploarea și persistența deficitelor comerciale și de cont curent generează riscuri și presiuni asupra stabilității macroeconomice și asupra finanțării externe.

Într-o economie cu un conținut ridicat de importuri, așa cum este economia României, stimularea puternică a cererii interne poate accentua rapid deficitele externe, după cum arată și studiul recent al Comisiei Europene, intitulat Romania’s Growth Drivers and Macroeconomic Policy. Astfel, în anul 2024, pe fondul politicii bugetare puternic expansioniste, deficitele gemene – adică deficitul bugetar și deficitul de cont curent, au înregistrat creșteri severe, de unde și riscurile majore la adresa sustenabilității financiare.

Însă procesul de consolidare a finanțelor publice, inițiat în anul 2025, a contribuit la ajustarea importantă a deficitului bugetar, așa cum arată datele execuției bugetare pentru primul semestru al anului curent. Cu toate acestea, în planul dezechilibrelor externe, ajustarea bugetară nu a fost însoțită, cel puțin deocamdată, de o corecție pe măsură a deficitului de cont curent, care ar putea rămâne la peste 7% din PIB și în anul 2026.

Din această perspectivă, concluziile celui mai recent Raport al FMI privind sectorul extern (External Sector Report) sunt relevante și pentru România: dezechilibrele externe persistente nu pot fi corectate sustenabil prin comprimarea conjuncturală a importurilor sau prin măsuri comerciale. De aceea sunt necesare politici economice care susțin producția națională și competitivitatea exporturilor. Este esențială diversificarea geografică a exporturilor mai ales în condițiile actuale de reconfigurare strategică a comerțului global, care ar putea crește dependența de importuri, în special de importurile energetice.

Un exemplu relevant privind competitivitatea exporturilor este sectorul agroalimentar. România este printre principalii exportatori de cereale din Uniunea Europeană. În perioada iulie 2025 – mai 2026, volumele au depășit 10,3 milioane de tone, cu doar 2 milioane de tone sub nivelul Franței și dublu față de Germania sau Polonia. În grupa cerealelor, România a înregistrat un surplus mediu de 0,8% din PIB în ultimii cinci ani.

Această performanță ascunde însă vulnerabilități structurale importante. Exportăm preponderent materii prime agricole, dar importăm produse alimentare procesate, a căror valoare adăugată este mult mai ridicată. În cazul alimentelor procesate, deficitul comercial a fost de aproximativ 1,8% din PIB, de peste două ori mai mare decât surplusul obținut la cereale în medie, în perioada 2021-2025. Așadar, nu contează doar volumul exporturilor, ci și calitatea acestora, prin poziția economiei în lanțurile de producție și de valoare.

Comparația cu Polonia este una ilustrativă. Prin integrarea unei părți mai mari a lanțului agroalimentar în economia locală, Polonia a reușit să obțină excedente comerciale importante pe segmentul alimentar. Această diferență arată că avantajele competitive nu depind doar de abilitatea de a vinde pe piețele externe, ci și de capacitatea de a capta în economie o parte cât mai mare din cadrul lanțurilor valorice de producție.

În asemenea contexte, marcate de persistența dezechilibrelor externe, structura fluxurilor de capital devine la fel de relevantă precum dimensiunea lor. Dacă în urmă cu două decenii fluxurile de tipul investițiilor străine directe erau preponderente, în ultimii ani au câștigat teren investițiile de portofoliu și împrumuturile externe, la care se adaugă riscuri și costuri.

Această evoluție este relevantă deoarece finanțarea prin datorie poate acoperi deficitele pe termen scurt, dar crește expunerea la costuri mai ridicate de finanțare și la schimbări ale apetitului pentru risc pe piețele financiare. Cu toate acestea, pentru România, lichiditatea externă rămâne adecvată, fiind susținută de rezervele internaționale și de un serviciu al datoriei redus în raport cu exporturile. Însă această marjă de siguranță nu înlocuiește nevoia de ajustare structurală a dezechilibrelor macro cu care ne confruntăm în ultimii ani.

Astfel, dezechilibrele externe evidențiază limitele modelului de creștere bazat pe consum, în care cererea internă avansează mai rapid decât capacitatea economiei de a genera ofertă competitivă, excedentul de cerere fiind acoperit prin importuri.

Când mare parte din cererea internă este satisfăcută din importuri, consecința este cât se poate de directă: importurile românești generează producție și locuri de muncă în străinătate, iar dependența de finanțarea externă se accentuează, cu riscurile aferente.

Fluxurile externe bazate preponderent pe instrumente de capital pot atenua riscurile asociate dezechilibrelor externe, dar nu pot înlătura cauzele structurale ale acestora.  Reducerea durabilă a vulnerabilităților externe necesită politici axate pe susținerea producției naționale, precum și o mai bună integrare în lanțurile de valoare globale și europene, astfel încât exporturile românești să devină cât mai competitive și reziliente.

Creșterea exporturilor depinde însă și de accesul firmelor la piețele externe atractive și de diversificarea geografică a destinațiilor de export. În acest sens, diplomația comercială pe calea politicii externe este un vector important de competitivitate.

Post Scriptum: Reconfirmarea de către agenția Fitch a ratingului de țară al României este pe deplin justificată de mai multe argumente tehnice esențiale pentru parcursul nostru economic din perioada actuală: reducerea deficitului bugetar în prima jumătate a anului curent cu 1,65 puncte procentuale din PIB, comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior; estimările privind coborârea consistentă a ratei inflației, cu circa 2 puncte procentuale lunar, atât în iulie cât și în august, ca urmare a unor efecte de bază;  perspectivele clare de revigorare a creșterii economice în 2027, date fiind prognozele de creștere economică de peste 2% conform estimărilor macroeconomice ale Fondului Monetar Internațional și Comisiei Europene; nivelul rezervelor internaționale de aproape 75 miliarde de euro, care asigură acoperirea integrală a datoriei externe pe termen scurt, calculată la scadență reziduală; nu în ultimul rând, soliditatea sectorului bancar, care își menține principalii indicatori prudențiali peste media europeană.

The post Dezechilibre externe și competitivitatea exporturilor: provocări structurale appeared first on Forbes Romania.

Pentru factorii de decizie, în special în domeniul băncilor centrale, inteligența artificială (AI) este un subiect intens dezbătut în prezent. Pe măsură ce discuțiile avansează și pozițiile se conturează, devin evidente două linii de argumentare distincte și tot mai antagonice.

Una dintre acestea anticipează o îmbunătățire majoră și relativ rapidă a productivității la nivelul întregii economii – o evoluție care, din anumite perspective, poate fi considerată o transformare aproape miraculoasă. Cealaltă este mai puțin convinsă de eventualele beneficii pe termen mediu și lung, concentrându-se mai degrabă pe bula actuală care amplifică evaluările unui număr restrâns de companii tehnologice, împingând totodată în sus prețurile diverselor bunuri și servicii asociate dezvoltării rapide și la scară largă a proiectelor de AI.

Analizarea estimărilor privind cheltuielile de capital pe care doar cei mai mari patru furnizori americani de servicii cloud la scară largă („hyperscalers”), Microsoft, Alphabet, Meta și Amazon, le planifică pentru anul 2026 (de aproximativ 600 de miliarde de dolari) evocă amintiri legate de boom-ul „dot-com” și generează temeri că o bulă similară s-ar putea forma chiar în acest moment. În opinia mea, întrebarea esențială nu este dacă se formează o bulă, ci în ce măsură și cât de rapid vor apărea câștigurile de productivitate generate de inteligența artificială, precum și ce măsuri ar trebui să adopte factorii de decizie în acest interval.

În anii ‘70, futurologul Roy Amara observa că avem tendința de a supraestima impactul unei tehnologii pe termen scurt și de a-l subestima pe termen lung. Din această perspectivă, internetul și bula „dot-com” constituie, într-adevăr, exemple relevante la care merită să revenim. În anii ‘90, exista așteptarea ca internetul să transforme economia peste noapte. Când realitatea s-a dovedit a fi departe de miracolul anticipat inițial, indicele Nasdaq a pierdut 78% din valoare în perioada 2000-2002. Cu toate acestea, unele dintre companiile care au supraviețuit acelei perioade de expansiune și prăbușire (precum Amazon, eBay și Google) au continuat să dezvolte idei și tehnologii, să creeze produse și piețe și, totodată, să acumuleze profituri și capital, remodelând în același timp industrii întregi și tendințe sociale.

Există câteva motive să credem că, în cazul inteligenței artificiale, ciclul ar putea fi diferit de data aceasta. Inovatorii tehnologici din era „dot-com” aveau puține active tangibile, o bază de clienți limitată și venituri reduse. Giganții tehnologici actuali, implicați în cursa pentru dezvoltarea AI, generează deja fluxuri de numerar reale și consistente din liniile de afaceri anterioare (care rămân active), în timp ce noua tehnologie este deja utilizată în scop comercial, aducând venituri semnificative pe o piață diversificată de clienți privați și guvernamentali (printre care se numără, în mod notabil, organizațiile militare și cele din domeniul securității). Potrivit unui studiu McKinsey (2025), 88% dintre organizații utilizează în prezent AI în cel puțin o funcție operațională. Prin urmare, factorul care ar putea declanșa spargerea unei eventuale bule speculative nu va fi, cel mai probabil, insolvența uneia sau a mai multor companii dezvoltatoare de tehnologii noi – așa cum s-a întâmplat în cazul companiilor „dot-com” –, ci o posibilă supracapacitate: o infrastructură AI creată în exces față de cerere (cerere care s-ar putea dovedi sub așteptări) sau o supraestimare a utilității acestei tehnologii. Totuși, riscul mai scăzut de insolvențe majore sau generalizate la vârful ciclului de piață nu exclude apariția unei bule speculative, ci doar îi schimbă forma.

O idee introdusă de economistul american John Cochrane (profesor afiliat al Universității Stanford) ne este de ajutor în acest context. Acesta observa că modelele standard tratează productivitatea unei firme ca pe un dat natural. De exemplu, o fermă produce mai mult când plouă și mai puțin în perioadele de secetă, fără a putea influența acest lucru. Ideea lui Cochrane este că firmele pot însă alege să nu rămână pasive: ele pot redistribui productivitatea între diferite scenarii posibile. De exemplu, ferma poate cultiva la începutul sezonului unele suprafețe de teren care dau randament în anii ploioși și altele care se comportă favorabil în anii secetoși. Astfel, ele își constituie un portofoliu de culturi, vizând un compromis: o productivitate ceva mai scăzută în anii buni în schimbul unei productivități mai ridicate în anii nefavorabili, media situându-se net peste nivelul celui mai pesimist scenariu. Aplicarea acestui cadru analitic în discuția asociată impactului inteligenței artificiale schimbă perspectiva. Și în acest caz firmele pot alege să realoce. Dar, este de înțeles de ce, aflându-ne încă în faza inițială a dezvoltării și adopției noilor tehnologii (al căror potențial nu este încă pe deplin confirmat), majoritatea firmelor nu au trecut încă la o redistribuire a resurselor. Procesele nu sunt încă reorganizate, iar noile competențe necesare angajaților nu au fost încă dezvoltate. Cele mai multe firme rămân aproape de nivelul lor actual, „natural”, de productivitate, ceea ce ar putea explica de ce câștigurile la nivel agregat nu sunt încă vizibile în datele statistice. Cu alte cuvinte, noua tehnologie nu generează o valoare sporită instantaneu și fără efort. Creșterea productivității nu apare ca un câștig neașteptat și facil, ca o „mană cerească”. Ea trebuie să fie însoțită de investiții, adaptare organizațională, recalificarea forței de muncă și o integrare eficientă în procesele de producție. Așa cum susține Erik Brynjolfsson (economist de origine daneză, profesor la Universitatea Stanford și director al Stanford Digital Economy Lab), marile inovații aduc beneficii doar dacă sunt însoțite de investiții complementare și de schimbări la nivel organizațional.

Prin urmare, opinia mea este următoarea: impactul inteligenței artificiale va fi profund, dar va apărea cu întârziere și se va manifesta inegal. Consider că „scepticii AI” au dreptate în privința fazei inițiale – cea a entuziasmului și a dezamăgirii descrise de Amara -, însă s-ar putea să nu vadă că acesta este doar primul capitol al întregii povești. Faptul că firmele și întreaga economie nu pot încă să evidențieze beneficiile nu înseamnă că noua tehnologie a eșuat deja. Dimpotrivă, în viziunea mea, acest lucru indică faptul că nu am ajuns încă în etapa în care companiile învață să își reconfigureze activitatea pentru a profita de pe urma acesteia.

Pentru politica unei bănci centrale, acest decalaj are o semnificație și un impact importante. În faza în care resursele financiare sunt direcționate către centre de date și cipuri, inteligența artificială generează un șoc de cerere: stimulează investițiile și poate contribui la anumite presiuni asupra costurilor și prețurilor. Ulterior, pe măsură ce adoptarea tehnologiei reduce alte categorii de costuri și sporește producția în multe ramuri de activitate, aceeași forță capătă un caracter dezinflaționist. Dificultatea pentru o bancă centrală constă în faptul că ar putea fi nevoită să acționeze înainte de a putea determina (cu precizie și obiectivitate) în ce regim se află, pentru a evita să rămână în urma evoluțiilor și pentru a-și menține credibilitatea, precum și ancorarea așteptărilor.

Scenariile pot fi extrem de diferite, așa cum a prezentat în luna iulie Philip Lane, economistul-șef al BCE. În primul scenariu, adoptarea inteligenței artificiale urmează o curbă în formă de S și generează o limitare a nivelului productivității – un efect util, dar care nu schimbă în mod durabil ritmul de creștere a acesteia. Într-un alt scenariu, AI continuă să accelereze inovarea, iar atât creșterea potențială, cât și rata naturală a dobânzii se stabilizează la un nivel superior. Acestea sunt doar două perspective extrem de diferite pentru formularea politicilor, iar realitatea s-ar putea situa undeva la mijloc. Deocamdată, datele disponibile nu ne ajută să identificăm cel mai probabil deznodământ. Așa cum a susținut Simone Lenzu într-un studiu publicat în aprilie de Rezerva Federală din New York, AI estompează granița dintre aspectele ciclice și cele structurale – între o creștere temporară a cererii și o modificare durabilă a ofertei, a producției potențiale și a ratei naturale a dobânzii.

Pentru banca centrală, ceea ce schimbă inteligența artificială este setul de repere în funcție de care evaluăm orientarea și transmisia politicii monetare: estimările noastre privind produsul potențial, rata naturală și gradul real de subutilizare a capacității economice. Erorile în acest sens sunt costisitoare, indiferent de direcția în care apar. Dacă un șoc al cererii este interpretat drept unul structural, băncile centrale ar putea fi tentate să înăsprească condițiile monetare, doar pentru a constata ulterior că acțiunile lor au întârziat, de fapt, un avânt al ofertei care ar fi generat efecte similare, dar cu un impact mai puțin dureros asupra economiei. Dimpotrivă, dacă o modificare anticipată a ofertei este supraestimată, inacțiunea sau o înăsprire insuficientă a politicii ar putea duce la o inflație mai ridicată și mai persistentă.

Desigur, efectele directe ale inteligenței artificiale asupra economiei românești și asupra conduitei politicii monetare pot fi, pentru moment, semnificativ mai puțin pronunțate decât în marile economii avansate. Contează însă modul în care băncile centrale din economiile mari și relevante pentru noi din perspectiva fluxurilor financiare și comerciale, în special Banca Centrală Europeană, interpretează aceste transformări și le integrează în propriile decizii. Prin efectele asupra dobânzilor, randamentelor, lichidității, apetitului pentru risc și fluxurilor de capital, orientarea politicii monetare în marile blocuri economice contribuie la configurarea costului finanțării la nivel european și global. România și BNR nu pot face abstracție de aceste condiții externe, chiar dacă impactul structural al AI asupra productivității interne nu este încă pe deplin vizibil sau semnificativ pentru dinamica echilibrelor macroeconomice.

Dincolo de acest canal extern, pentru România poate avea o importanță aparte inclusiv impactul AI asupra unor sectoare cheie din economia locală care contribuie la ocuparea forței de muncă, la producția internă și la încasările bugetare, având în același timp o contribuție netă pozitivă la balanța schimburilor comerciale externe. Sectorul IT este poate cel mai relevant din această perspectivă, dar și cel al industriei auto cu toate componentele sale pe verticală și pe orizontală.

Totodată, AI extinde instrumentele de analiză disponibile băncii centrale, permițând procesarea rapidă a unor volume foarte mari de date, estimarea în timp real a activității economice și a inflației sau  extragerea unor semnale din presă, rapoarte și alte surse textuale. Aceste aplicații pot completa statisticile și indicatorii tradiționali și pot contribui la o evaluare mai rapidă și mai nuanțată a economiei. Totuși, ele nu înlocuiesc analiza economică și judecata experților, mai ales într-un domeniu în care relațiile dintre variabile se pot modifica, iar rezultatele modelelor depind de calitatea datelor și de ipotezele utilizate.

În opinia mea, în această ecuație complexă, deși sporul productivității va deveni o realitate, acesta nu se va produce atât de curând pe cât anticipează optimiștii și nu va afecta în mod egal toate economiile, sectoarele și companiile. Câștigătoare vor fi acele organizații care aleg să investească și să își reconfigureze resursele, în loc să aștepte certitudinea. Consider că același lucru este valabil și pentru instituțiile responsabile de elaborarea politicilor. Trebuie să pășim cu optimism, dar cu ochii larg deschiși, într-o eră a competitivității care este, cu adevărat, nouă. Iar pentru cei care răspund de stabilirea politicilor economice, aceasta va continua să fie o eră deloc ușor de descifrat.

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

De asemenea, intră în comunitatea Forbes România de pe Facebook și urmărește cele mai importante știri, analize și noutăți din business-ul local și nu numai.

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Inteligența artificială și noua eră a competitivității appeared first on Forbes Romania.

Am fost onorat să mă alătur seriei de interviuri dedicate Academiei Române, găzduite în ediția aniversară a revistei „Ambasador pentru România”, alături de distinse personalități din mediul academic, diplomatic, științific și cultural. Ediția aniversară realizează o incursiune din perspective diverse asupra valorilor umane și cunoașterii, toate legate de aceeași exigență a ideilor științifice și a realizărilor culturale.

În paginile ediției se regăsesc reflecțiile unor personalități precum Acad. prof. univ. dr. Marius Andruh,  Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Dr. ing. Dumitru Prunariu, Acad. prof. univ. dr. Klaus Mainzer, Acad. prof. univ. dr. Leon Dănilă sau Prof. univ. dr. Livia Teodorescu-Ciocănea. Acest cadru intelectual de excelență este completat firesc de voci ale diplomației și culturii, precum George Bologan, Giles Portman sau Victoria Milescu.

Ediția aniversară reprezintă un elogiu rafinat la adresa cunoașterii, realizat cu respect față de realizările Academiei Române, un garant al valorilor fundamentale ale culturii, care a jucat un rol esențial în consolidarea identității noastre naționale.

În arhitectura statalității noastre, Banca Națională a României împărtășește obiective convergente cu misiunea Academiei Române în domeniul educației și cercetării, promovând valori care contribuie la cultivarea și îmbogățirea patrimoniului național al cunoașterii. Înființate la doar 14 ani distanță, ambele autorități își au sorgintea în vremurile în care, prin ample transformări, România își croia calea spre modernitate.

Prin interviul „Scientia economică și politica publică în ecuația sustenabilității”, publicat în ediția specială a revistei “Ambasador pentru România”, am insistat asupra cizelării analizelor și politicilor publice dedicate tematicii generale a dezvoltării, cu exigență pentru o educație economică de calitate. Aceasta este, de altfel, condiția esențială pentru decizii responsabile, atât la nivel individual, cât și în planul politicilor.

Economia suscită interes nu doar în planul pragmatic al afacerilor, al instituțiilor sau cel al dezvoltării economice, cât și în sfera cunoașterii fundamentale, științifice, care asigură ghidaj principial, indispensabil cu precădere în vremuri tulburate.

O lecție simplă, dar importantă, vizează necesitatea promovării analizelor riguroase, indispensabile pentru fundamentarea politicilor publice, analize capabile să disciplineze opțiunile de politică dincolo de impulsul soluțiilor facile. Doar înțelegerea profundă a vulnerabilităților cu care ne confruntăm și a oportunităților de care dispunem ar putea să ghideze coerent politicile publice în următorii ani.

Dezvoltarea durabilă nu poate fi separată de calitatea instituțiilor – ca reguli pentru viața economică și guvernarea politică, reguli de predictibilitate și responsabilitate în sfera politicilor publice. Acestea consolidează încrederea în economie, îmbunătățesc competitivitatea, stimulând investițiile și creșterea economică pe termen lung.

În continuare, textul interviului publicat în Revista “Ambasador pentru România”, ediția aniversară nr. 12/2026 – realizare și coordonare editorială Cristiana P. Bota:

„1. Bun găsit la interviurile revistei „Ambasador pentru România”. În primul rând vă mulțumesc pentru prezență. Domnule Cosmin Marinescu, din perspectiva dumneavoastră, care este rolul economiei, ca știință a instituțiilor, politicilor publice și, de fapt, a deciziilor colective, în arhitectura contemporană a cunoașterii academice? Altfel spus, cum se poziționează economia în arhitectura cunoașterii academice?

Sunt onorat să evoc aici, în registrul dialogului, gânduri și perspective privind rolul științei economice în dezvoltarea societății și să contribui astfel, alături de distinșii dumneavoastră invitați la ediția aniversară a revistei, dedicată Academiei Române. Totodată, mă bucură să văd faptul că economia, în speță scientia economică, suscită preocupări nu doar în planul pragmatic al afacerilor sau al dezvoltării economice, cât și în sfera cunoașterii fundamentale, academice.

Încep prin a vă spune felicitări pentru inițiativa de a îngriji această ediție aniversară. De-a lungul istoriei, Academia Română a fost un simbol al spiritualității noastre și a jucat un rol esențial în consolidarea identității naționale și în formarea unității politice românești, devenind un pilon cheie al cercetării și dezbaterii academice în România.

Banca Națională a României, pe care sunt onorat să o reprezint ca Viceguvernator, este și ea un actor cheie în arhitectura statalității noastre. BNR se intersectează pe multiple planuri cu misiunea Academiei Române, deoarece ambele autorități își au sorgintea în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în acea perioadă de transformări profunde care au condus la modernizarea statului și a națiunii noastre.

Dacă recurgem la evaluări aritmetice destinse, cu caracter istoric, rezultă că Academia Română deține, la nivelul anului 2026, o experiență consolidată cu 9,6% mai întinsă decât cea a BNR, care împlinește „abia” 146 de ani. Însă putem menționa faptul că, în timp, grație aritmeticii, acest ecart procentual se va estompa în favoarea amândurora.

Revenind pe tărâmuri științifice, consider că dintotdeauna, dar mai ales în vremurile dominate de provocări, oamenii de știință au datoria să răspundă acelor obiective care țin de binele comun și de ghidajul rațiunii. Iar provocarea științei economice este de a furniza acea „cunoaștere corectă” – căci așa se traduce latinescul „scientia”.

Cunoașterea necesită cercetare riguroasă, indispensabilă în fundamentarea politicilor publice, care uneori ignoră imperativul sustenabilității. Totodată, avem nevoie de creșterea nivelului de educație economică și financiară în societate, pentru ca oamenii să facă apel la cunoștințele economice, mai ales în perioadele de instabilitate.

Este foarte important ca noțiunile economice să fie înțelese corect la nivelul tuturor palierelor sociale, inclusiv dintr-o perspectivă culturală și istorică. Astfel, cetățenii își vor putea forma așteptări realiste, fezabile, nu unele bazate pe iluzii populiste.

În opinia mea, rolul științei economice în arhitectura cunoașterii este, în primul rând,  de a oferi înțelegerea limitelor la care suntem expuși, în mod natural, astfel încât să putem gestiona eficient mijloacele obținerii prosperității. Numai așa vom ști cum să gestionăm „treburile cetății”, atât în vremurile bune, cât și în timpurile mai puțin favorabile, când ne confruntăm cu diverse șocuri și crize. Mai ales atunci vedem cât de importantă este stabilitatea economică, indiferent dacă ne referim la prețuri, salarii, inflație etc., de înțelegerea cărora depinde bunăstarea economică și socială.

Am putea spune, parafrazând discipline universitare, că economia este, prin definiție, economia dezvoltării, de vreme ce funcționarea mecanismelor economice asigură crearea prosperității și dezvoltarea economică a țărilor lumii. În această ecuație, instituțiile constituie premise de bază pentru intrarea în acel cerc virtuos, definitoriu pentru dezvoltarea pe termen lung a economiei, la adevăratul său potențial.

Să ne amintim faptul că Daron Acemoglu, Simon Johnson și James Robinson au primit recent Premiul Nobel pentru Economie, în anul 2024, pentru cercetările în domeniul instituțiilor și al impactului profund al acestora asupra prosperității națiunilor. Cea mai însemnată lucrare a doi dintre laureați Nobel amintiți mai sus este Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, carte tradusă și în limba română.

În această lucrare de referință, este esențial modul în care instituțiile valorifică potențialul economic, fiind determinante în explicarea decalajelor de avuție între națiuni. Instituțiile sunt cele care favorizează deciziile productive și dau valoare inclusivă participării oamenilor la activitățile economice, conform abilităților lor.

Douglass North, personalitate de referință a gândirii economice, a primit Premiul Nobel pentru economie, în 1993, tocmai pentru contribuțiile sale de referință privind rolul instituțiilor în dezvoltarea economică. North este cel care a formulat ideea etalon potrivit căreia instituțiile sunt regulile, iar organizațiile sunt jucătorii. Cu alte cuvinte, pretențiile s-au deplasat de la comportamentul jucătorilor, la calitatea regulilor.

Această perspectivă a fost revelatoare în raport cu starea de tip homo oeconomicus a economiei neoclasice, a cărei abordare simplificatoare neglija variabile esențiale, cum ar fi cultura, religia, sistemele constituționale și de drept, forța juridică a dreptului de proprietate sau libertatea economică, de jure și de facto. Toate acestea au devenit repere de analiză și au conturat ceea ce se numește acum „economia instituțională”.

Ca domeniu de cercetare științifică și disciplină de studiu, Economia Instituțională este relativ tânără, deși cercetările se bazează și pe forța analizelor de istorie economică, supuse instrumentarului științific. Cu circa 20 de ani în urmă, am înființat, în cadrul Facultății de Economie din Academia de Studii Economice, primul curs universitar din România dedicat domeniului Institutional Economics.  Mă bucură faptul că, dincolo de interesul din partea studenților, această perspectivă continuă să fie una esențială în ecuația dezvoltării și a ordinii de drept în economiile contemporane.

Știința economică surprinde, în esență, faptul că oamenii acționează în societate. De aceea cunoașterea economică trebuie edificată pornind mereu de la ființa umană, văzută ca actor creativ, înzestrat cu liber arbitru. Fie și numai din acest motiv, funcția antreprenorială are un loc central în știința economică, în particular în Școala Austriacă de economie, reprezentată magistral de autori precum Ludwig von Mises, Joseph Schumpeter sau Friedrich von Hayek – celebrul „austriac” laureat Nobel.

Iar meritul economiei în matricea cunoașterii academice este, în opinia mea, tocmai acela de a prefigura, cu metodă și organizare internă, prin raționamente închegate, modul în care acțiunea umană și cooperarea socială creează valoare și prosperitate. Ca economiștii să poată formula proiecții veridice privind perspectivele economice, este fundamentală ancorarea dezbaterii economice în evidențe și raționamente clare.

2. Experiența dumneavoastră îmbină cercetarea științifică, activitatea universitară și implicarea directă în elaborarea politicilor economice. Care sunt principalele lecții pe care le-ați desprins din această intersectare a teoriei cu practica decizională?

Parcursul meu profesional indică aproape 30 de ani de activitate în plan academic și științific, cu precădere în sfera politicilor economice. Cariera mea universitară este axată pe disciplinele de competență definitorii pentru știința economică, anume Microeconomia și Macroeconomia, dar și domeniul Economiei Instituționale.

De-a lungul anilor, am avut ocazia și plăcerea să colaborez cu academicieni de seamă, precum domnul Aurel Iancu, pe tema importanței factorului instituțional la nivelul Uniunii Europene, în cadrul proiectelor de cercetare derulate la Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române. De asemenea, am coordonat, în calitate de director, proiecte de cercetare dedicate economiei de piață și reformelor necesare pentru ca parcursul României să însemne prosperitate și convergență economică.

Din această perspectivă, am susținut continuu cizelarea analizelor și politicilor publice axate pe problema dezvoltării, cu exigență pentru o educație economică de calitate. În acest sens, principala lecție, pe care nu ezit să o împărtășesc studenților mei, este aceea că, pentru a fi cu adevărat competitivi, nu este suficient doar să ne facem treaba cu seriozitate, ci avem nevoie și de un dram de pasiune pentru calitatea lucrului bine făcut, care să ne ofere satisfacția contribuțiilor personale și a utilității acestora.

Anterior preluării mandatului de Viceguvernator al BNR, am condus Departamentul de Politici Economice și Sociale din cadrul Administrației Prezidențiale, în perioada 2014-2024. Acei 10 ani în care am exercitat funcția de Consilier Prezidențial mi-au oferit o perspectivă amplă privind provocările și oportunitățile din economia noastră.

Dintotdeauna am considerat foarte importantă implicarea autorităților în susținerea antreprenoriatului, inclusiv internaționalizarea afacerilor și promovarea exporturilor cu instrumentele diplomației comerciale. Prin natura portofoliului pe care l-am gestionat la Administrația Prezidențială, am participat la sute de acțiuni și evenimente organizate de mediul de afaceri, asociații de business, camere de comerț, precum și inițiative ale autorităților, în colaborare cu reprezentanți ai mediului antreprenorial românesc, dar și ai investitorilor și partenerilor străini.

Sunt de părere că principala provocare a României ține de calitatea politicilor publice și de coerența acestora cu obiectivele pe care dorim să le urmărim. Totodată, pentru a răspunde exigențelor de bună guvernare, este esențial ca politicile publice să treacă testul regulilor generale și credibile, adică să iasă din sfera jocului de interese speciale și să fie sustenabile pe termen lung, dincolo de logica anilor electorali. Însă, pentru aceasta, avem nevoie de responsabilitate politică și stabilitate instituțională.

De exemplu, nu doar în ultimii ani, ci și înainte de pandemie, în anul 2019, România s-a confruntat cu depășirea criteriului de deficit bugetar. La acel moment, în calitate de consilier economic al Președintelui României, am prezentat public analize care indicau subestimarea semnificativă a deficitului în proiectul de buget. Legea bugetului a fost trimisă spre reexaminare Parlamentului de către Președintele României, un demers unic în istoria noastră post-decembristă. Proiectul însă nu a fost corectat iar execuția bugetului pe 2019 a confirmat depășirea pragului de deficit de 3% din PIB.

Apoi, începând cu pandemia din anul 2020, crizele globale suprapuse – în domeniul sănătății, energiei, securității regionale și globale – au fost continuu surse de presiune asupra sustenabilității. Iar lecția responsabilității fiscale a fost din nou neglijată în anul 2024, ceea ce a condus la derapajul deficitului bugetar la 9,3% din PIB în termeni ESA. Iar acum decidenții sunt nevoiți să implementeze măsuri de corecție a dezechilibrelor macroeconomice, efort care necesită consecvență de-a lungul anilor.

Ca viceguvernator al Băncii Naționale a României, coordonez activitatea Direcțiilor care țin de funcțiile de bază ale băncii centrale, având în coordonare și proiectele aferente obiectivelor din Strategia Națională de Educație Financiară. În această privință, programele noastre de educație financiară includ toate categoriile de public, iar participările – mult peste o sută de mii de persoane anual – sunt pe un trend de creștere continuă și consistentă.

O lecție simplă vizează necesitatea promovării analizelor esențiale în fundamentarea unor politici publice oportune și eficiente, capabile să disciplineze opțiunile de politică dincolo de tentația soluțiilor facile. O astfel de abordare presupune atât crearea unor platforme dedicate, cât și promovarea dialogului deschis între autorități, mediul de afaceri, partenerii sociali și profesioniștii din diverse domenii de activitate.

Ca economiști, avem datoria de a ne perfecționa continuu contribuțiile în planul politicilor publice, mai ales în perioadele dificile sau critice, atunci când economia este supusă șocurilor sau crizelor, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani.

Pe de o parte, știința presupune construirea de idei și teorii care au capacitatea să înfrunte timpul și spațiul. Pe de altă parte, știința presupune și eliminarea erorilor pe care mintea umană le poate descoperi. De aici și necesitatea combaterii teoriilor eronate, a căror impunere generează sărăcie și conflict, după cum istoria dovedește cu prisosință. Comunismul este un astfel de exemplu de „inginerie socială” eșuată.

Consider că toți cei care au încă în memorie acele vremuri, merită să dăm mai departe această lecție tragică, fie și doar studenților noștri. De aceea spun că economistul, ca policy-maker, este responsabil pentru destinul ideilor pe care le promovează.

Iar pentru a fi conștientizată pe deplin intersectarea teoriei cu practica decizională, aș recomanda cuvintele lui Henri Poincaré, pentru care „nu există nimic mai practic decât o teorie bună”. Iar îndemnul meu este ca, în practica activităților noastre, să luăm decizii și să facem politici economice bazate pe teorii bune. De aceea școala economică dintr-o țară este deosebit de importantă pentru dezvoltarea țării.

3. Ați afirmat constant că o societate bine informată și educată financiar poate susține o dezvoltare durabilă. Aș dori să dezvoltăm acest subiect. Așadar, de ce este educația financiară un pilon esențial pentru funcționarea economiei de piață și pentru calitatea deciziei publice? Care este, de fapt, rolul educației financiare în formarea unei societăți informate și responsabile?

Consider că un nivel ridicat de educație economică și financiară este în primul rând un avantaj individual. George Bernard Shaw, unul dintre fondatorii cheie ai London School of Economics and Political Science, a descris economia ca arta de a obține maximum de la viață. Merită să adăugăm că această „artă” trebuie să includă condiții legitime, deci să se concretizeze pe calea producției și comerțului. Așadar, educația financiară contribuie la reziliența sistemului economic, atunci când oamenii înțeleg implicațiile deciziilor lor și au așteptări predictibile asupra rezultatelor.

Literatura de specialitate arată că nivelul de înțelegere economică este determinant în formarea de anticipații realiste și bine fundamentate. Ipoteza așteptărilor raționale, dezvoltată și aplicată de Robert Lucas Jr., subliniază de ce avem nevoie de date concrete și de logică economică pentru a face prognoze. Toate acestea au implicații cheie pentru transmisia politicilor publice și asigurarea stabilității economice.

Atunci când punem laolaltă teoria bună și practica decizională, ajungem să realizăm că funcționarea performantă a mediului de afaceri se bazează pe un fond solid de cunoștințe economice. Și nu este vorba doar de teoriile specifice științei economice, ci de numeroase cunoștințe aplicate în sfera afacerilor, precum cele de management, marketing, contabilitate sau analiză financiară. Toate acestea sunt esențiale pentru ca firmele să conceapă planuri de investiții viabile și să asigure gestiunea activității.

Funcționarea economiei de piață înseamnă asumarea de riscuri antreprenoriale de către oamenii de afaceri. Iar gestionarea responsabilă a riscurilor și optimizarea în timp a planurilor de afaceri sunt elemente definitorii în succesul unei companii sau asigură chiar supraviețuirea acesteia în perioade mai complicate.

Totodată, pentru ca întreprinzătorii să se poată adapta schimbărilor, este important să înțeleagă corect dimensiunile și obiectivele politicilor publice. Existența unui deficit de înțelegere și de încredere poate fi corectat tot prin educație economică.

Experiența programelor de educație financiară confirmă faptul că oamenii se implică mai ales atunci când noțiunile sunt legate de decizii cotidiene. Prin informare corectă și educație financiară susținută se creează un limbaj comun, ce asigură transmiterea corectă a mesajelor. În același timp, trebuie să fim conștienți că anumite politici, precum cea monetară, sunt totuși tributare unui limbaj mai sofisticat, mai nuanțat, necesar pentru a interpreta o balanță a riscurilor în continuă evoluție.

La nivelul Băncii Naționale, educația financiară vizează îmbogățirea cunoștințelor dar și dezvoltarea de atitudini și comportamente noi în domeniul financiar. În acest sens,  acțiunile noastre pot fi considerate ca parte integrantă a atribuțiilor băncii centrale. Un element care diferențiază banca centrală se referă la coordonarea unitară a proiectelor cu acoperire națională, cu resurse proprii și la standarde înalte de calitate.

4. Vă invit să vorbim despre proiectul Economic@BNR, recent recunoscut printr-un premiu pentru contribuția sa la consolidarea culturii economice. Care sunt obiectivele sale esențiale și ce rezultate considerați că sunt deja vizibile?

Mă onorează premiul primit ca inițiator și coordonator al proiectului Economic@BNR. Acesta reprezintă o platformă de cercetare, dezbatere și educație economică a Băncii Naționale a României, prin care ne-am propus să analizăm evoluțiile și provocările cu care se confruntă economia și societatea, în context național, regional și european.

Convingerea mea este că informarea corectă și educația financiară sunt condiții sine qua non pentru ca cetățenii să poată lua decizii responsabile, dar și pentru a beneficia de bună guvernare din partea autorităților. Economic@BNR are ca obiectiv să devină, pe de o parte, o platformă relevantă pentru specialiști, iar pe de altă parte, un sprijin substanțial în fundamentarea deciziilor de politică economică.

În primul studiu, „Romania Europeană – evoluții, progrese, provocări”, am arătat cum, în ultimele două decenii, România a înregistrat cea mai rapidă creștere economică dintre țările UE în termeni de convergență reală. Comparativ cu acum douăzeci de ani, PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare a crescut de circa patru ori.

Prin radiografia a peste 100 de indicatori, lucrarea evidențiază progresele și beneficiile României ca stat membru al UE. Iar cea mai importantă concluzie este că apartenența europeană a însemnat creștere economică și dezvoltarea nivelului de trai în România.

Putem susține cu tărie că dezvoltarea economică a României a fost susținută de integrarea în Uniunea Europeană, de schimbările instituționale și de fluxurile de investiții străine, chiar dacă persistența disparităților regionale rămâne o provocare.

După două decenii de progrese record în planul convergenței reale față de media UE, acum este imperativă ajustarea dezechilibrelor macroeconomice și concentrarea pe creștere calitativă, prin investiții în domeniile cu potențial și valoare adăugată ridicată.

Prin cercetarea realizată în cadrul Economic@BNR am arătat că progresele cantitative curente nu sunt suficiente, prin ele însele, pe termen lung, ceea ce impune o transformare calitativă substanțială, pentru a deveni și sustenabile. Altminteri, progresele cantitative importante, deja înregistrate, se vor atenua în timp.

Transformarea este obligatorie întrucât, în prezent, Uniunea însăși se confruntă cu provocări care amenință poziția blocului comunitar în cadrul economiei mondiale, dar și cu importante provocări geostrategice și de securitate. Iar România nu poate decât să se adapteze, cu viziune și prin valorificarea atuurilor sale.

Însă modernizarea unei economii necesită nu doar politici economice sănătoase, ci și o schimbare adâncă la nivelul mentalităților, pe de o parte, prin cultura integrității și a competenței, pe de altă parte, prin asigurarea predictibilității și a sustenabilității.

În esență, pentru a corecta dezechilibrele, este importantă susținerea tranziției către un model de creștere economică sustenabilă, bazat pe investiții și reforme, inovare și competitivitate. Merită chiar să accelerăm acest parcurs, prin măsuri de extindere a competitivității în sfera mediului de afaceri, pentru a obține astfel un reviriment al producției, care să mute accentul dinspre consum importat către producția internă. Iar aceste obiective trebuie urmărite prin politici economice coordonate adecvat, care să răspundă nevoilor reale din economie și societate.

5. De fapt, Economic@BNR reprezintă o continuare a inițiativelor începute în perioada în care ați activat ca și consilier prezidențial, unul din obiective fiind și facilitarea înțelegerii evoluțiilor economice și a impactului acestora asupra vieții de zi cu zi. Care sunt direcțiile de dezvoltare ale proiectului Economic@BNR în anii următori?

Într-adevăr, proiectul materializează anumite inițiative conturate încă din perioada în care am activat în calitate de consilier prezidențial. Vreme de 10 ani am contribuit, cu toată energia și priceperea, la fundamentarea unor direcții strategice și politici publice cu ecouri pe termen lung în economia și societatea românească, și nu mă refer aici doar la contextul necesității de gestionare a efectelor specifice perioadelor de criză, precum pandemia, sau criza energetică intervenită odată cu războiul din Ucraina.

În contextul permanentei colaborări cu autoritățile din domeniul economic și social, cu reprezentanții mediului antreprenorial și partenerii europeni și internaționali, am avut ocazia să văd cum diferența în atingerea obiectivelor rezultă din buna cunoaștere a oportunităților, a riscurilor și vulnerabilităților economice. Înțelegerea implicațiilor unei politici publice, conformarea la anumite reguli – scrise sau nescrise, capacitatea de a ”vedea” viitorul și dincolo de ziua de mâine, sunt doar câteva exemple despre beneficiile dezbaterilor economice bazate pe informații și analize de calitate.

 În ceea ce privește proiectul Economic@BNR, prin elaborarea de radiografii grafice pe diverse teme economice de actualitate, dar și prin dezbaterile aferente, am urmărit alinierea la bunele practici internaționale, prin contribuții semnificative din partea Băncii Naționale a României la dezvoltarea educației economice și financiare.

Am avut în România, chiar foarte vizibil anul trecut, perioade în care spațiul public a fost dominat de polarizarea pe teme privind apartenența României la Uniunea Europeană. Mizele unor astfel de discuții reflectă, de regulă, utilizarea unui întreg arsenal de tehnici de comunicare publică, însă cel mai corect ar fi ca, dincolo de opinii și dezbateri, adevărul economic al României europene să fie bine cunoscut. Dintr-un astfel de gând s-a născut tema primului studiu elaborat sub sigla Economic@BNR.

În curând vom finaliza un nou studiu, inedit ca anvergură, dedicat unei problematici actuale și unui obiectiv cheie pentru România: sustenabilitatea financiară. Analiza este ancorată în realitățile economice și este axată pe principalele vulnerabilități ale economiei românești, având potențialul de a deveni un catalizator care să mute accentul din zona soluțiilor pe termen scurt către zona dezvoltării sustenabile.

În perspectivă, rămân esențiale analizele privind ajustarea dezechilibrelor și reluarea parcursului de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală. România trebuie să rămână ferm angajată în urmărirea obiectivului său strategic de aderare la zona euro.

Consider că aderarea la zona euro poate fi proiectul strategic al României pentru următorul deceniu. Pentru România, aderarea la zona euro ar însemna o economie mai puternică, dar și un nivel de trai mai bun pentru populație. Creșterea economică s-ar baza pe o piață mai eficientă și extinsă, dobânzi mai reduse și stabile, dar și rezerve financiare mai solide. Aderarea la zona euro ar reprezenta și un adevărat reviriment instituțional, dat de apartenența asumată la nucleul economic al Europei.

Parteneriatele regionale, europene și internaționale rămân pilonii centrali în dinamica dezvoltării. Explorarea de noi oportunități în noul context comercial global, alături de colaborări strategice în domenii precum energia nucleară, industria de apărare sau tehnologiile emergente, vor aduce beneficii României. Acestea pot fi substanțiale prin valorificarea avantajelor geopolitice și economice ale celor mai robuste formate de integrare, cu accent pe OCDE, Zona Euro și consolidarea poziției în UE și în NATO.

România trebuie să treacă de la o perioadă de adaptare la una de viziune și construcție. Evenimente majore, cu impact global, precum pandemia și războiul ilegitim împotriva Ucrainei, vor dăinui în paginile de istorie. Pandemia ne-a arătat solidaritatea umană, iar conflictul ne testează hotărârea, anduranța și unitatea.

Iar acum trebuie să învățăm din mers cum să navigăm în aceste vremuri dificile, prin eforturi susținute de a menține România pe făgașul euroatlantic. Cu pragmatism echilibrat, diplomația comercială este un factor esențial de influență și creștere, care trebuie să imprime reflexe economice politicii noastre externe. Puterea noastră rezidă în capacitatea de a activa atuurile pe care le putem valorifica, prin leadership asumat.

În acest cadru, dorim să ne asigurăm că Banca Națională a României va continua să reprezinte un pilon de stabilitate și credibilitate pentru sistemul monetar și economia României, în linie cu atribuțiile legale și cu obiectivul privind stabilitatea prețurilor.

6. În ce măsură considerați că nivelul de alfabetizare economică al populației influențează stabilitatea financiară și capacitatea societății de a răspunde responsabil la șocuri economice?

Un public educat financiar ia decizii calculate, nu arbitrare sau la voia întâmplării. Cu atât mai mult în contextul actual, marcat de incertitudine și tensiuni geopolitice, educația financiară susține atât reziliența individuală, cât și stabilitatea economică și coeziunea socială. Când subiecte esențiale precum inflația, venitul real sau dobânda reală nu sunt corect înțelese, reacțiile de consum și economisire pot conduce la comportamente ce pot fi ruinătoare pentru cetățeni și costisitoare pentru societate.

Pot să vă spun că, în România, doar circa 40% din populația adultă, față de aproape 60% în Europa occidentală, poate fi considerată alfabetizată financiar, deținând noțiuni de bază legate de efectele inflației asupra veniturilor sau de calculul aritmetic al dobânzii unui depozit bancar. În plus, doar puțin peste 15% din populația adultă deține cunoștințe mai avansate, legate, de exemplu, de rolul piețelor de capital sau diferența dintre obligațiuni și acțiuni, ca titluri de valoare.

Sondajele care indică poziționarea modestă a României pe harta educației financiare ne arată, totodată, faptul că adevărata problemă rezidă în breșele de cunoaștere care conduc, din păcate, la vulnerabilizarea populației.

Alfabetizarea financiară redusă nu vizează doar dificultăți de calcul sau înțelegerea precară a unor categorii economice de bază, precum inflația, dobânda sau riscul. Este vorba de capacitatea limitată de a fundamenta decizii adecvate obiectivelor de consum sau de investiții. În asemenea situații, deciziile sunt bazate adesea pe analize simpliste și pe aprecieri eronate asupra riscurilor.

De exemplu, educația financiară este indispensabilă pentru un comportament corect de economisire. În România, economiile populației tind să fie mai puțin diversificate, cu o concentrare mai ridicată în instrumente lichide tradiționale. Astfel, gospodăriile sunt mai vulnerabile la șocuri adverse, inclusiv la erodarea puterii de cumpărare prin inflație și la scăderea veniturilor reale. Iar participarea modestă a investitorilor de retail pe piața de capital restrânge baza de investitori, reduce adâncimea dar și lichiditatea pieței și frânează procesul de dezvoltare a acesteia.

Totodată, incultura economică lasă teren prielnic pentru capcana populismului, care ajunge să deturneze dezvoltarea economică sustenabilă. Se întâmplă adesea ca programele politice să conțină propuneri hazardate din punct de vedere economic, pe care publicul le percepe drept beneficii directe și imediate. Uneori, ceea ce poate părea benefic pe termen scurt și pentru anumite categorii de persoane, se poate transforma pe termen lung în costuri sau chiar prejudicii pentru toată lumea.

Astfel, ignorarea educației financiare conduce la dependență economică, decalaje de dezvoltare și creșterea poverii datoriei publice asupra generațiilor viitoare. De aceea, în contextul provocărilor geopolitice și economice actuale, educația financiară devine și mai importantă, oferind repere pentru trecerea de la comportamente financiare unipolare, de tip economisire, la strategii de gestionare a complexității financiare.

Mă folosesc de această incursiune pentru a sublinia că printre responsabilitățile băncii centrale sunt și cele ce vizează stabilitatea financiară. Mediul financiar-bancar evoluează rapid sub imboldul inovațiilor tehnologice și al conectivității digitale, iar acestea se pot transforma în surse de probleme pentru publicul neinformat. De aceea, BNR își dezvoltă continuu instrumentarul de evaluare a riscurilor emergente.

Riscul financiar nu poate fi izolat de starea de sănătate a întregii economii. Atunci când dezechilibrele persistă, ele slăbesc imunitatea în fața șocurilor externe. În ultimii ani, reperele macroeconomice privind inflația, deficitul bugetar și cel extern – așa numitele deficite gemene, au fost în afara valorilor de referință. Îngrijorătoare este mai ales creșterea accelerată a datoriei publice, care a depășit la finele anului trecut borna de 60%. Aceste vulnerabilități ne reamintesc că stabilitatea economică poate fi atinsă, dar nu poate fi garantată de-a lungul timpului.

Pentru România, provocarea cheie rămâne legată de consolidarea finanțelor publice. După derapajul bugetar din anul 2024, devenise imperativă schimbarea de direcție, iar ajustarea din 2025 a fost un pas promițător, care însă necesită consecvență de-a lungul anilor, pentru ca deficitul bugetar să revină sub pragul de 3% din PIB.

Îndeplinirea obiectivelor și angajamentelor asumate înseamnă politici orientate spre sustenabilitate financiară. Ajungem astfel din nou la imperativul consolidării educației economice și financiare care influențează calitatea politicilor publice, cu aport decisiv la stabilitatea și dezvoltarea țării. Educația economică nu este un scop în sine, ci fundația de idei pe care se sprijină dezvoltarea sustenabilă a economiei moderne.

7. Într-o ediție dedicată excelenței academice și dialogului dintre cunoaștere și societate, ce mesaj ați transmite tinerilor economiști, cercetători și studenți, cei care vor fi viitorul economic al României?

Cred că cel mai important mesaj pentru tinerii economiști este acela că, prin ideile, cercetările și inițiativele lor, ei sunt actori esențiali pentru viitorul României, pentru creșterea calității instituționale și a competitivității economice. A recunoaște acest potențial presupune implicarea tinerilor în proiecte mari, cu obiective pe termen lung.

Totodată, simțim nevoia de adaptare a educației economice la temele prezentului: transformările tehnologice și digitale, implicațiile schimbărilor climatice în economie și sistemul financiar, rolul inovării, impactul instituțiilor asupra dezvoltării economice.

Recomandarea mea pentru tinerii colegi economiști este să exploreze atent literatura de specialitate care a trecut testul timpului și are capacitatea de a face lumină atunci când și acolo unde predomină confuziile și nesiguranța. Numai așa se poate articula sănătos modul economic de gândire, care să ne permită ulterior dezvoltarea de contribuții științifice relevante, inclusiv în sfera politicilor economice naționale.

În opinia mea, modul economic de gândire se reflectă în tot ceea ce ne înconjoară – de la costul vieții la crizele pe care le traversăm, de la comerțul internațional la meseriile pe care le practicăm. Tinerii economiști au rolul esențial de a menține vie legătura dintre teoriile bune și rezolvarea problemelor. Ei pot asigura o mai bună înțelegere a economiei moderne și a politicilor necesare obiectivelor actuale.

Unul dintre rolurile principale ale Academiei Române este cel de spațiu al cercetării fundamentale, indiferent de vârstă, domeniu de activitate sau înclinare teoretică. Apărarea logicii economice rămâne esențială, deoarece numai astfel putem înțelege cum inițiativa individuală și cooperarea socială creează valoare și susțin progresul.

O școală de economie puternică acționează precum un filtru de calitate pentru mediul antreprenorial și politicile economice dintr-o țară, având simultan și rol de catalizator în atingerea performanțelor economice. Rolul școlii de economie nu este doar acela de a produce diplomele necesare, ci de a conferi resursei umane un mod calitativ de a gândi și acționa, care să protejeze economia de populism și decizii nefundamentate.

Este important să cumulăm capacitatea de analiză riguroasă, bazată pe concepte și instrumente moderne, fundamentarea pe bază de date, precum și un limbaj comun cu centrele competitive de cercetare internațională. Iar etica profesională să confere curajul de a promova doar măsurile care protejează stabilitatea pe termen lung a țării.

Aceasta întrucât politicile economice ne pot duce pe direcții greșite, a căror corijare să necesite costuri vreme de decenii. Asistăm astăzi la schimbări de establishment care, prin slăbirea mecanismelor concurențiale, a libertății comerciale și a disciplinei instituționale, ne pot împinge în capcane greu de remediat.

De exemplu, socialismul a însemnat decenii de subdezvoltare, fiind rezultatul unei doctrine impusă prin forță, agresiune, violență și crimă. Iată consecințele nefaste ale unui mod greșit de a gândi limitele naturale ale economiei în evoluția societății.

Sunt pe deplin convins că destinul societății umane nu poate fi separat de libertatea individuală, educație economică și instituții de drept solide, care să ghideze productiv întreaga sferă a acțiunilor umane, de la antreprenoriat până la creativitatea tehnică și științifică. Iar tinerii economiști, prin viziune și bună credință, au misiunea cheie de a se asigura că economia de piață continuă să fie starea naturală a societății umane.

În acest sens, fac un apel la implicarea tinerilor economiști în dezbaterea de idei și în asumarea de roluri cu responsabilitate economică, socială și politică. Consider că numai în acest mod, prin angajament în fundamentarea politicilor publice, putem asigura un parcurs de stabilitate și prosperitate pentru economia României.”

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

De asemenea, intră în comunitatea Forbes România de pe Facebook și urmărește cele mai importante știri, analize și noutăți din business-ul local și nu numai.

The post Scientia economică și politica publică în ecuația sustenabilității appeared first on Forbes Romania.

La trei ani de la listarea companiei Hidroelectrica pe Bursa de Valori București, piața de capital din România confirmă consolidarea unui reper structural major în zona emitenților de talie mare și în capacitatea pieței de a absorbi oferte publice de amploare.

IPO-ul derulat în 2023 a atras aproximativ 1,9 miliarde euro, reprezentând cea mai mare ofertă publică inițială din istoria României și unul dintre cele mai semnificative plasamente din Europa Centrală și de Est în acel an. Statul român a păstrat o participație majoritară, în timp ce aproximativ 20% din capitalul social al societății a fost plasat către investitori instituționali și de retail, într-un mecanism care a testat simultan apetitul investițional intern și capacitatea pieței de a funcționa în regim de volume ridicate.

În perioada post-listare, compania a devenit unul dintre principalii contributori la evoluția indicelui BET, cu o capitalizare care a ajuns la aproape 99 miliarde de lei în momentele recente de maxim. Evoluția reflectă atât performanța operațională a companiei, cât și reevaluarea multiplilor de piață ai sectorului energetic, în contextul european post-criză energetică și al unui nivel ridicat al ratelor de dobândă.

Din perspectiva pieței, Hidroelectrica a funcționat ca activ de referință („anchor stock”), cu efecte asupra lichidității agregate și asupra ponderii investitorilor instituționali în piața locală.

În paralel, listarea a consolidat rolul Bursei de Valori București ca infrastructură de finanțare a economiei reale, capabilă să susțină tranzacții de ordinul miliardelor de euro fără disfuncționalități structurale.

În acest cadru, rolul Autorității de Supraveghere Financiară a fost unul de stabilizare instituțională, prin asigurarea aplicării consistente a regulilor de transparență, guvernanță și protecție a investitorilor, elemente esențiale pentru menținerea încrederii într-o piață emergentă aflată în proces de maturizare. Dincolo de momentul listării, provocarea rămâne transformarea acestor episoade de succes în structură permanentă de piață.

Privită în ansamblu, aniversarea a trei ani de Hidroelectrica pe bursa de la București reprezintă, fără doar și poate, un moment simbolic pentru un emitent strategic, dar și un test de reziliență pentru arhitectura pieței de capital din România, în care dimensiunea tranzacțiilor, calitatea guvernanței și consecvența reglementării devin factori determinanți pentru atragerea și retenția capitalului pe termen lung.

The post Alexandru Petrescu, Președinte ASF: Hidroelectrica la trei ani de bursă, de la IPO record la reper structural al pieței românești appeared first on Forbes Romania.

Decidenții de politici economice și liderii responsabili de stabilitatea macro-financiară țintesc să obțină și să mențină o combinație aproape ideală de dinamici aflate într-o interdependentă complexă, în care inflația redusă se asociază unei creșteri economice corelate cu potențialul care echilibrează piața muncii, iar piața creditului este sincronizată cu acestea.

Într-o astfel de situație, un singur instrument de politică macro-financiară, rata dobânzii cheie, ar putea avea contribuția principală pentru atingerea simultană a două obiective de politici publice. În 2007, Olivier Blanchard și Jordi Galí au numit această situație „coincidență divină” (”divine coincidence”).

Un astfel de echilibru nu este însă posibil în orice condiții, ci este specific situației în care, anterior, economia se confrunta cu șocuri de cerere sau de productivitate, astfel că readucerea inflației la țintă apropie automat producția (PIB) de potențialul său și ameliorează dezechilibrele pe piețele asociate (de exemplu, pe piața muncii). Lucrurile sunt complet diferite atunci când șocurile nu provin din blocul de cerere, ci de pe partea ofertei, de exemplu din costuri (cost-push shocks), așa cum este cazul celui mai recent context determinat de scumpirea bruscă a energiei. În acest caz, banca centrală trebuie să calibreze răspunsul politicii monetare punând în balanță caracterul temporar (doar ca efect inițial, de runda întâi) sau persistent (ca rezultat al difuziei în spirală, cu tendințe de generalizare, al creșterii prețurilor energiei). Efectele de runda a doua contribuie inclusiv la o încetinire a economiei, așa cum, de asemenea, se poate observa în prezent. Despre aceasta se discută inclusiv în pozițiile publice ale reprezentanților Băncii Centrale Europene din ultimii ani.

Ce semnifică, de fapt, „divina coincidență” și ce implicații are pentru politica monetară?

Într-un articol publicat în 2007, Olivier Blanchard și Jordi Galí subliniau faptul că modelul neo-keynesist cu rigidități de preț determină așa-numita „coincidență divină“ (sau „divine coincidence” – în restul expunerii voi folosi termenul consacrat în limba engleză) – deciziile de politică monetară care vor determina o stabilizare a inflației în prezența șocurilor de cerere, respectiv de productivitate, vor conduce în cele din urmă și la stabilizarea decalajului de PIB (sau output-gap, care arată diferența dintre PIB-ul potențial și cel realizat).

Totodată, în multe circumstanțe, cum ar fi șocuri asupra costurilor de producție (cost-push shocks), stabilizarea inflației conduce la o contracție a activității economice din sectorul economic real. Altfel spus, o serie de șocuri specifice conduc băncile centrale către o calibrare a răspunsului politicii monetare care să optimizeze obiectivul de stabilizare a inflației ținând cont de externalitățile negative asupra output-gap. Despre astfel de circumstanțe a discutat și Isabel Schnabel (2022) în cadrul discursului susținut la Jackson Hole.

Aceste idei au evoluat și au fost dezvoltate în ultimii ani. Cercetări recente arată, de pildă, că fenomenul economic la care ne referim se manifestă diferit atunci când firmele își ajustează prețurile neliniar sau atunci când există inegalități pronunțate între segmente ale populației. Alți autori adaugă pe listă stabilitatea financiară și pe cea fiscală drept factori care complică stabilizarea inflației.

Karadi, Nakov, Nuño, Pasten și Thaler (2026) extind cadrul de analiză propus de Blanchard și Galí (2007) pentru a investiga situația de „divine coincidence”în care firmele ajustează neliniar prețurile în sus în funcție de circumstanțele existente la un anumit moment (așa-numitul fenomen de ajustare a prețurilor din meniu). Pe de altă parte, Del Negro, Diagne, Dogra, Gundam, Lee și Pacula (2025), în lucrarea Tradeoffs for the Poor, Divine Coincidence for the Rich, arată cum inegalitatea afectează circumstanțele în care poate apărea o situație de tip „divine coincidence“.

De altfel, în situația curentă la nivel internațional, când inflația a fost influențată într-un mod particular de șocuri de tip cost-push, în care au predominat cele de natură energetică, băncile centrale au ales să nu răspundă într-o manieră tradițională la creșterea inflației, pentru a nu genera efecte prea puternice asupra activității din sectorul economic real. Într-o lucrare recentă, Reis (2023) subliniază o serie de alte circumstanțe care afectează stabilizarea inflației în circumstanțele șocurilor care afectează în prezent Zona Euro, invocând aici motive, printre altele, de natura stabilității financiare sau a celei fiscale.

Deși conceptul “divine coincidence“ a fost inițial propus de Blanchard și Galí (2007) pentru a sublinia o capacitate limitată a modelului neo-keynesist din punct de vedere normativ, respectiv o capacitate circumstanțială din punct de vedere prospectiv, acesta a atras mult interes în literatura de specialitate din diverse perspective și a determinat o serie de adaptări și extensii, cum ar fi relația dintre numărul de instrumente și numărul de obiective sau interacțiunea dintre diversele blocuri macro-financiare și, respectiv, diversele politici economice.

De exemplu, Jan Tinbergena enunțat un principiu celebru pentru proiectarea politicilor macroeconomice de stabilizare, considerat un reper chiar și astăzi: numărul instrumentelor utilizate trebuie să fie egal cu numărul obiectivelor urmărite. În cazul de față,  situația de tip “divine coincidence“ propusă de Blanchard și Galí (2007) conturează o situație aparent trivială în raport cu regula lui Tinbergen: un singur instrument, respectiv rata dobânzii, poate conduce la atingerea a două obiective în contextul unor condiții specifice.

Contextul economiilor mici, deschise și cu potențiale vulnerabilități financiare

Un interes deosebit în sensul celor menționate îl reprezintă cazul economiilor mici și deschise, unde cursul nominal de schimb este un instrument des utilizat de băncile centrale. În cazul multor economii emergente și în curs de dezvoltare, turbulențele de diferite naturi au fost însoțite și de deprecieri masive ale cursului nominal de schimb.

De exemplu, studiul realizat de Luc Laeven și Fabian Valencia (2012) evidențiază interdependența puternică dintre diferitele forme de instabilitate macro-financiară. Din totalul celor 153 de crize valutare identificate de autori, 29 au fost asociate și cu episoade de criză a datoriei suverane, 28 au coincis cu crize bancare, iar în 8 cazuri au fost prezente simultan toate cele trei tipuri de crize.

Din perspectivă conceptuală, cursul de schimb reprezintă un punct central de intersecție între multiplele componente ale economiei, respectiv ale sectorului financiar. Evoluția acestuia, fie în termeni nominali, fie reali, este influențată atât de factori externi, precum poziția balanței de plăți, termenii schimbului, fluxurile de investiții străine sau condițiile financiare internaționale, cât și de elemente ce țin de economia internă, precum inflația, nivelul ratelor de dobândă, productivitate, șomaj sau dinamica cererii agregate. În același timp, cursul de schimb reflectă și condițiile existente pe piețele financiare.

Parafrazând lucrarea lui Blanchard și Summers (1986), care au introdus explicit conceptul de hysteresis cu privire la situația șomajului european, creșterea cursului de schimb în multe economii emergente sau în curs de dezvoltare a determinat reacții similare. Mai exact, deprecierile masive ale monedei naționale în astfel de economii au generat un val puternic de emoție, care s-a menținut ulterior pentru mulți ani. Un astfel de episod, de exemplu, îl constituie criza financiară din 2008-2009, moment după care și România a experimentat o depreciere semnificativă a monedei naționale. De aceea, multe bănci centrale declară oficial un regim de curs flotant, însă în practică intervin când este necesar pentru a limita volatilitatea cursului de schimb, situație pe care Guillermo Calvo și Carmen Reinhart (2002) o numesc “fear of floating”.

Într-o lucrare devenită de referință în literatura de specialitate, Aguiar și Gopinath (2004) evidențiază faptul că fluctuațiile economice din economiile emergente prezintă caracteristici distincte față de cele întâlnite în statele dezvoltate. Analiza autorilor scoate în evidență rolul esențial al contului curent în explicarea acestor dinamici macroeconomice. Deficitele externe ridicate și persistente reflectă o dependență accentuată față de finanțarea externă, ceea ce amplifică vulnerabilitatea economiilor emergente la șocuri externe sau la oprirea bruscă a fluxurilor de capital. Pe măsură ce dezechilibrele externe se acumulează, cresc și riscurile apariției unor tensiuni financiare, întrucât refinanțarea obligațiilor externe devine mai dificilă într-un climat caracterizat de incertitudine. Ajustarea acestor dezechilibre implică, de regulă, costuri economice și sociale importante, cu efecte negative manifestate mai ales pe termen scurt.

La rândul lor, Céspedes, Chang și Velasco (2004) dezvoltă cadrul teoretic al unei economii mici și deschise prin introducerea dimensiunii vulnerabilității financiare. Autorii arată că anumite șocuri care provoacă deprecierea abruptă a cursului de schimb pot genera mai departe tensiuni macro-financiare semnificative. Acestea se transmit ulterior în economie sub forma unor efecte de contracție, amplificate de deteriorarea bilanțurilor și de constrângeri financiare mai severe.

Așadar, în cazul unei economii mici, deschise și cu potențiale vulnerabilități financiare, conceptul de “divine coincidence“ poate fi extins prin considerarea impactului pe care cursul de schimb îl are asupra echilibrelor macro-financiare, respectiv asupra volatilității. În lucrarea The Story of the Real Exchange Rate, Oleg Itskhoki (2020) evidențiază rolul fundamental al cursului real de schimb în funcționarea echilibrului macroeconomic general. Dintr-o perspectivă mai amplă, noțiunea de ”curs optim” depășește simpla determinare a unui preț relativ între monede și include considerente de politică economică și de bunăstare socială. Astfel, nivelul optim al cursului de schimb poate fi asociat unor obiective precum susținerea competitivității anumitor sectoare, menținerea stabilității prețurilor sau limitarea fluctuațiilor de pe piața muncii. Ostry, Ghosh și Chamon (2012), în lucrarea Two Targets, Two Instruments: Monetary and Exchange Rate Policies in Emerging Market Economies, sau Auclert, Rognlie, Souchier și Straub (2024), în lucrarea Exchange Rates and Monetary Policy with Heterogeneous Agents: Sizing up the Real Income Channel, oferă diferite perspective cu privire la decizii optimale legate de cursul de schimb. În esență, un curs de schimb considerat optim este acela care favorizează o evoluție echilibrată a economiei, contribuind la apropierea producției efective de potențialul său, la evitarea acumulării unor dezechilibre externe persistente și la conservarea stabilității macroeconomice și financiare.

Ulterior, Itskhoki și Mukhin (2022), în lucrarea Optimal Exchange Rate Policy, adresează explicit rolul cursului de schimb din perspectiva „divine coincidence“. Autorii concluzionează faptul că politica optimă implică un regim de flotare controlată sau de depreciere/apreciere graduală a cursului de schimb („crawling peg”), completat de o orientare anticipativă privind evoluția cursului de schimb (FX forward guidance) și de acumularea de rezerve valutare, cu potențiale efecte macroprudențiale.

Pentru a înțelege dinamica factorilor care determină cursul de echilibru, economiștii adesea recurg la paritatea neacoperită a ratelor de dobândă (Uncovered Interest Parity, UIP). În esență, ea arată că așteptările raționale ale pieței privind ajustarea cursului valutar depind de diferența dintre dobânzile locale și cele externe, plus o „primă de risc” care variază în timp. Le putem observa direct pe primele două, însă nu și prima de risc. Ea trebuie estimată (folosind diferite modele financiare) și reflectă percepția investitorilor privind echilibrele macro-financiare din economia locală (deficite, datorie etc) sau contextul internațional.

Autorii anterior menționați sugerează că, în prezența fricțiunilor financiare și a deviațiilor de la condiția de echilibru dată de paritatea neacoperită a ratelor de dobândă, un regim de curs complet liber flotant nu este întotdeauna optim pentru economiile emergente. În schimb, banca centrală poate urmări limitarea fluctuațiilor excesive ale cursului printr-un regim de flotare administrată („managed float”) sau printr-un mecanism de ajustare graduală a acestuia („crawling peg”), evitând atât rigiditatea unui curs fix, cât și volatilitatea ridicată specifică unui regim pur de flotare.

Totodată, conceptul de FX forward guidance presupune transmiterea către piețe a unor semnale privind reacția probabilă a autorității monetare la mișcările cursului de schimb. Prin acest mecanism, banca centrală poate influența anticipațiile investitorilor și poate reduce volatilitatea excesivă sau apariția unor prime de risc ridicate pe piața valutară.

În același timp, acumularea de rezerve valutare poate avea un rol macroprudențial important, deoarece contribuie la consolidarea credibilității regimului monetar și oferă băncii centrale capacitatea de a interveni în perioade de tensiuni financiare sau de ieșiri bruște de capital. În această perspectivă, rezervele internaționale nu reprezintă doar un instrument defensiv, ci și un element care susține stabilitatea macro-financiară și reduce vulnerabilitatea economiei la șocuri externe. De altfel, am publicat recent un articol unde am subliniat rolul macroprudențial al rezervelor internaționale într-o economie mică, deschisă și cu potențiale vulnerabilități financiare.

Cazul României: vulnerabilități mari, totuși un curs stabil

Atunci când discutăm despre evoluția cursului de schimb, a cursului de echilibru sau despre conceptul de politici optimale legate de cursul de schimb trebuie să avem o imagine foarte clară în primul rând asupra circumstanțelor macro-financiare. În prezent, economia României se confruntă cu o serie de vulnerabilități asociate persistenței deficitelor gemene, deficitul de cont curent și deficitul bugetar, ambele situându-se la niveluri mai ridicate comparativ cu cele înregistrate de alte economii din regiune. Aceste dezechilibre pot deveni mai dificil de gestionat în contextul unor episoade de volatilitate financiară internațională sau al unor eventuale ieșiri de capital.

În același timp, structura datoriei publice indică o expunere semnificativă la riscul valutar, în condițiile în care aproximativ jumătate din aceasta este denominată în monedă străină. Tendințe similare pot fi observate și în sectorul companiilor nefinanciare, unde diferențialele de dobândă au stimulat în ultimii ani orientarea către finanțarea în valută. Astfel, între decembrie 2022 și decembrie 2025, nivelul datoriei externe a companiilor nefinanciare s-a majorat cu circa 17%.

Fig.1: Structura datoriei publice în România în funcție de moneda în care este denominată

Sursa: https://mfinante.gov.ro/ro/web/trezor/datorie-guvernamentala , calcule proprii

De asemenea, structura pe scadențe a acestei datorii relevă un grad ridicat de vulnerabilitate la refinanțare: la sfârșitul anului 2025, aproximativ 54% din datoria externă a companiilor nefinanciare avea maturitate pe termen scurt. În plus, România continuă să înregistreze cel mai ridicat nivel al creditării în valută din regiune, creditele denominate în monedă străină reprezentând aproximativ 30% din totalul portofoliului de credite.

Fig.2: Structura datoriei externe pentru alte sectoare economice (în principal companii nefinanciare) din România

Sursa: https://www.bnr.ro/2028-statistica-datoriei-externe-bpm6 , calcule proprii

Revenind asupra primei de risc anterior menționate ca una dintre componentele care contribuie la dinamica cursului de echilibru, aceasta este influențată atât de o serie de factori macroeconomici, cât și de o serie de percepții ce țin de piețele financiare sau anticipații ale agenților economici, după cum subliniază Itskhoki și Mukhin (2017) în lucrarea Exchange Rate Disconnect in General Equilibrium.

Este important a nu confunda prima de risc asociată relației de echilibru date de paritatea neacoperită a ratelor de dobândă (UIP) cu alte prime de risc din literatura macro-financiară, precum prima de maturitate (term premium) sau prima de risc suveran dată de cotațiile CDS. Chiar dacă sunt influențate de unii factori comuni, între aceste prime de risc nu este o echivalență absolută.

Dacă privim în retrospectivă, după criza financiară din 2008-2009, evoluția cursului nominal de schimb al leului în raport cu euro a expus o tendință constantă de creștere (care arată o depreciere a leului în raport cu moneda europeană), însă fluctuațiile înregistrate au arătat, în general, o volatilitate mai redusă comparativ cu celelalte monede ale economiilor din Europa Centrală și de Est. Această observație cu privire la volatilitate este chiar mai evidentă dacă privind la orizontul de timp mai recent, de după 2020.

Fig.3: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

Concomitent, cursul real de schimb exprimat prin măsura REER a arătat, de asemenea, o volatilitate preponderent mai redusă.

Fig.4: Evoluția cursului de schimb real efectiv (REER) al leului (Indice, 2015=100)

Sursa: CE, BCE, calcule proprii

Dacă privim ratele cu maturitatea de 3 luni din piața monetară, acestea nu au arătat un exces notabil de volatilitate comparativ cu ratele monetare din regiune. Totodată, în perioada aceasta, România a experimentat dezechilibre gemene semnificativ mai pronunțate decât celelalte țări din regiune, cu efecte implicite asupra primei de risc. În plus față de Itskhoki și Mukhin (2022), două lucrări elaborate în cadrul Fondului Monetar Internațional, și anume, Alla, Espinoza și Ghosh (2017), respectiv, Aktuğ și Rezghi (2026), subliniază importanța intervențiilor de către banca centrală în piața valutară din perspectiva stabilizării.

O concluzie care se desprinde din analiza de mai sus este aceea că, într-o economie mică și deschisă, stabilitatea cursului, a dobânzilor, a prețurilor sau a primelor de risc nu vin de la sine și nu este posibil întotdeauna să se manifeste împreună și sincronizat. Atunci când acestea coexistă este într-o proporție semnificativă rezultatul unui cadru coerent de politici și al unor contexte externe favorabile. Pe parcursul acestei perioade dominate de crize succesive, cursul de schimb a rămas un punct de sprijin și a contribuit la reducerea volatilității de ansamblu a cadrului macro-financiar. Pentru etapele pe care le avem de parcurs în viitor, inclusiv pentru consolidarea și menținerea ritmului convergenței economice, aceasta reprezintă, în opinia mea, un avantaj.

Ceea ce literatura de specialitate numește „divine coincidence” rămâne, în forma sa pură, un reper teoretic și un punct de referință față de care obiectivele de stabilizare macroeconomică, influențate de un număr mare de factori cu acțiune complexă, sunt uneori mai ușor de atins, alteori mai dificil.

În lumina considerațiilor expuse anterior, prezenta analiză evidențiază faptul că evoluția economiei românești, din perspectiva stabilității cursului de schimb și a condițiilor monetare, cu precădere în perioada ulterioară anului 2020, poate fi interpretată printr-o extensie de conținut, prin prisma conceptului de “divine coincidence”, astfel cum a fost formulat de Itskhoki și Mukhin (2022), specific unei economii de mici dimensiuni, deschise și expuse unor potențiale vulnerabilități financiare.

Ca un gând de final, aș dori să subliniez că această situație denumită metaforic și sugestiv “divine coincidence”, oricât de binevenită, nu este o garanție continuă, ci doar o fereastră temporară pe care decidenții de politică economică trebuie să știe să o folosească înțelept.

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

De asemenea, intră în comunitatea Forbes România de pe Facebook și urmărește cele mai importante știri, analize și noutăți din business-ul local și nu numai

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Despre „coincidența divină” și stabilitatea cursului de schimb appeared first on Forbes Romania.

Opinie de Corneliu Bodea, CEO Adrem

Cu toții suntem probabil sufocați de numărul mare de conferințe și alte forme de comunicare ce par să pună în dezbatere oarecum aceleași teme, indiferent de industria la care se referă. Există însă și întâlniri care, prin calitatea oamenilor, a ideilor și a contextului creat, nu se încheie odată cu plecarea participanților, ci continuă sub forma unor reflecții care merită așternute în scris.

Despre două dintre acestea doresc să vă povestesc în cele ce urmează. Despre șansa pe care am avut-o ca într-un interval de numai câteva zile să particip la două dintre cele mai relevante conferințe pe tema energiei din lume: Power Summit-ul organizat de Eurelectric la Helsinki și Global Energy Forum organizat de Atlantic Council la Washington.

Au trecut mai bine de două săptămâni de la cele două evenimente ce s-au succedat în prima jumătate a lunii iunie și am lăsat special să treacă ceva timp pentru a reuși să se sedimenteze informația, să trec peste impresiile superficiale și să reflectez asupra lor.

Doresc să încep prin a felicita ambele organizații gazde, care s-au depășit în a organiza excelent aceste evenimente, atât ca locație, ca subiecte propuse și ca participare.

Fără să trec cu vederea personalități și executivi de nivel înalt din administrație și companii, experți și comentatori excelenți deopotrivă, aș menționa numai că la Helsinki am avut șansa de a-l avea ca invitat pe președintele Finlandei, domnul Alexander Stubb, într-un dialog excelent cu președintele Eurelectric domnul Markus Rauramo, evenimentul fiind excelent organizat de secretarul general Eurelectric Kristian Ruby.

Fără discuție și evenimentul Atlantic Council a fost excelent organizat de Vice-președintele Landon Derentz și echipa acestuia. Landon a avut șansa să-i aibă ca invitați alături de multe alte personalități ale industriei energetice globale, pe domnul Chris Wright – secretarul energiei din guvernul SUA, pe Jarrod Agen – director executiv al consiliului național de dominare energetică și bineînțeles pe carismaticul Frederik Kempe – președintele Atlantic Council.

Dincolo de succesul incontestabil al ambelor evenimente, faptul că am avut șansa de a le trăi unul după celălalt a creat o perspectivă de comparație asupra diferențelor profunde dintre cultura vest-europeană și cea nord-americană. Desigur, nu este prima dată când sesizez această diferență de sensibilitate culturală, însă rareori am avut două contexte atât de apropiate care să facă atât de clar perceptibil contrastul dintre nevoia de a fi parte a unui sistem și de a acționa prin intermediul acestuia, (respirația dominantă a europenilor), și îndrăzneala de a-ți urmări propriul proiect și de a te încorda pentru atingerea rezultatelor sale, pe care o simțim în toate discursurile americane.

Pentru a ieși din sfera interpretărilor, dați-mi voie să încep cu câteva date pe care le-am extras special pentru a seta cadrul acestui articol. SUA are consumul de energie electrică per capita de aproximativ două ori mai mare decât UE – lucru care arată un nivel de industrializare mult superior. Acest raport s-a păstrat relativ constant în ultimii 10 ani. PIB per capita a crescut în ultimii 10 ani cu aproximativ 1,5x în UE și cu aproximativ 1,95x în SUA – ceea ce ne arată că SUA a reușit să aducă mult mai multă valoare economică, păstrând același raport energetic.

SUA investesc anual aproximativ egal cu UE în domeniul energiei regenerabile. Mai specific, UE cca 370 miliarde anual, respectiv SUA 310 miliarde anual. În total, în energie, SUA investesc anual cca 550 miliarde, iar UE cca 500 (date International Energy Agency – World Energy Investment 2025).

Sunt date relevante care ne vorbesc despre intensitatea industrială, despre eficiența investițională și despre valoarea economică pe care o generează.

Contextul celor două zone economice, să nu uităm, este extrem de diferit.

În timp ce SUA abundă de resurse atât din surse regenerabile, cât și din combustibili fosili, devenind între timp cel mai mare producător de petrol la nivel mondial, UE este săracă în resurse primare de energie, având ca principal suport resursele regenerabile, în principal vânt și soare.

Într-o lume în care alianțele și, automat, dependențele militare și economice se găsesc într-o etapă de clarificare și reconfigurare, este evident că la conferința de la Helsinki am auzit în principal despre Green Deal, decarbonizare, sustenabilitate, consumatori, flexibilitate, reguli de piață, interconectare și bineînțeles regenerabile, în timp ce la Washington cuvintele cheie au fost: Inteligența Artificială, centre de date, creștere de consum, securitate națională, dominație energetică, exploatarea tuturor resurselor.

O temă totuși comună în discuție a fost energia nucleară, care astăzi pare îmbrățișată larg de ambele părți ale Atlanticului.

Aș putea concluziona temele acestea de discuție spunând că, dacă întrebarea cheie în UE pare a fi „cum facem tranziția energetică?”, în SUA ea era: „cum câștigăm viitorul folosind energia?”

Sentimentul general în SUA a fost unul de optimism și acțiune, pe când în UE a fost unul de angajament pentru depășirea unei perioade dificile și, pe alocuri, chiar de pesimism.

Un alt element de diferențiere mi s-a părut a fi însăși scara la care sunt privite inițiativele și proiectele. Deși ambele blocuri discută despre peste o mie de miliarde investiții în perioada următoare, proiectele și sursele financiare par a fi net diferite.

În SUA există un angajament al marilor furnizori de servicii cloud și data center (hyperscalers), de a investi masiv în generarea de energie electrică precum și în rețele. Proiectele trans-statale de gaz și electricitate având un suport masiv al guvernului federal, chiar dacă la nivelul unor state există opoziție și conflict preponderent politic.

În UE pe de altă parte, asigurarea finanțării este discutabilă și intens dezbătută, ivindu-se la orizont un conflict de principii între nordul și sudul continentului. Pozițiile divergente din interiorul UE cu privire la schema ETS (mecanismul european de comercializare a certificatelor de emisii de carbon) și a modelului de piață sunt bine cunoscute și din punctul acesta de vedere cred că blocul economic european are ținte de integrare și funcționare care depășesc nivelul de integrare pe care îl înregistrează SUA.

Este un lucru poate puțin discutat, însă ambițiile Uniunii Europene în ceea ce privește piața energetică internă nu se compară cu ceea ce se întâmplă în SUA, unde avem state complet dereglementate precum Texas, sau piețe regionale administrate independent. FERC (Federal Energy Regulatory Commission) nu reglementează modelul comercial al fiecărui stat, adică ceva similar cu unbundling-ul sau codurile de rețea din UE. Nu spun că asta devine un dezavantaj european, dar poate ambițiile de uniformitate au ajuns la o oarecare limită, sau încep chiar să încetinească anumite procese.

Rândurile pe care le scriu nu încearcă să sugereze soluții mai bune sau mai puțin bune și nici să tragă concluzii, mai degrabă reprezintă reflecțiile unui observator care a avut șansa să fie invitat la ambele conferințe.

Simt să revin asupra unei observații pe care o făceam acum ceva timp, și anume că Intrăm într-o eră în care energia, electronul nu mai este important din perspectiva efortului de a-l genera și de a-l transforma în lucru mecanic sau căldură. Electronul a devenit suportul generării de inteligență. Dacă revoluția industrială a folosit energia pentru a genera lucru mecanic, iar revoluția digitală și automatizarea au folosit energia pentru a transporta și gestiona informație, acum energia devine suportul producției de inteligență, devine unitatea fundamentală a economiei cunoașterii.

Continui să cred că energia în sens larg și mai precis gestiunea acesteia, reprezintă cea mai semnificativă problemă a omenirii, fiind împletită intim și cauzal cu dezvoltarea civilizației umane.

Deși cred că am avea căi mai bune de suport și cooperare comună în gestiunea unei astfel de problematici globale, nu pot să nu înțeleg că în etapa actuală, incipientă, de dezvoltare a noii economii bazate pe inteligență artificială și procesarea datelor informatice, dată fiind importanța energiei în proces, ne întâlnim cu abordări individualiste care țin mai degrabă de drumul spre maturizare a proceselor și inclusiv a politicilor energetice.

Creșterea masivă a cererii de energie reprezintă numitorul comun al tuturor discuțiilor, iar capacitatea noastră de a livra sisteme de generare, de a livra rețele și de a absorbi costurile acestora, reprezintă marele semn de întrebare al acestui numitor comun.

Fie că această creștere masivă a cererii de energie (preponderent electrică) vine din electrificare sau din consumul generat de centrele de date și IA, estimările IEA sunt că lumea va adăuga cca 1.100 TWh de energie în fiecare an.

Pentru comparație, media ultimului deceniu este de cca 700 TWh de energie anual, ceea ce indică o creștere cu cca 50%. Aceleași estimări arată că lumea va consuma aproape de două ori mai multă energie electrică în 2050 față de 2025. Este evident că industria va trebui să gândească neconvențional și să investească enorm în cercetare și dezvoltare pentru a găsi metode mai eficiente de producție, transport și distribuție, dar poate mai ales de eficientizare a consumului.

Dincolo de această necesitate de natură tehnologică și industrială, ceea ce se conturează este o schimbare de paradigmă care depășește logica obișnuită a unei industrii și intră în zona transformărilor structurale ale civilizației. Această dimensiune, dați-mi voie să spun, mă face să găsesc un sens aparte în munca mea.

Nu pot să ascund satisfacția pe care o simt după aceste excelente evenimente, pentru șansa de a lucra într-o industrie care este esențială pentru progresul civilizației și să fac asta în timpuri atât de provocatoare!

Nu în ultimul rând, deoarece scriu aceste rânduri în apropierea aniversării a 250 de ani de independență a Statelor Unite ale Americii, mă folosesc de ocazie pentru a-i saluta și felicita pe toți prietenii mei americani! God bless America!

The post Energia, cea mai semnificativă problemă a omenirii, împletită intim și cauzal cu dezvoltarea civilizației umane appeared first on Forbes Romania.

Am lansat al doilea volum realizat în cadrul proiectului Economic@BNR, în contextul actual dominat de multiple incertitudini și provocări, când deciziile de politică economică necesită coerență, consecvență și fundamentare riguroasă. Volumul reunește cei mai relevanți indicatori pentru situația economică a României, în condițiile în care criteriile de convergență nominală reprezintă matricea cantitativă a reperelor de sustenabilitate și baza generală de selecție a indicatorilor.

Mai ales în contexte problematice în planul guvernării, ne revine responsabilitatea de a răspunde priorităților economice naționale, cu rigoarea specifică analizelor realizate în cadrul Băncii Naționale a României. În prezent, sarcina majoră a politicilor publice vizează consolidarea durabilă a finanțelor publice și recâștigarea creșterii economice.

Reperele analizei decurg din întrebări decisive pentru viitorul economic al României. Care sunt provocările cheie ale politicilor economice, în vederea unei guvernări mai bune și mai stabile? În ce măsură corecția dezechilibrelor devine rapid baza unei creșteri durabile? Ce rol atribuim echilibrului între dimensiunea nominală și cea reală a convergenței? Cum gestionăm, în context european, nevoile de securitate și de consolidare a competitivității?

Economic@BNR contribuie la clarificarea unor asemenea întrebări, prin obiectivul de a furniza o platformă de cercetare, dezbatere și educație financiară, care să evidențieze provocările dominante pentru economie și societate, în context național și european.

Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală, al doilea volum realizat în cadrul Economic@BNR, reprezintă probabil cea mai cuprinzătoare radiografie a dezechilibrelor și oportunităților economiei noastre. Analiza furnizează repere esențiale pentru fundamentarea direcțiilor de politică publică ale României în următorii ani.

Tipărit în română și în engleză, volumul este disponibil și în format electronic, și poate fi consultat aici: Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală.

Cercetarea evidențiază faptul că progresele cantitative recente nu sunt suficiente pe termen lung, ceea ce impune necesitatea unor transformări substanțiale, pentru ca progresele economice să devină și sustenabile. Acum este necesară intrarea în etapa ajustărilor calitative, devenind imperativă restabilirea echilibrelor economice și financiare.

În parcursul său european, România are nevoie de obiective clare și proiecte naționale implementate consecvent, provocările cheie fiind consolidarea finanțelor publice, sustenabilitatea financiară și revenirea în teritoriul unei creșteri economice robuste.

Trebuie să fim convinși că sustenabilitatea financiară reprezintă condiția esențială pentru asigurarea stabilității macroeconomice și susținerea dezvoltării pe termen lung a economiei. În acest registru am coordonat analiza cuprinzătoare, minuțioasă, a celor mai relevante teme, pe parcursul a zece capitole interconectate, pentru diagnosticarea dezechilibrelor, evaluarea vulnerabilităților și conturarea perspectivelor de dezvoltare.

1. Sustenabilitatea finanțelor publice, prin analiza presiunilor structurale asupra deficitului bugetar și a condițiilor pentru corectarea durabilă a dezechilibrelor fiscale.

2. Situația veniturilor bugetare, din perspectiva importanței îmbunătățirii capacității de colectare pentru consolidarea fiscală și întărirea sustenabilității finanțelor publice.

3. Situația cheltuielilor publice, pentru înțelegerea alocării resurselor bugetare, fiind evidențiată necesitatea creșterii bugetelor pentru educație și sănătate.

4. Dezechilibrele din sistemele sociale, analizate prin prisma principiului contributivității, precum și a impactului privind echilibrul bugetar și coeziunea socială.

5. Situația companiilor de stat, examinate din perspectiva guvernanței, a disciplinei la plată și a dependenței de sprijin public în cazul unei părți dintre acestea.

6. Constrângerile companiilor private, din perspectiva implicațiilor asupra rezilienței economice, în condițiile persistenței deficitelor de capitalizare și a arieratelor.

7. Sistemul financiar-bancar, analizat din perspectiva gradului de dezvoltare și a capacității de intermediere a resurselor financiare pentru sprijinirea investițiilor.

8. Dezechilibrele externe, reflectate de evoluția balanței de plăți și dinamica îndatorării externe, în condițiile persistenței deficitelor gemene ca vulnerabilitate majoră.

9. Gestionarea datoriei guvernamentale, în contextul creșterii accelerate a acesteia în ultimii ani, dată fiind importanța menținerii unei capacități de finanțare sustenabile.

10. Convergența nominală, examinată ca dimensiune esențială a consolidării, alături de convergența reală, pentru asigurarea sustenabilității financiare.

Cercetarea a evidențiat atât provocările cât și avantajele României, determinante pentru parcursul nostru regional și european. Sustenabilitatea financiară necesită atât remedierea dezechilibrelor punctuale, dar mai ales a decalajelor structurale. De aceea este obligatorie asigurarea capacității instituționale de a implementa responsabil reformele structurale.

Consider că forța volumului stă în arhitectura sa unitară care pune în relație finanțele publice, disciplina financiară, poziția externă, datoria publică și convergența nominală, într-un demers ce depășește lectura fragmentară a vulnerabilităților existente.

Analiza evidențiază provocări cheie ale politicilor economice în România acestor ani:

Responsabilitatea fiscală este condiția consolidării sustenabile. Ajustarea echilibrată a deficitelor trebuie însoțită de politici care susțin productivitatea, inovarea și potențialul de creștere al economiei, într-un cadru coerent și credibil de politici publice.

Colectarea eficientă a veniturilor bugetare este indispensabilă pentru corecția durabilă a dezechilibrelor. În educație și sănătate, resursele trebuie orientate către servicii de calitate, care să asigure investiții eficiente în capitalul uman și în dezvoltarea durabilă.

Continuarea investițiilor, în special a celor din fonduri europene, protejează potențialul de creștere al economiei. Însă finanțarea europeană depinde de responsabilitatea guvernării, de politici coerente și management eficient în implementarea proiectelor.

Echitatea și sustenabilitatea sistemului public de pensii se bazează pe principiul contributivității. Corelarea contribuțiilor cu beneficiile, creșterea participării pe piața muncii și pensiile private asigură o protecție mai bună a veniturilor la pensionare.

Încurajarea unui nivel adecvat de capitalizare și a unei discipline financiare mai ferme susțin creșterea durabilă și reziliența economiei la șocuri. Este importantă consolidarea unor mecanisme eficiente de restructurare și de ieșire ordonată a firmelor neviabile.

Guvernanța companiilor de stat trebuie să asigure disciplină financiară și eficiență economică. Selecția managementului pe criterii de competență, obiective măsurabile, capitalizare adecvată și transparență pot limita vulnerabilitățile sectorului.

Dezvoltarea sustenabilă a intermedierii financiare susține investițiile și asigură o mai bună valorificare a resurselor. Acest obiectiv necesită creșterea gradului de bancarizare a companiilor nefinanciare, dezvoltarea pieței de capital și a educației financiare.

Diplomația comercială și promovarea strategică a exporturilor sunt esențiale pentru creșterea competitivității și corectarea dezechilibrelor externe. Facilitarea accesului firmelor românești pe piețele externe și orientarea exporturilor către bunuri și servicii cu valoare adăugată ridicată pot îmbunătăți integrarea în lanțurile globale de valoare.

În esență, sustenabilitatea financiară nu este rezultatul simplu al unor ajustări punctuale, ci reflectarea unui parcurs consecvent bazat pe disciplină și responsabilitate. Convergența durabilă este inseparabilă de calitatea politicilor publice, iar instituțiile eficiente sunt regulile axate pe responsabilitate decizională și disciplină financiară.

Prin anvergura subiectelor abordate și caracterul aplicat al analizelor, cel de-al doilea volum al Economic@BNR contribuie la fundamentarea politicilor economice atât de necesare pentru corectarea dezechilibrelor macroeconomice, dar și pentru consolidarea parcursului economic și creșterea rezilienței noastre în fața provocărilor viitoare.

Echilibrul între dimensiunea nominală și cea reală a convergenței este unul esențial, pentru că doar așa pregătim economia pentru exigențele zonei euro. Adoptarea euro poate fi proiectul de țară al României pentru următorul deceniu, gândit ca proiect strategic național, nu doar ca integrare monetară ancorată mecanic în convergența nominală.

Intrarea României în zona euro nu trebuie privită doar ca exercițiu tehnic sau formal. Este un proces profund de maturizare economică și instituțională, menit să catalizeze consolidarea structurală a economiei, aprofundarea integrării comerciale, întărirea rezilienței financiare, creșterea bunăstării și a nivelului de trai în societate. În acest registru, euro devine expresia maturității naționale în arhitectura convergenței europene.

The post Sustenabilitatea financiară în arhitectura convergenței – Economic@BNR appeared first on Forbes Romania.