Într-o perioadă caracterizată prin episoade frecvente și imprevizibile de volatilitate pe piețele internaționale, înțelegerea modului în care aceasta se propagă și influențează comportamentul participanților și ancorarea așteptărilor este tot mai necesară și relevantă pentru calibrarea adecvată a politicilor economice.

De aceea am ales să abordez un subiect care solicită o analiză atentă și, de ce nu, nuanțată, respectiv nivelul cursului de schimb și volatilitatea pieței valutare, pentru a evidenția dimensiunile diferite prin care acestea se manifestă.

Deprecierile semnificative ale leului ce au avut loc la sfârșitul anilor 2000, respectiv după criza financiară din 2008-2009, au creat un val de emoție cu privire la acest subiect.

Acest val de emoție s-a materializat sub o formă de sensibilitate a românilor față de potențiale deprecieri viitoare ale leului într-o perioadă în care, paradoxal, leul a arătat o volatilitate mai redusă decât celelalte monede din regiune (a se vedea graficul de mai jos).

Fig.1: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

În ultimul an, în contextul tensiunilor politice, dar și al tensiunilor economice și sociale care au urmat adoptării măsurilor de consolidare fiscală s-a readus în prim-plan problematica din jurul cursului de schimb, generând din nou emoție în acest sens. Diverse dezbateri au avut loc în diferite medii sociale, unele dintre ele bazându-se pe argumente științifice, altele mai puțin.

Este important de subliniat faptul că dezbateri despre problematica cursului de schimb există și între economiști, chiar și între cei cu o experiență importantă în această zonă de interes. Multe dintre acestea s-au concentrat asupra ipotezei de supra-apreciere a leului în raport cu moneda europeană, respectiv, despre intervențiile băncii centrale în piața valutară. Din cele observate, cele două puncte menționate erau abordate de cele mai multe ori în cadrul dezbaterilor într-o formă de echivalență.

În această scurtă expunere doresc să dezbat din punct de vedere științific importanța pe care nivelul, respectiv, volatilitatea cursului nominal de schimb le au asupra echilibrelor macro-financiare. De altfel, punctul central al acestei expuneri este faptul că nivelul și volatilitatea cursului de schimb sunt două concepte total diferite, iar importanța lor pentru sectorul economic real, fiscal și cel financiar diferă semnificativ.

Subliniez faptul că problematica din jurul cursului de schimb este una extrem de complexă, întrucât acesta este un nod de interacțiuni între diverse sectoare ale economiei, zona fiscală și monetară, precum și sistemul financiar. Voi începe prin a dezbate succint cu privire la nivelul cursului de schimb. Un concept important pentru macroeconomiști este cursul real de schimb, care arată prețul relativ al bunurilor din două țări. Mai exact, cursul real de schimb arată rata la care putem tranzacționa bunuri dintr-o anumită țară pentru bunuri din altă țară. De exemplu, dorim să comparăm prețul relativ a două produse de panificație, să zicem un croissant, cu aceleași particularități în termeni de cantitate și calitate. Dacă un croissant costă 1,5 euro în Franța, asta înseamnă 7,8 lei în condițiile unui curs nominal de schimb de 5,2 lei pe un euro. Dacă în România un croissant cu aceleași particularități costă 6,5 lei, atunci o aproximare pentru cursul real de schimb va fi 0.833 (6,5 lei / 7,8 lei). Rezultatul arată că prețul pentru un croissant în Franța va fi cu aproximativ 16,7 % mai mare, iar țara noastră are un avantaj comparativ în acest sens (acesta este un exemplu didactic, însă atunci când analizăm cursul real de schimb, este esențial să precizăm convenția utilizată pentru exprimarea cursului nominal de schimb: prețul monedei naționale exprimat în monedă străină sau prețul monedei străine exprimat în monedă națională).

Cursul real efectiv de schimb (Real Effective Exchange Rate – REER) reprezintă unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru evaluarea competitivității externe a unei economii. Acesta reflectă evoluția unei monede naționale în raport cu un coș de valute ale principalilor parteneri comerciali, ajustând totodată diferențele dintre nivelurile de preț sau de inflație dintre economii. Prin urmare, REER oferă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra competitivității externe decât simpla analiză a cursului nominal de schimb.

Un alt concept central în literatura privind cursul de schimb este cel de curs de schimb de echilibru. În acest sens, Driver și Westaway (2004) identifică un număr ridicat de metode utilizate pentru estimarea nivelului de echilibru al cursului de schimb. Printre cele mai cunoscute abordări se regăsește modelul Behavioural Equilibrium Exchange Rate (BEER), dezvoltat de Clark și MacDonald (1997, 1999). Modelul BEER are un caracter empiric și pornește de la ideea că dinamica cursului de schimb este influențată atât de factori fundamentali de lungă durată, cât și de factori temporari sau ciclici. În categoria determinanților pe termen lung sunt incluse variabile precum productivitatea, termenii schimbului, poziția activelor externe nete sau nivelul datoriei publice, în timp ce fluctuațiile pe termen scurt sunt asociate mai degrabă cu evoluțiile și comportamentul piețelor financiare.

O altă abordare relevantă este modelul Fundamental Equilibrium Exchange Rate (FEER), formulat de Williamson (1994). Comparativ cu modelul BEER, FEER urmărește explicit identificarea acelui nivel al cursului de schimb compatibil simultan cu echilibrul intern și cu cel extern al economiei. În această abordare, echilibrul intern presupune funcționarea economiei în apropierea PIB-ului potențial, în timp ce echilibrul extern este asociat cu o poziție sustenabilă a contului curent pe termen mediu. Din perspectivă conceptuală, diferența importantă dintre cele două modele constă în faptul că BEER are un caracter predominant pozitiv și descriptiv, în timp ce FEER este construit într-o manieră normativă, orientată către identificarea unui nivel considerat compatibil cu echilibrele macroeconomice fundamentale.

O modalitate de a evalua sub/supra-aprecierea cursului de schimb este să comparăm măsura REER (care compară leul nu doar cu euro, ci cu toate valutele partenerilor comerciali, ajustat la inflație, fiind în fapt un ”termometru” al competitivității externe), cu aproximarea FEER, care răspunde la întrebarea – ce curs este compatibil cu echilibrul intern și extern simultan, respectiv cu cea rezultată din abordarea BEER – care răspunde la întrebarea – la ce nivel ar trebui să fie cursul, date fiind fundamentele economice actuale, dar și evoluțiile și comportamentul piețelor financiare – și abia apoi să ajungem la cursul nominal.

Pentru a fi mai clar în această privință, voi prelua un exemplu din prezentarea IMF – Exchange Rates: Concepts, Measurements and Assessment of Competitiveness, în care se adaugă o abordare mai simplă intitulată Macroeconomic Balance Approach. Conform acestui exemplu, să considerăm un nivel de echilibru al surplusului de cont curent de 2 %, în timp ce nivelul realizat al surplusului de cont curent este de 5 %. În acest sens, avem un decalaj al surplusului de cont curent de 3 puncte procentuale. Să considerăm o elasticitate a soldului contului curent la o modificare a cursului real de schimb de 0,5. În aceste circumstanțe, se spune că există o sub-apreciere a cursului real de schimb (REER) de aproximativ 6 % (-3/0,5). De la această estimare se ajunge la considerente de sub-apreciere cu privire la cursul nominal de schimb.

Trei elemente doresc să subliniez cu privire la exemplul anterior. Pentru o astfel de abordare, avem nevoie de nivelul de echilibru al surplusului sau deficitului de cont curent. Acesta poate fi determinat sau estimat sub diverse abordări. Apoi trebuie să cunoaștem nivelul elasticității, și aici, cel mai adesea avem nevoie de o estimare econometrică. Nu în ultimul rând, această evaluare este elaborată doar în raport cu dezechilibrul extern. Însă, după cum menționam anterior, ca urmare a faptului că această variabilă macro-financiară, cursul de schimb, este nod de interacțiune între mai multe zone de interes ale economiei și sectorului financiar, adecvat ar fi să avem o evaluare mai cuprinzătoare. Voi da un exemplu sugestiv în acest sens. Să considerăm o depreciere a monedei naționale în raport cu o monedă de referință. Dacă o pondere importantă a datoriei publice este emisă în moneda de referință, atunci deprecierea monedei naționale va atrage automat o deteriorare a situației fiscal-bugetare, care mai departe ar antrena o deteriorare a contului curent.

Conform lui Itskhoki și Mukhin (2022), o astfel de abordare se referă la cursul de schimb nominal. În linie cu cadrul metodologic propus de cei doi autori, în proiectarea politicilor optimale cu privire la cursul de schimb pot fi luate în considerare și efectele pe care le generează volatilitatea cursului de schimb. Două lucrări elaborate în cadrul Fondului Monetar Internațional, și anume Alla, Espinoza și Ghosh (2017), respectiv Aktuğ și Rezghi (2026) subliniază importanța intervențiilor de către banca centrală în piața valutară din perspectiva efectelor de stabilizare. Aceste lucrări evaluează costurile de bunăstare (în termeni de consum) care rezultă dintr-un management activ bazat pe intervenții în piața valutară. Alla, Espinoza și Ghosh (2017), în urma realizării unor scenarii contrafactuale, concluzionează că beneficiile obținute din intervenții în piața valutară sunt maximale atunci când două treimi din coșul de consum provine din bunuri importate. Aktuğ și Rezghi (2026) concluzionează că șocurile petroliere sunt o importantă sursă de volatilitate macro-financiară, de aceea, în perioade în care astfel de șocuri predomină, intervențiile în piața valutară pot aduce importante beneficii de bunăstare (în termeni de consum) agenților economici. Așadar, lucrările menționate subliniază și confirmă prin natura rezultatelor, faptul că intervențiile în piața valutară sunt benefice și indicate în anumite momente. Totodată, aceste lucrările subliniază faptul că intervențiile în piața valutară nu indică neapărat semne de sub-apreciere sau supra-apreciere a unei monede naționale în raport cu o monedă de referință.

De altfel, ipotezele privind subevaluarea sau supraevaluarea unei monede naționale în raport cu o monedă de referință trebuie analizate și din perspectiva nivelului și dinamicii rezervelor internaționale. Reducerea semnificativă a rezervelor valutare poate semnala dificultăți în susținerea cursului de schimb și creșterea vulnerabilității externe. În acest sens, literatura privind crizele valutare arată că numeroase episoade din anii ’90 au fost precedate de diminuări importante ale rezervelor internaționale, așa cum evidențiază modelele dezvoltate de Maurice Obstfeld și Paul Krugman.

De asemenea, gradul optim de flexibilitate a cursului de schimb într-o economie emergentă depinde de riscurile și vulnerabilitățile specifice acelei economii, întrucât eventualele crize financiare pot conduce la ajustări semnificative ale cursului de schimb, după cum arată Devereux și Yu (2016).

Nu în ultimul rând, în cazul unei economii emergente aflate într-o fază de catching-up, dinamica și regimul de volatilitate ale cursului de schimb trebuie privite și din perspectiva efectului Balassa-Samuelson. Balassa nota în lucrarea sa din 1964: „Pe măsură ce dezvoltarea economică este însoțită de diferențe mai mari între țări în ceea ce privește productivitatea bunurilor tranzacționabile, diferențele dintre salarii și prețurile serviciilor cresc, iar în mod corespunzător cresc și diferențele în ceea ce privește paritatea puterii de cumpărare și cursurile de schimb.”

În economiile emergente aflate în proces de convergență, creșterea rapidă a salariilor și a costurilor unitare cu forța de muncă poate conduce la o apreciere accelerată a cursului real efectiv de schimb și la deteriorarea competitivității externe. În aceste condiții, ajustarea poate avea loc ulterior prin deprecierea cursului nominal de schimb, menită să corecteze dezechilibrele externe și să restabilească competitivitatea economiei. Cu toate acestea, astfel de episoade de depreciere nominală asociate procesului de convergență nu reprezintă în mod necesar un indiciu al supraevaluării monedei naționale. Totodată, volatilitatea cursului de schimb poate fi influențată semnificativ de etapa de convergență în care se află economia respectivă.

Așadar, volatilitatea redusă a cursului de schimb într-o anumită perioadă de timp, fază a ciclului economic sau a procesului de convergență nu oferă într-o manieră directă informații despre evaluarea sa în raport cu nivelul de echilibru sau cel optimal. De exemplu, discutând contrafactual, modificări majore asupra echilibrelor macro-financiare generate de evenimente precum crize financiare, crize sanitare, conflicte armate etc. pot conduce la ajustări semnificative ale cursului de schimb, însă ulterior volatilitatea poate rămâne de asemenea una redusă. Intervențiile în piața valutară pot fi benefice și chiar sunt indicate în anumite circumstanțe macro-financiare, după cum indică unele studii de specialitate.

Nu se poate concluziona cu privire la adecvarea sau optimalitatea politicii legate de curs de schimb, în termeni de nivel sau volatilitate, decât utilizând abordări științifice serioase și de o manieră în care rezultatele obținute să fie robuste în raport cu o anumită metodă aplicată. Din punct de vedere cantitativ, pot fi proiectate politici optimale cu privire la cursul de schimb care să ia în considerare atât nivelul cursului nominal de schimb, cât și necesitatea unor intervenții în piața valutară pentru reducerea volatilității, iar în mod cert, o volatilitate redusă este diferită de ideea de menținere artificială a unui anumit nivel al cursului.

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Cursul nominal de schimb – de ce nivelul și volatilitatea nu spun același lucru appeared first on Forbes Romania.

Pentru economia României și pentru menținerea ritmului de convergență la nivel european, calitatea cadrului instituțional are o importanță fundamentală. În ultimele decenii, experiența internațională a arătat că diferențele de dezvoltare dintre state sunt influențate nu doar prin resurse naturale, poziționare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci și prin robustețea instituțiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere și a asigura predictibilitate și modul în care reușesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune și incertitudine.

Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu – prezent recent la București, în cadrul unei conferințe dedicate viitorului economiei – este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei națiuni depinde în mod esențial de calitatea instituțiilor sale. Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci și al existenței unor mecanisme instituționale capabile să susțină stabilitatea, încrederea și buna funcționare a economiei.

În interiorul acestui ansamblu instituțional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulația economiilor către investiții, finanțarea economiei reale, transmiterea politicii monetare și, nu în ultimul rând, funcționarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi. Din acest motiv, robustețea sistemului bancar este o condiție esențială pentru stabilitatea economică și socială în ansamblu.

În acest context trebuie înțeleasă și importanța pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluție bancară. În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziția autorităților responsabile de funcționarea robustă a sistemului financiar.

Pentru a înțelege însă pe deplin relevanța acestor evoluții, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut. Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente și în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu și de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce privește modul în care este înțeleasă și protejată robustețea sistemului financiar.

• Anterior acesteia, se considera că stabilitatea prețurilor de consum, adică o inflație redusă, aduce implicit și o stabilitate a prețului activelor financiare, care asigură, ca o consecință directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune și criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalență.
• Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidențiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, și, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflația se află la un nivel redus. De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor.

Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine și modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudențial.

Practic, criza financiară a condus la apariția a două noi componente în cadrul sistemului prudențial: politica macroprudențială și rezoluția bancară.

Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudențial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiție necesară și suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar. Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, așa cum spune o veche vorbă românească: poți vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile și vulnerabilitățile care se acumulează în ansamblul sistemului. Răspunsul a fost dezvoltarea și operaționalizarea conceptul de risc sistemic,  pentru a caracteriza și adresa genul de probleme care apar într-o anumită zonă a sistemului financiar sau a economiei, și care apoi se extind și se pot chiar generaliza.

Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituții financiare europene și americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra pozițiilor fiscale și asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăților unor instituții de importanță sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili.

În acest context, cadrul de rezoluție bancară a devenit un element esențial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral. Prin consolidarea principiului potrivit căruia acționarii și creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierderile asociate activității bancare, acesta contribuie la întărirea disciplinei de piață și la reducerea anticipațiilor privind existența unui sprijin public automat în situații de dificultate.

În acest sens, rezoluția bancară nu este doar un mecanism de intervenție în situații de criză, ci și un element structural al cadrului prudențial modern, orientat către creșterea rezilienței și menținerea încrederii în sistemul financiar.

În Europa, cadrul de rezoluție este un pilon important în arhitectura Uniunii Bancare și contribuie din această perspectivă la efortul de integrare financiară europeană.

Principiile prudențiale elaborate la nivel european – fie că ne referim la standardele Autorității Bancare Europene (ABE) sau la ghidurile Comitetului de la Basel – recunosc explicit că autoritatea de rezoluție și cea de supraveghere microprudențială îndeplinesc funcții complementare, cu un obiectiv comun: menținerea stabilității instituțiilor individuale și, prin aceasta, a sistemului financiar în ansamblul său. Cele două autorități împărtășesc seturi de informații relevante, intervin în stadii succesive ale ciclului de viață al unei instituții și trebuie să comunice constant pentru a asigura că nu există goluri de informație sau incoerențe de evaluare care să amplifice vulnerabilitățile.

Complexitatea cadrului prudențial contemporan derivă, în bună măsură, din necesitatea de a gestiona simultan trei tipuri de obiective:

• soliditatea individuală a instituțiilor,
• stabilitatea sistemului în ansamblul său
• și capacitatea de gestionare ordonată a eșecului (rezoluție).

Deși conceptual distincte, aceste trei dimensiuni sunt profund interconectate în practică.

Cerințele de capital și de lichiditate impuse din perspectiva supravegherii microprudențiale și a cadrului de rezoluție îndeplinesc un dublu rol:

• Pe de o parte, ele reduc probabilitatea de materializare a unui scenariu de rezoluție, consolidând rezistența instituțiilor la șocuri.
• Pe de altă parte, ele construiesc, în timp, capacitatea de absorbție a pierderilor necesară pentru ca o rezoluție, dacă devine inevitabilă, să poată fi realizată fără recurs la resurse publice și fără perturbări sistemice majore.

Perspectiva macroprudențială adaugă o dimensiune suplimentară: amplificarea ciclică a riscurilor, interconectările sistemice și efectele de contagiune nu pot fi adresate adecvat de evaluările individuale, instituție cu instituție. De aceea, instrumentele macroprudențiale – amortizorul anticiclic de capital, limitele privind concentrarea expunerilor, cerințele suplimentare pentru instituțiile de importanță sistemică globală sau locală – contribuie la reducerea probabilității unor crize sistemice care ar putea pune simultan sub presiune mai multe instituții.

În context național, colaborarea în cadrul Băncii Naționale a României dintre structurile implicate în activități cele trei tipuri de activități menționate anterior respectă principiile instituite în aceasta privință la nivel european, fiind guvernată de cadrul legislativ transpus din BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive)și de protocoalele operaționale care traduc în practică obligațiile de cooperare și schimb de informații.

Această colaborare nu este un element formal sau de conformitate procedurală, ci o condiție funcțională a eficacității tuturor acestor funcții.

Faptul că Banca Națională a României exercită, în virtutea cadrului legal național și european, toate aceste funcții – supraveghere microprudențială, politică macroprudențială și autoritate de rezoluție – creează premisele pentru o abordare integrată și coerentă, capabilă să gestioneze adecvat interacțiunea dintre obiectivele specifice fiecărei funcții.

De exemplu, la reuniunile Comitetului Național de Supraveghere Macroprudențială iau parte toate cele trei direcții de resort din BNR cu atribuții asupra cadrului prudențial de menținere a robusteții sistemului financiar.

Această concentrare instituțională impune, totodată, o disciplină internă riguroasă: funcțiile trebuie să rămână operațional distincte, cu informații, procese decizionale și structuri de răspundere clar delimitate, pentru a evita potențialele conflicte de obiective.

Aș vrea să reamintesc aici un element extrem de important: ulterior crizei financiare globale din 2008-2009 România a fost printre puținele state din Uniunea Europeană ce nu a recurs la bani publici pentru salvarea instituțiilor de credit. Această performanță a mai fost realizată doar alte 5 state.

Din punctul meu de vedere, în România, activitățile din zona rezoluției bancare au o importanță strategică pentru pregătirea aderării la Uniunea Bancară și convergența spre zona euro.

Deși în prezent România nu este membră a Uniunii Bancare, funcția de rezoluție bancară a Băncii Naționale a României nu poate fi considerată o activitate izolată de dimensiunea europeană. Dimpotrivă, ea trebuie înțeleasă și exercitată în strânsă legătură cu obiectivul strategic pe termen lung al aderării României la zona euro și, ca pas premergător necesar, al participării la Uniunea Bancară.

Adoptarea monedei unice presupune, în stadiul actual al arhitecturii europene, și aderarea la Uniunea Bancară. Aceasta înseamnă că gradul de pregătire al autorităților naționale – ca și cel al instituțiilor de credit – pentru funcționarea în cadrul Uniunii Bancare devine un criteriu implicit și de substanță al convergenței spre zona euro.

Din această perspectivă, consolidarea continuă a capacității de rezoluție a Băncii Naționale a României capătă o semnificație care depășește gestionarea riscurilor în orizontul imediat. Elaborarea și actualizarea planurilor de rezoluție pentru instituțiile de credit cu activitate în România, evaluarea posibilității de soluționare, respectiv a credibilității și fezabilității măsurilor incluse în planurile de rezoluție , calibrarea cerințelor MREL și construirea expertizei instituționale necesare pentru a opera în cadrul mecanismelor europene reprezintă, într-adevăr, instrumente de prevenire a crizelor, dar și investiții în capacitatea instituțională necesară pentru integrarea deplină în arhitectura financiară europeană.

În egală măsură, participarea activă a BNR în colegiile de rezoluție și în structurile de cooperare europeană, relația de lucru permanentă cu Single Resolution Board –  Comitetul Unic de Rezoluție în contextul deciziilor comune pentru  grupurile bancare cu prezență în România, precum și utilizarea ca bune practici a standardelor și metodologiilor SRB (Single Resolution Board) contribuie la consolidarea noastră instituțională în raport cu cadrul Uniunii Bancare. Aceasta presupune eforturi constante de aliniere a practicilor, investiții în capacitate analitică și în resurse umane, și o viziune instituțională clară cu privire la direcția de convergență. Așa cum știm și discutăm adesea între noi, obiectivul strategic al aderării la zona euro presupune nu doar îndeplinirea criteriilor de convergență nominală, de care suntem din păcate încă departe, ci și să construim între timp infrastructuri de supraveghere și gestionare a riscurilor financiare care să fie pe deplin compatibile și credibile în cadrul Uniunii Bancare. Funcția de rezoluție este parte integrantă a acestei infrastructuri.

Banca Națională a României, prin Direcția de Rezoluție Bancară, a continuat atât demersurile de planificare a rezoluției și eforturile de operaționalizare, cât și consolidarea relațiilor de colaborare cu autoritățile de rezoluție din alte State Membre, precum și cu instituțiile și forurile europene cu atribuții în domeniu, în vederea asigurării unei implementări unitare și armonizate a cadrului de reglementare.

În plus, anul curent marchează debutul unei noi etape a acestui parcurs – cea a validării prin testare a capacităților instituționale consolidate în perioada anterioară. Această nouă perspectivă reprezintă o evoluție normală și cristalizează un obiectiv întemeiat al autorităților de rezoluție europene, acela de a se asigura că băncile pot fi soluționabile nu doar teoretic, ci și în practică.

În acest scop, în România, la fel ca în celelalte state membre UE, au fost elaborate programe multianuale de testare pentru acele bănci pentru care strategia de soluționare identificată în plan este rezoluția, un demers menit să asigure o abordare coerentă, graduală și riguroasă a procesului de verificare a capacităților de soluționare dezvoltate până în prezent.

Una din dimensiunile esențiale ale rezoluției bancare o reprezintă finanțarea, unde prima linie de apărare o constituie resursele pentru absorbția pierderilor și recapitalizare, sau așa cum este cunoscut – MREL (Minimum Requirement for Own Funds and Eligible Liabilities).

Asigurarea și menținerea de către instituțiile de credit a unui nivel corespunzător al acestor resurse constituie obiective centrale ale autorității de rezoluție. Sectorul bancar din România a ajuns într-o etapă de maturitate și în ceea ce privește emiterea și gestionarea resurselor MREL. De asemenea, în această perioadă s-a intensificat și activitatea de solicitare de permisiuni pentru reducerea sau înlocuirea instrumentelor eligibile (așa numitul regim al permisiunilor).

În cadrul mecanismului de finanțare a rezoluției, resursele MREL sunt completate de Fondul de Rezoluție Bancară, care are scopul de a asigura un nivel suplimentar de susținere financiară acolo unde resursele instituției de credit s-ar dovedi insuficiente într-un caz de rezoluție (desigur, în limitele trasate de cadrul legal). Resursele Fondului de Rezoluție din România au atins nivelul țintă de cel puțin 1% din depozitele acoperite la nivel de sector bancar, motiv pentru care băncile au fost deja informate că, în anul curent, BNR nu va colecta contribuții la Fondul de Rezoluție.

Autoritatea de rezoluție și autoritatea de supraveghere deși, conform prevederilor legale, sunt independente operațional, nu acționează în izolare una față de cealaltă.

Structurile care îndeplinesc funcțiile de rezoluție și de supraveghere în BNR se consultă permanent în activitatea lor, în linie cu mandatele specifice, pe subiecte care includ: planificarea rezoluției pentru instituțiile de credit din aria de responsabilitate a BNR, determinarea cerințelor MREL și, mai nou, pentru acordarea de permisiuni către instituțiile de credit pentru reducerea sau înlocuirea datoriilor eligibile.

Un element important al cooperării dintre structurile de supraveghere și de rezoluție l-a constituit participarea la exercițiul de simulare a unei acțiuni de rezoluție organizat recent de Financial Stability Institute, la care au participat Banca Centrală Europeană SSM (Single Supervisory Mechanism), Comisia Europeană, Single Resolution Board, Banca Națională a Austriei, Financial Market Authority din Austria, Banca Națională a Ungariei și Autoritățile din Bosnia Herțegovina. Exercițiul a vizat soluționarea unei instituții de credit fictive dintr-un Stat Membru al Uniunii Bancare cu subsidiare semnificative în două State Membre non-Banking Union  și într-o țară din afara Uniunii Europene.

Pentru România, din fericire, succesul în domeniul rezoluției bancare nu se contabilizează în numărul de crize gestionate prin mecanismul rezoluției, ci mai ales în cele care nu au avut loc. Acest tip de succes – greu perceptibil prin natura sa, dar cu atât mai valoros — este rezultatul unui efort comun și al unei responsabilități împărtășite între instituțiile sectorului bancar și autoritățile cu rol de reglementare, supraveghere, rezoluție, sau macroprudențial.

Într-un mediu economic și financiar caracterizat de transformări rapide și de incertitudini persistente, consolidarea continuă a capacității de prevenție, intervenție și coordonare instituțională rămâne esențială pentru menținerea încrederii în sistemul financiar și pentru întărirea rezilienței acestuia pe termen lung.

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Rolul cadrului de rezoluția bancară pentru drumul României către zona euro appeared first on Forbes Romania.

Cu sau fără armistițiu durabil, războiul din Orientul Mijlociu alimentează incertitudini severe, antrenând creșterea inflației, în tandem cu încetinirea activității economice. Pe termen scurt, impactul asupra inflației rezultă direct din scumpirea combustibililor. Însă efectele pe termen lung sunt mult mai dificil de proiectat, întrucât depind atât de durata și intensitatea conflictului, cât și de transmisia în prețurile de consum.

Situația energetică actuală este exact genul de șoc exogen, lipsit de cauze monetare, pe care băncile centrale ar trebui, teoretic, să-l „treacă cu vederea”, cel puțin deocamdată. Sunt însă deosebit de importante atât elaborarea unor scenarii de risc asociate prognozelor, cât și comunicarea eficientă a abordărilor de politică monetară.

Conjunctura actuală este, de altfel, una complicată, date fiind situația fiscală fragilă și instabilitatea politică recentă, factori care își pun amprenta și asupra politicii monetare.

Implicații imediate și revizuirea scenariilor de prognoză

Prețului petrolului (Brent) în luna martie – 103$/baril a fost, în medie, cu circa 50% peste cel din primele două luni ale anului, iar în aprilie a crescut la circa 115$/baril. În prognoza EIA pentru trimestrul II, prețul petrolului apare la peste 110$/baril.

Prețurile de consum resimt acest șoc aproape instantaneu și chiar anticipat, în special pe canalul combustibililor. Însă, cele mai expuse la o accelerare pe termen mai lung sunt costurile de producție, care vor presa în continuare asupra prețurilor de consum.

Potrivit diagramei de mai sus, pentru finalul acestui an putem estima creșteri de 1,5 – 2 puncte procentuale – inflația Ormuz – peste traiectoriile de inflație proiectate în absența șocului din Golf, însă spectrul riscurilor este, de fapt, mult mai profund.

Războiul provoacă deja perturbări majore în lanțurile de aprovizionare, producătorii europeni raportând cea mai mare prelungire a termenelor de livrare din ultimii aproape patru ani. Indicatorii conjuncturali surprind această deteriorare: de exemplu, Purchasing Managers (PMI) privind activitatea economică în zona euro a scăzut în martie la 50,7, iar în aprilie la 48,6, sub pragul care separă perspectivele unei creșteri de cele ale unei contracții economice.

În România, în pofida fazei deficitare a cererii din economie, majorarea prețurilor la energie a determinat creșterea inflației peste așteptări în luna martie, la aproape 10%. Principala cauză a fost scumpirea combustibililor cu circa 13%, iar luna aprilie va aduce un nou impuls al inflației, la peste 10%. Inflația afectează consumul deja comprimat: încă din februarie, vânzările cu amănuntul erau în scădere față de anul trecut cu 6,8%.

Perspectivele lunilor următoare nu sunt încurajatoare, traficul petrolierelor din Golful Persic fiind încă obturat. Dacă tensiunea se prelungește, prețurile ridicate la energie ar putea, prin efecte de runda a doua, să forțeze persistența „inflației Ormuz” pentru mai multe trimestre. O contrapondere este totuși dată de plafonarea, pentru consumatorii casnici, a prețului de achiziție a gazului din producție internă.

Dependența energetică a României este mai redusă în comparație cu majoritatea statelor europene. Dar situația actuală subliniază totuși necesitatea de a reduce și mai mult dependența de combustibilii fosili. Așa cum se poate observa în diagrama de mai sus, petrolul importat reprezintă doar o treime din resursele de energie primară.

Cum (și dacă) răspund băncile centrale la inflația Ormuz

Tipologia șocului, conjunctura economică și balanța riscurilor au determinat, în ședința Consiliului de administrație al BNR din luna aprilie, o reacție de tip wait-and-see, așteptată de altfel. Însă răspunsul BNR trebuie văzut într-un context mai larg.

Războiul a inflamat prețul țițeiului, generând o creștere rapidă a inflației mondiale și alimentând riscurile. Reacția de manual a băncilor centrale a fost aceea de a evita schimbarea parametrilor politicii monetare. Această atitudine se poate schimba dacă devine evidentă amplificarea șocului energetic și inflamarea așteptărilor inflaționiste.

Succesiunea crizelor din ultimii ani a indus o anumită capacitate de modificare structurală a așteptărilor inflaționiste. Iar acum, când sistemul comercial globalizat este fracturat de războaiele tarifare, situația devine și mai tensionată. Deși răspunsul imediat al băncilor centrale (BCE, Fed, Banca Angliei) a fost unul de conservare a condițiilor monetare, urmând cutuma teoretică, este posibil ca următorii pași să se îndepărteze de acest cadru. Pare să existe un anumit consens privind necesitatea unor acțiuni concrete, dacă totuși Strâmtoarea Ormuz nu redevine general accesibilă în curând.

Riscurile inflaționiste sunt unele semnificative, cel puțin pe termen scurt, iar presiuni suplimentare, pe termen lung, provin din fragmentarea lanțurilor de aprovizionare, limitând oferta de materii prime. O atenuare a tensiunii ar rezulta, totuși, din canalele alternative de tranzit, ce ar permite țărilor cu supra-producție să crească exporturile.

Concomitent cu presiunile inflaționiste, se profilează influențe negative la adresa perspectivelor de creștere economică. Conflictul din Golf reprezintă un factor de încetinire pentru economia globală, cu cel puțin 0,3 puncte procentuale mai jos față de media ultimilor doi ani (3,4%), după estimările FMI.

În plan regional, noul șoc energetic se suprapune cu incertitudinile generate de conflictul din Ucraina. De exemplu, pentru România, prognozele Băncii Mondiale și ale FMI sunt semnificativ revizuite în jos (cu 0,7 puncte procentuale), până la 0,5% și, respectiv, 0,7%. În acest cadru, BNR a rămas în zona prudentă a prognozelor, luând în calcul inclusiv efectele persistente ale „recesiunii tehnice” de la finalul anului trecut.

Mesajele și acțiunile băncilor centrale sunt calibrate pe formatul unor scenarii ce depind de persistența tensiunilor geopolitice din Golf. Scenariile puternic inflaționiste semnalează necesitatea creșterii ratelor dobânzilor, perspectivă ce ar frâna și mai mult activitatea economică. Mesajele construite în jurul angajamentului ferm de a atinge ținta de inflație contribuie la o mai bună ancorare a așteptărilor inflaționiste, fără ca banca centrală să fie nevoită să acționeze rapid asupra pârghiilor monetare.

O intervenție acum, prin înăsprirea condițiilor monetare, s-ar putea dovedi prematură din perspectiva sincronizării efectelor în economie, în eventualitatea în care conflictul va înceta relativ curând, iar petrolierele își vor relua traseul prin strâmtoarea Ormuz.

Aceasta întrucât efectele politicii monetare, vizibile cu un anumit decalaj temporal, se pot suprapune, contradictoriu, tocmai pe atenuarea presiunilor inflaționiste. În plus, deteriorarea proiecțiilor de creștere economică ar deveni și mai severă dacă băncile centrale ar recurge direct la creșteri ale dobânzii de politică monetară.

Avântul energic al prețurilor la nivel global nu este, în prezent, un efect al politicilor economice prociclice sau al funcționării economiei per se, ci provine din cauze exogene, cu orizont totuși limitat. Astfel, actualmente, provocarea ar fi aceea de a evita introducerea politicii monetare într-un experiment riscant de volatilitate, cu reacții în zig-zag care ar tulbura și mai mult predictibilitatea condițiilor economice.

Deciziile de creștere a dobânzii, ca răspuns mecanic la presiunile „inflației Ormuz”, ar putea fi dăunătoare pentru economie, dar și pentru credibilitatea politicii monetare. Același lucru este valabil și în privința relaxării politicii monetare, ca răspuns mecanic la o reducere a inflației, dacă dezinflația nu se consolidează, în timp, suficient de mult.

Prioritățile României – sustenabilitate financiară și creștere economică

Prioritatea României rămâne consolidarea fiscală, nu doar din perspectiva stabilității macroeconomice, dar și pentru crearea spațiului necesar politicii monetare, dată fiind perpetuarea, în ultimii ani, a dominanței fiscale în mix-ul politicilor economice.

În prezent, România se distinge prin inflație ridicată și creștere economică modestă, dar și prin dezechilibre bugetare și de cont curent persistente. Iar acestea se reflectă în percepția investitorilor, care atribuie României cea mai ridicată primă de risc din regiune.

Evoluția costurilor de finanțare este un factor-cheie pentru dezvoltarea sustenabilă. În conjunctura actuală, trebuie totuși punctate progresele recente înregistrate de România și de statele din regiune, care se reflectă direct în scăderea riscurilor percepute de investitori.

Diagrama de mai sus arată faptul că, în anul 2022, pentru fiecare dintre țările ilustrate, situația generală era evaluată în termeni mai complicați, din perspectiva riscurilor pe termen lung, în comparație cu riscurile economice evaluate în prezent.

În cazul României, implicațiile pentru situația finanțelor publice sunt deosebit de importante. În 2025, România a cheltuit 2,8% din PIB (ESA) cu dobânzile aferente finanțării datoriei publice, aproape dublu față de acum patru ani. Iar în bugetul pentru 2026, cheltuielile cu dobânzile sunt prevăzute să ajungă la 3% din PIB.

Din perspectiva politicii monetare, demult nu ne mai confruntăm doar cu turbulențe ciclice standard. Pentru ca băncile centrale să rămână „gardienii stabilității”, acestea trebuie să-și asume atât roluri de fine-tunning, cât și funcții de hard-discipline, care să susțină reziliența economică necesară. Asigurarea stabilității prețurilor înseamnă ca băncile centrale să acționeze, uneori, și pentru a contrabalansa politicile bugetare nesustenabile, care amenință stabilitatea financiară și macroeconomică.

Privind retrospectiv, pe fondul dezinflaționist din 2024, reducerile ratei dobânzii de politică monetară s-au suprapus pe un context bugetar puternic expansionist, când politica bugetară deja punea „gaz pe foc”, prin creșterea discreționară a cheltuielilor.

Era de așteptat că parcursul descendent al inflației din 2024 nu avea cum să continue și de-a lungul anului 2025, date fiind efectele inflaționiste ale expansiunii bugetare, dar și măsurile fiscale preconizate ca necesare pentru reducerea deficitului bugetar pe parcursul anilor următori, conform Planului bugetar-structural național pe termen mediu, conceput și asumat de România în 2024.

În actualul context fiscal-bugetar, când economia resimte din plin efectele măsurilor de ajustare a deficitului bugetar, iar deficitul de cerere din economie se adâncește la cote severe, politica monetară întâmpină provocarea de a evita să pună „sare pe rană”, prin creșterea dobânzii de referință, ca reacție de răspuns la primele șocuri de ofertă.

În pofida revizuirii în sus a traiectoriei ratei inflației pentru lunile următoare, date fiind efectele războiului din Golf, și în luna aprilie BNR a decis menținerea ratei dobânzii de politică monetară. Anticipăm înjumătățirea inflației în lunile de vară, ca efect de bază la măsurile fiscale adoptate în vara lui 2025. Evoluția se suprapune cu depresurizarea anticipată a inflației core, prin frânarea puternică a consumului și a cererii agregate.

Astfel, abordarea BNR de până acum, una de tip wait-and-see condiționat, are șanse să mai continue o vreme, chiar dacă alte bănci centrale ar putea decide să acționeze. Date fiind condițiile monetare actuale și estimările de dezinflație, conduita BNR este relativ bine poziționată pentru a naviga printre incertitudinile existente în prezent.

Din perspectiva politicilor economice, evitarea unei recesiuni prelungite în perioada următoare necesită măsuri care să sprijine potențialul economiei. Este deosebit de importantă implementarea proiectelor de investiții în mod eficient și la timp.

Totodată, așa cum subliniază recentul raport OECD Economic Surveys: Romania 2026, competitivitatea și creșterea participării pe piața muncii sunt obiective structurale importante. Continuarea reformelor necesare atragerii finanțărilor europene susțin tranziția către un model de creștere competitiv, aliniat la noile dezvoltări tehnologice.

Momentan, traversăm o perioadă dificilă, marcată de instabilitate politică internă, cu turbulențe inclusiv pe piața valutară. Deprecierea leului are efecte mixte asupra condițiilor financiare din economie. Pe de o parte, companiile exportatoare vor capta beneficii din ameliorarea deficitului de competitivitate, asociat supraevaluării cursului de schimb real efectiv. Pe de altă parte, împrumuturile în valută, inclusiv cele ale statului, vor fi mai scumpe, iar componenta importată a inflației devine mai vizibilă.

Condițiile economice externe, dar și interne, au devenit așadar mult mai anevoioase. Însă România trebuie să rămână ancorată ferm pe traseul consolidării bugetare, asigurând sustenabilitatea finanțelor publice și să continue investițiile majore care susțin potențialul de creștere economică, sporind astfel reziliența economiei.

În vârtejul incertitudinilor globale, situația politică internă riscă să afecteze credibilitatea economică a României, reducând încrederea investitorilor și a piețelor financiare. Criza politică actuală tulbură coordonatele economice, deja deteriorate.

Nevoia de stabilitate politică și guvernamentală este deosebit de importantă în acest an, având în vedere miza strategică a obiectivelor asumate, de consolidare a situației finanțelor publice, de implementare a investițiilor din fonduri europene, în special a celor din PNRR, precum și miza unor proiecte majore de cooperare internațională, precum aderarea la OECD în 2026.

The post „Inflația Ormuz” – noua provocare în ecuația politicii monetare appeared first on Forbes Romania.

Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații, subliniază că noile reguli privind angajarea lucrătorilor străini în România trebuie analizate cu o atenție deosebită, întrucât obligațiile impuse angajatorilor și agențiilor de plasare pot avea consecințe juridice, financiare și administrative semnificative.

Complexitatea noii ordonanțe nu se limitează la simpla înregistrare în platforma WorkinRomania.gov.ro, ci presupune verificarea contractelor, constituirea garanțiilor financiare, respectarea procedurilor de autorizare, informarea corectă a lucrătorilor străini și cooperarea constantă cu autoritățile competente.

În acest context, analiza documentației contractuale, a ofertelor ferme de muncă, a obligațiilor de notificare, a condițiilor de ședere și a riscurilor de sancționare devine esențială pentru prevenirea amenzilor, suspendării activității sau pierderii autorizației. Totodată, corelarea etapelor de autorizare, angajare, monitorizare și, după caz, contestare a măsurilor dispuse de autorități este decisivă pentru protejarea intereselor angajatorilor, agențiilor de plasare și lucrătorilor străini.

Ordonanța de urgență nr. 32/2026 privind accesul străinilor pe piața muncii din România, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 27 aprilie 2026, instituie un cadru juridic extins pentru angajatorii care încadrează în muncă cetățeni străini, pentru agențiile de plasare și pentru lucrătorii proveniți din state terțe.

Potrivit art. 1 din ordonanță, reglementarea vizează condițiile de înregistrare, autorizare și obligațiile angajatorilor, procedura de autorizare a agențiilor de plasare, precum și supravegherea și controlul activității acestora. Totodată, actul normativ introduce „Lista ocupațiilor deficitare”, platforma electronică WorkinRomania.gov.ro, contracte obligatorii, garanții financiare și un regim sancționator mai strict, fiind relevant atât pentru dreptul muncii, cât și pentru procedurile de imigrări.

Ce trebuie să conțină contractul pentru angajarea lucrătorilor străini în România

Noua reglementare acordă o importanță esențială documentelor contractuale care stau la baza încadrării în muncă a lucrătorilor străini. Potrivit art. 2 alin. (2) lit. e) din Ordonanță, contractul de prestări servicii este încheiat între agenția de plasare și angajator și include oferta fermă de locuri de muncă.

Contractul de plasare, reglementat la art. 2 alin. (2) lit. f), este un contract tripartit între agenție, angajator și lucrătorul străin, redactat atât în limba română, cât și într-o limbă înțeleasă de acesta, și trebuie să cuprindă elemente esențiale privind condițiile de muncă, drepturile și obligațiile părților, precum și datele autorităților competente unde pot fi sesizate eventuale încălcări.

În același timp, contractul individual de muncă trebuie să reflecte elementele din oferta fermă, conform art. 2 alin. (2) lit. g), ceea ce impune corelarea tuturor documentelor contractuale. Art. 6 detaliază conținutul ofertei ferme, care trebuie să includă informații clare privind durata angajării, funcția, nivelul de calificare, salariul, timpul de muncă, condițiile de muncă, beneficiile și eventualele despăgubiri.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2), trebuie precizat în mod expres cine suportă costurile precum cazarea, transportul sau repatrierea, aspect esențial pentru protejarea drepturilor lucrătorului.

Conform art. 7 alin. (1) lit. b) și c), angajatorul este obligat să încheie contractul individual de muncă atât în limba română, cât și într-o limbă pe care lucrătorul o înțelege, pentru a asigura transparența și validitatea raportului de muncă.

În anumite situații, potrivit art. 10, angajarea se realizează prin intermediul unei agenții de plasare autorizate, cu excepțiile prevăzute de lege. Astfel, documentația contractuală capătă un rol esențial în asigurarea conformității legale, iar nerespectarea cerințelor poate atrage sancțiuni, suspendări sau anularea procedurilor de angajare.

Garanții financiare obligatorii pentru angajatori și agenții de plasare: Riscuri și sancțiuni semnificative

Una dintre cele mai importante noutăți ale Ordonanței constă în instituirea unor garanții financiare obligatorii pentru angajatorii autorizați și agențiile de plasare. Potrivit art. 12 alin. (1) lit. l), angajatorul autorizat trebuie să constituie garanția financiară prevăzută de art. 13, în funcție de numărul de lucrători străini pentru care solicită autorizarea.

Aceasta se constituie anterior emiterii autorizației, fie prin depozit în lei la Trezoreria Statului, fie prin scrisoare de garanție bancară emisă de o instituție de credit din România. Valoarea garanției este de 1.000 euro pentru fiecare lucrător, fiind destinată acoperirii unor cheltuieli precum repatrierea, cazarea sau alte situații care implică protecția lucrătorilor și obligațiile angajatorului.

Mecanismul executării garanției este reglementat de art. 14, care permite autorităților să utilizeze suma în cazul îndepărtării lucrătorului străin, în termen de 15 zile de la notificarea Inspectoratului General pentru Imigrări.

În situația în care garanția nu acoperă integral sumele datorate, diferența poate fi recuperată prin executare silită. Astfel, garanția devine un instrument real de responsabilizare financiară, iar pentru angajatori riscurile sunt semnificative, mai ales în lipsa unor proceduri interne eficiente privind monitorizarea și conformarea.

Pentru agențiile de plasare, obligațiile sunt și mai stricte. Conform art. 24 și 25, acestea trebuie să constituie garanții financiare începând de la 75.000 euro, în funcție de numărul de lucrători plasați, cu obligația de a menține și reîntregi aceste sume pe toată durata autorizației. Nerespectarea acestor obligații poate conduce la suspendarea sau pierderea autorizației, afectând direct activitatea agenției.

Regimul sancționator este unul sever. Potrivit art. 42 și 43, amenzile pot ajunge până la 40.000 lei, inclusiv pentru fiecare lucrător vizat, iar desfășurarea activității fără autorizare sau în perioada de suspendare atrage sancțiuni suplimentare.

În plus, în anumite situații, poate interveni anularea autorizației sau pierderea garanției financiare, ceea ce subliniază necesitatea respectării stricte a obligațiilor legale.

Noile obligații ale angajatorilor, agențiilor de plasare și lucrătorilor străini

Ordonanța introduce un set extins de obligații pentru angajatori încă din etapa de înregistrare sau autorizare. Potrivit art. 4 și 5, angajatorii care doresc să încadreze în muncă lucrători străini trebuie să se înregistreze în platforma WorkinRomania.gov.ro și să îndeplinească anumite condiții, precum lipsa datoriilor la buget, desfășurarea unei activități reale și respectarea criteriilor de integritate. Aceste cerințe au rolul de a limita accesul la procedură pentru operatorii economici care nu oferă garanții suficiente de conformare.

Conform art. 7, obligațiile angajatorilor sunt detaliate și includ plata salariului în cont bancar, încheierea contractelor în limba română și într-o limbă înțeleasă de lucrător, includerea tuturor elementelor prevăzute de lege, precum și asigurarea instruirii în domeniul securității și sănătății în muncă.

De asemenea, angajatorii trebuie să notifice autoritățile competente în anumite situații, cum ar fi absențele nejustificate sau încetarea raportului de muncă, și să pună la dispoziție documentele necesare pentru controale. În plus, aceștia au obligația de a sprijini integrarea lucrătorilor străini, inclusiv prin cursuri de limbă română.

Angajatorii autorizați au obligații suplimentare, potrivit art. 18, precum verificarea documentelor lucrătorilor înainte de sosire, informarea acestora în prealabil, organizarea transportului și cooperarea cu autoritățile în cazuri sensibile, cum ar fi suspiciunile de trafic de persoane.

Totodată, aceștia trebuie să suporte costurile de repatriere, dacă este cazul, iar nerespectarea obligațiilor poate conduce, conform art. 19, la pierderea dreptului de a obține o nouă autorizație.

Agențiile de plasare trebuie să funcționeze exclusiv în baza unei autorizații, conform art. 23, și doar pentru ocupațiile deficitare. Acestea nu pot percepe taxe de la lucrători și au obligația de a verifica documentele, de a informa lucrătorii înainte de sosire și de a colabora cu autoritățile. În cazul încetării contractului de muncă, agențiile trebuie să ofere alternative lucrătorilor, în condițiile prevăzute de lege.

Lucrătorii străini au, la rândul lor, obligații clare. Conform art. 40, aceștia trebuie să respecte contractul de muncă, regulamentele interne și normele de securitate, precum și să furnizeze informații corecte. Ordonanța limitează schimbarea angajatorului în primele 6 luni, cu excepții justificate, iar ulterior aceasta se poate realiza doar prin intermediul agenției de plasare. Aceste prevederi influențează direct stabilitatea raporturilor de muncă și trebuie analizate cu atenție atât de angajatori, cât și de lucrători.

Platforma WorkinRomania.gov.ro: Digitalizarea procedurilor pentru vize, autorizări și monitorizarea angajării străinilor

Platforma WorkinRomania.gov.ro reprezintă un element central al noii ordonanțe, fiind concepută ca un instrument integrat pentru gestionarea angajării lucrătorilor străini. Potrivit art. 3, aceasta este dezvoltată de Ministerul Afacerilor Interne și permite înregistrarea angajatorilor, autorizarea agențiilor de plasare, depunerea cererilor unice și monitorizarea activității.

Tot prin intermediul platformei se realizează înscrierea în registrele oficiale, publicarea listei ocupațiilor deficitare și generarea de rapoarte necesare autorităților.

Conform art. 4, utilizarea platformei devine obligatorie pentru angajatorii care doresc să încadreze în muncă lucrători străini. Art. 8 reglementează situațiile de suspendare a înregistrării, inclusiv în cazul nerespectării condițiilor legale sau al pierderii dreptului de ședere de către un procent semnificativ dintre angajați.

În această perioadă, angajatorii nu pot depune noi solicitări, iar procedurile în curs sunt suspendate. Deși măsurile pot fi contestate, conform art. 9, acestea produc efecte imediate, ceea ce evidențiază rolul platformei ca instrument de control și conformare.

Procedurile de autorizare se desfășoară exclusiv online. Potrivit art. 15-17, angajatorii trebuie să încarce documentația aferentă fiecărei oferte, inclusiv dovada garanției financiare, iar autorizațiile sunt emise electronic de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). În mod similar, agențiile de plasare își depun documentația și obțin autorizația prin platformă, aceasta fiind valabilă pentru o perioadă determinată și supusă prelungirii.

Platforma are un rol important și în procedura de acordare a vizelor. Modificările aduse OUG nr. 194/2002 introduc cererea unică pentru viza de lungă ședere în scop de muncă, depusă prin platformă și însoțită de documentele necesare, inclusiv contractul de muncă și dovada mijloacelor de întreținere.

În același timp, utilizarea platformei implică respectarea strictă a legislației privind protecția datelor, având în vedere volumul mare de informații procesate. Astfel, digitalizarea urmărește eficientizarea procedurilor și consolidarea controlului asupra angajării lucrătorilor străini în România.

Dr. Radu Pavel, al Societății Românești de Avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații: „Noile măsuri privind angajarea lucrătorilor străini în România trebuie analizate cu atenție de angajatori și agențiile de plasare, întrucât nerespectarea obligațiilor privind contractele, garanțiile financiare, notificările, autorizarea și utilizarea platformei WorkinRomania.gov.ro poate conduce la amenzi semnificative, suspendarea activității, executarea garanțiilor sau pierderea autorizației.”

În concluzie, noua ordonanță privind accesul străinilor pe piața muncii din România schimbă semnificativ regulile aplicabile angajatorilor, agențiilor de plasare și lucrătorilor străini.

Contractele trebuie redactate într-o manieră completă și transparentă, garanțiile financiare devin o condiție esențială pentru autorizare, obligațiile de informare, notificare și monitorizare sunt extinse, iar platforma WorkinRomania.gov.ro devine instrumentul principal pentru autorizări, cereri unice, vize și control administrativ.

***

Societatea de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații este una dintre societățile de avocatură importante din România. Printre clienții societății de avocatură se află companii multinaționale și autohtone.

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

The post Reguli noi pentru angajarea străinilor în România: contracte obligatorii, platformă digitală și amenzi de până la 40.000 lei appeared first on Forbes Romania.

Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații, subliniază că recuperarea unui imobil trebuie analizată cu o atenție deosebită, întrucât demersurile juridice diferă în funcție de natura dreptului afectat, de existența sau inexistența unui titlu de proprietate valabil, de situația juridică a imobilului și de calea procedurală ce poate fi utilizată în concret.

Complexitatea unor astfel de cauze nu se limitează la simpla formulare a unei acțiuni în instanță, ci presupune o analiză juridică detaliată a actelor de proprietate, a documentației cadastrale, a înscrierilor din cartea funciară, a actelor administrative emise în procedura de restituire, precum și a raporturilor contractuale născute din antecontracte de vânzare-cumpărare sau din acte translative contestate.

În acest context, verificarea istoricului juridic al imobilului, a modalității de dobândire, a eventualelor suprapuneri de drepturi, a situațiilor de coproprietate, a neconcordanțelor dintre situația scriptică și cea faptică, precum și a remediilor legale aplicabile devine esențială pentru stabilirea unei strategii juridice adecvate.

Totodată, corelarea etapelor administrative și judiciare, formularea cererilor corespunzătoare, susținerea probatoriului, contestarea măsurilor nelegale și, după caz, valorificarea drepturilor în faza executării silite sunt decisive pentru protejarea intereselor persoanei îndreptățite, astfel încât o situație juridică incertă privind un imobil să nu se transforme într-o pierdere patrimonială suplimentară.

Piața imobiliară generează în mod constant litigii privind restituirea bunurilor preluate abuziv, revendicarea unor terenuri sau construcții, corectarea situației juridice din cartea funciară ori executarea obligațiilor asumate prin promisiuni de vânzare.

În dreptul român, recuperarea unui imobil nu reprezintă o procedură unică, ci un ansamblu de mecanisme juridice distincte, care pornesc de la natura dreptului afectat, de la existența sau inexistența unui titlu de proprietate, de la modul în care a fost încălcat dreptul de proprietate și de la calea procedurală adecvată, fie ea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, Codul civil, Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 sau Codul de procedură civilă.

În practică, pot deveni relevante atât proceduri de restituire și despăgubire, cât și acțiuni de revendicare, rectificare de carte funciară, grănițuire, partaj, executare în natură ori, după caz, acțiunea în constatare, atunci când legea permite doar stabilirea existenței sau inexistenței unui drept.

Recuperarea imobilelor preluate abuziv: Procedura de restituire, despăgubirile acordate de ANRP și litigii întemeiate pe Legea nr. 10/2001

Recuperarea imobilelor preluate abuziv se întemeiază, în principal, pe Legea nr. 10/2001, completată de Codul civil, care consacră regula restituirii în natură, iar atunci când aceasta nu mai este posibilă, instituie măsuri reparatorii prin echivalent.

Regimul juridic al acestor dosare presupune analiza preluării abuzive, a calității de persoană îndreptățită, a succesiunii drepturilor și a documentelor care dovedesc vechiul titlu de proprietate. În numeroase situații, procedura administrativă a fost parcursă parțial sau neunitar, iar dosarele au fost soluționate prin emiterea unor decizii de compensare în puncte nefavorabile de către CNCI, în cadrul mecanismului gestionat de ANRP.

În practică, litigiul apare frecvent atunci când decizia administrativă stabilește un număr de puncte inferior valorii reale a imobilului în raport cu datele relevante din dosar, cu categoria de folosință ori cu caracteristicile construcției și terenului.

În asemenea ipoteze, titularul nu este lipsit de protecție, ci poate formula contestație împotriva deciziei ANRP, solicitând instanței anularea sau modificarea actului administrativ și emiterea unei noi decizii conforme cu situația juridică și factuală a bunului. Litigiul nu privește doar cuantumul despăgubirii, ci și delimitarea dreptului recunoscut, întinderea cotelor, identificarea imobilului și corecta valorificare a înscrisurilor din dosarul administrativ.

Tocmai de aceea, dosarele de restituire reclamă o analiză atentă a vechiului titlu de proprietate, a actelor de preluare, a documentației de arhivă și a modalității în care CNCI a interpretat datele din dosar.

Atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură, justițiabilul trebuie să urmărească nu doar existența unei decizii, ci și legalitatea acesteia, iar contestația împotriva deciziei ANRP devine calea prin care se poate obține reexaminarea măsurii reparatorii și, după caz, majorarea punctajului acordat.

În plus, dacă dosarul implică foști coproprietari sau moștenitori, problema poate căpăta și valențe de coproprietate, iar stabilirea cotelor poate influența atât întinderea dreptului recunoscut, cât și valoarea măsurilor compensatorii. În toate aceste ipoteze, esențială rămâne demonstrarea continuității dreptului și a existenței unui titlu de proprietate apt să susțină cererea de restituire ori de despăgubire.

Legea recunoaște că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, iar acest element este fundamental pentru apărarea dreptului de proprietate în fața autorității administrative și a instanței.

Acțiunea în revendicare imobiliară: Compararea titlurilor de proprietate și recuperarea terenurilor, locuințelor sau cotelor de proprietate deținute nelegal

Acțiunea în revendicare imobiliară reprezintă mijlocul clasic prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar la restituirea bunului. În litigii de acest tip, instanța examinează existența și forța juridică a fiecărui titlu de proprietate, iar atunci când două părți pretind drepturi concurente asupra aceluiași bun, soluția se construiește prin compararea titlurilor și prin verificarea modului de dobândire.

În practică, aceste cauze apar frecvent în materia litigiilor privind terenuri, în conflicte privind limite de posesie, terenuri atribuite succesiv, suprafețe ocupate fără drept, apartamente sau case în care o cotă este deținută nelegal ori în cauze în care aceeași unitate locativă a fost transmisă succesiv în condiții diferite.

Din perspectiva Codului civil, revendicarea protejează însăși substanța dreptului de proprietate, iar reclamantul trebuie să dovedească nu doar existența dreptului său, ci și faptul că pârâtul deține imobilul fără titlu opozabil.

Acolo unde bunul este stăpânit în temeiul unui titlu de proprietate contestat, cererea se poate întemeia pe un capăt de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, dacă transmiterea s-a făcut cu încălcarea legii, în frauda titularului dreptului ori cu privire la un bun care nu putea fi înstrăinat în mod valabil.

În alte situații, conflictul juridic nu privește întreaga proprietate, ci doar o cotă ideală, situație în care discuția se intersectează cu noțiunile de proprietate comună și coproprietate, iar acțiunea de revendicare se completează, după caz, cu demersuri privind delimitarea cotelor, partajul sau rectificarea înscrierilor.

Dacă starea de indiviziune persistă și bunul nu poate fi exploatat normal, poate deveni necesar un partaj judiciar, mai ales când părțile nu ajung la un partaj voluntar. În astfel de cauze, instanța poate analiza existența unui act de partaj, dacă unul a fost încheiat anterior, valabilitatea acestuia și efectele sale asupra bunului litigios.

Când nu există acord între titulari, ieșirea din indiviziune poate fi obținută judiciar, iar Codul civil consacră caracterul imprescriptibil al acțiunii de partaj, ceea ce oferă un instrument important în disputele de coproprietate.

În anumite ipoteze limitate, titularul poate recurge și la acțiunea în constatare, dar numai atunci când nu are deschisă o acțiune în realizarea dreptului. Altfel spus, dacă dreptul poate fi direct valorificat prin revendicare, partaj sau rectificare, simpla constatare nu este admisibilă.

În mod practic, pentru recuperarea unor cote sau a unei suprafețe determinate dintr-un bun comun, trebuie delimitat dacă litigiul este unul de litigii privind terenuri, de coproprietate, de proprietate comună sau de executare a unui raport contractual, pentru că remediul procedural diferă.

Codul civil reglementează atât obligația de grănițuire între vecini, cât și acțiunea în revendicare, iar Codul de procedură civilă permite doar acțiunea în constatare atunci când nu există o altă cale de realizare a dreptului.

Litigii de cadastru și grănițuire: Clarificarea limitelor de proprietate și remedierea neconcordanțelor din documentația cadastrală

Nu orice imposibilitate de folosință a unui imobil pornește din lipsa dreptului, ci, în numeroase cazuri, cauza reală este una tehnică și juridică deopotrivă, respectiv neconcordanța dintre actele de proprietate, situația din teren, evidențele cadastrale și înscrierile de carte funciară.

Litigiile de cadastru apar atunci când există suprapuneri de suprafețe, măsurători eronate, identificări incomplete ale construcțiilor, transcrieri greșite în cartea funciară sau discrepanțe între amplasamentul scriptic și amplasamentul faptic. În asemenea situații, recuperarea utilă a bunului nu înseamnă doar obținerea unei hotărâri, ci și alinierea documentației juridice cu realitatea fizică a imobilului. Legea nr. 7/1996 guvernează regimul cadastrului și al publicității imobiliare, iar în paralel Codul civil consacră obligația de grănițuire între proprietarii terenurilor învecinate.

Rezultă că titularul unui titlu de proprietate poate fi pus în imposibilitatea de a-și exercita integral dreptul de proprietate nu pentru că i-ar lipsi dreptul, ci pentru că hotarul nu este corect stabilit ori pentru că înscrierea tabulară nu reflectă realitatea.

În cauzele privind litigiile referitoare la terenuri, grănițuirea are rolul de a reconstitui hotarul și de a fixa semnele corespunzătoare, iar acolo unde există înscrieri greșite sau efecte ale unor acte inopozabile, pot deveni necesare rectificări succesive ale evidențelor cadastrale și tabulare.

Dacă neconcordanța privește doar existența ori întinderea unui drept și nu există încă premisa unei acțiuni în realizare, se poate discuta și despre acțiunea în constatare, însă aceasta nu poate substitui revendicarea ori rectificarea atunci când legea oferă o cale directă.

În practică, disputele de amplasament se combină deseori cu aspecte de coproprietate sau proprietate comună, mai ales când o curte, un teren sau o construcție sunt utilizate de mai mulți titulari fără delimitarea clară a cotelor.

Dacă părțile au încercat deja o împărțire amiabilă, instanța va verifica existența unui act de partaj sau a unei înțelegeri echivalente. Dacă asemenea documente lipsesc ori sunt neclare, conflictul poate evolua spre partaj judiciar sau spre o veritabilă cerere de ieșire din indiviziune.

Pe de altă parte, dacă părțile ajung la un acord, un partaj voluntar poate reprezenta soluția eficientă pentru încetarea stării de indiviziune, cu condiția ca delimitarea bunurilor și a cotelor să fie compatibilă cu datele cadastrale și cu regimul de carte funciară. În toate aceste ipoteze, simpla deținere a unui titlu de proprietate nu este suficientă dacă situația tehnică a bunului rămâne neclară, pentru că exercițiul concret al dreptului de proprietate depinde și de exactitatea reprezentării juridice și cadastrale a imobilului.

Legea cadastrului stabilește cadrul publicității imobiliare, iar Codul civil impune contribuția proprietarilor la grănițuire. Împreună, aceste reguli explică de ce litigiile de hotar și de carte funciară trebuie abordate simultan sub aspect tehnic și juridic.

Executarea antecontractului de vânzare-cumpărare: Hotărârea care ține loc de act autentic și litigii cu dezvoltatorii imobiliari

În practica imobiliară recentă, o categorie distinctă de litigii privește recuperarea unui imobil promis prin antecontract de vânzare-cumpărare, mai ales în raporturile cu dezvoltatorii imobiliari sau cu vânzători care refuză încheierea contractului final.

Din punct de vedere juridic, promisiunea bilaterală de vânzare nu transferă, prin ea însăși, proprietatea, dar creează obligația de a încheia în viitor contractul promis. Atunci când una dintre părți refuză nejustificat perfectarea actului autentic, art. 1669 din Codul civil permite celeilalte părți să solicite instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, cu condiția ca toate celelalte cerințe de validitate să fie îndeplinite și acțiunea să fie introdusă în termenul legal.

În asemenea dosare, verificarea clauzelor din antecontractul de vânzare-cumpărare este esențială: trebuie analizate identificarea exactă a bunului, prețul, termenele, obligațiile de edificare, stadiul autorizărilor, recepția, situația fiscală și eventualele condiții suspensive.

În numeroase litigii cu dezvoltatorii, disputa nu se rezumă la refuzul de a semna contractul final, ci privește pretenții suplimentare legate de TVA, modificări unilaterale de preț, întârzieri în edificare, imposibilitatea individualizării bunului sau nerespectarea caracteristicilor promise.

În funcție de împrejurări, remediul poate consta fie în executarea în natură a obligației asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, fie în rezoluțiune, daune-interese sau chiar în anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, dacă între timp a fost încheiat un act ulterior afectat de vicii de legalitate.

Dacă partea interesată obține o hotărâre definitivă, valorificarea acesteia poate continua, când este cazul, prin procedura executării silite, iar în materia predării bunurilor imobile Codul de procedură civilă reglementează mecanismul evacuării și punerii efective în posesie.

Astfel, atunci când debitorul nu execută de bunăvoie hotărârea sau nu eliberează bunul, intervine procedura executării silite, prin care creditorul poate urmări realizarea efectivă a dreptului recunoscut.

În practică, aceasta înseamnă că recuperarea unui imobil nu se oprește la obținerea sentinței, ci poate continua până la predarea efectivă a bunului și, după caz, până la intabularea dreptului dobândit. Tocmai aici se vede legătura dintre faza contractuală și faza execuțională: un litigiu născut din antecontractul de vânzare-cumpărare poate evolua, dacă debitorul persistă în refuz, într-o cauză în care procedura executării silite devine indispensabilă pentru realizarea concretă a dreptului de proprietate.

Codul civil permite hotărârea care ține loc de contract în cazul refuzului nejustificat de a încheia actul promis, iar Codul de procedură civilă reglementează executarea predării imobilelor și evacuarea ocupanților fără titlu opozabil creditorului.

Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel Mărgărit și Asociații: „În materia recuperării unui imobil, alegerea acțiunii potrivite, corecta valorificare a unui antecontract de vânzare-cumpărare, verificarea unui titlu de proprietate și utilizarea adecvată a căilor procedurale, inclusiv a măsurilor împotriva unei decizii administrative sau a procedurii executării silite, trebuie realizate cu atenție pentru a evita pierderea unor termene, promovarea unei acțiuni inadmisibile sau menținerea unor situații juridice neclare asupra bunului.”

În concluzie, recuperarea unui imobil în România este o procedură complexă, fie că este vorba despre restituirea unor imobile preluate abuziv și formularea unei contestații împotriva deciziei ANRP în raport cu CNCI, fie că este vorba despre revendicarea unui bun pe baza unui titlu de proprietate, despre soluționarea unor litigii privind terenuri, despre clarificarea unei situații de proprietate comună sau coproprietate, despre realizarea unui partaj voluntar, a unui partaj judiciar, a unui act de partaj ori a unei cereri de ieșire din indiviziune, despre folosirea, atunci când este admisibilă, a unei acțiuni în constatare, sau despre executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare și, după caz, promovarea unei acțiuni de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului.

Recuperarea efectivă a bunului poate implica atât etapa fondului, cât și procedura executării silite, iar apărarea dreptului de proprietate presupune alegerea corectă a instrumentului juridic, în funcție de raportul dintre acte, posesie, publicitate imobiliară și obligațiile asumate de părți.

***

Societatea de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații este una dintre societățile de avocatură importante din România. Printre clienții societății de avocatură se află companii multinaționale și autohtone.

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

The post Recuperarea unui imobil prin mijloace legale: Rolul avocatului în procedurile judiciare și litigiile de proprietate appeared first on Forbes Romania.

Am ales să scriem despre economisire, în Revista de Educație Financiară a BNR, pentru a îndrepta atenția cititorilor noștri, câtuși de puțin, către perspective ce nu dau greș, în ciuda propensiunii către consum din societatea actuală, acel consum care să fie obținut acum, imediat, „la un click distanță”, eventual prin credit instant – așa cum sună, adeseori, campaniile de marketing. Partea frumoasă este că, în lumea digitală, tot „la un click distanță” se află și conturile de economisire, de investiții sau plasamentele financiare pentru viitor. Pentru a prefigura un consum sporit și bunăstare în viitor.

Indiferent ce acțiuni întreprindem și ce alegeri facem în viața de zi cu zi, acestea sunt întotdeauna decizii prin care alocăm resursele între prezent și viitor. Adică între consum, pe de o parte, dorind să obținem mai multe satisfacții în prezent, și economisire sau investire, pe de altă parte, având în minte satisfacții mai mari de care să ne bucurăm în viitor. Tot timpul pendulăm între dorința de a beneficia acum de ceea ce dispunem și perspectiva unor beneficii sporite mai târziu.

Economisirea nu este, însă, doar o simplă acumulare de resurse, un fel de „bani albi pentru zile negre”, ci este baza economică a formării capitalului necesar producției și dezvoltării, pentru a beneficia de un consum sporit în viitor, iar „zilele negre” să fie și ele albe, precum banii. În acest sens, economisirea cultivă valori morale și comportamente economice, precum răbdare, precauție, chibzuință, disciplină.

În ciuda virtuților sale, economice și morale, economisirea nu a beneficiat dintotdeauna de cinstirea rolului său. De exemplu, pentru J. M. Keynes, creatorul macroeconomiei în urmă cu aproape un secol, economisirea era subminată de un „paradox” care pune în umbră beneficiile sale, incontestabile de altfel în întreaga gândire economică de până atunci. Prin „paradoxul economisirii”, Keynes punea sub semnul întrebării rolul cheie al economisirii în susținerea investițiilor și a creșterii economice. Și din acest motiv, economisirea merită reabilitată, în pofida dominanței consumului din zilele noastre.

În sfera privată și la nivel de individ sau familie, consumul pe datorie este totuși limitat, din rațiuni obiective care țin de durata vieții noastre active, sau prin forța normelor legale și procedurale. În schimb, asistăm la deteriorarea severă a comportamentelor asimilate economisirii în sfera politicilor publice. Mă refer la situația finanțelor publice, marcată de permanentizarea deficitelor bugetare și a datoriilor publice, ca efect al politicilor bugetare expansioniste promovate de aceleași teorii keynesiene. Începând din a doua jumătate a secolului XX, politicile publice au reflectat gândirea macroeconomică de tip keynesian și prevalența calculului politic, așa cum arată teoria alegerii publice.

Doar rareori și probabil întâmplător, finanțele publice au cunoscut poziții de echilibru sau excedente bugetare, contrar atitudinilor de responsabilitate și disciplină financiară specifice economisirii. Astfel, deficitul bugetar și datoria publică au devenit noua regulă macroeconomică în mai toate țările lumii.

La nivel global, datoria guvernamentală brută se apropie de borna de 100% din PIB. Continuă să se îndatoreze nu doar statele emergente și în curs de dezvoltare, precum China, dar și țările dezvoltate, datoria SUA având o pondere globală de circa o treime. Pe un trend similar, UE a înregistrat, în ultimii douăzeci de ani, creșterea datoriei publice cu circa 15 puncte procentuale, la peste 80% din PIB, însă ascensiunea datoriei în UE s-a produs totuși cu un ritm mai moderat, de sub 1 punct procentual anual. În context, România a înregistrat, în ultimii ani, cea mai rapidă creștere a datoriei publice dintre țările Uniunii Europene.

În aceste condiții, economisirea și valorile responsabilității economice trebuie reabilitate, astfel încât să ghideze politicile publice în atingerea obiectivelor cheie de sustenabilitate financiară. Atunci când statul face dovada responsabilității, prin bugete publice credibile și sustenabile, transmite populației și firmelor un mesaj coerent în favoarea disciplinei financiare. Altminteri, se deschide insidios capcana populismului economic, iar politicile publice recurg doar la soluții facile și pe termen scurt, bazate pe consum și deficite bugetare, în detrimentul investițiilor și al echilibrelor macroeconomice.

Tocmai de aceea, educația financiară trebuie să reprezinte un obiectiv strategic pentru o societate civilizată, atât în ceea ce privește cultivarea comportamentelor adecvate de economisire și investire, la nivel de individ și în sfera mediului de afaceri, cât și în promovarea unor politici publice sănătoase, în consonanță cu principiile economiei de piață și ale sustenabilității financiare.

Deși suntem, grație tehnologiei, doar „la un click distanță” de achizițiile de consum și gestiunea conturilor de economisire și investiții, educația financiară este indispensabilă pentru decizii corecte, iar dobândirea acesteia nu este la fel de spontană precum tehnologia, cerând eforturi consecvente.

Educația financiară este un angajament asumat la nivelul Băncii Naționale a României și al statului român, prin Strategia Națională de Educație Financiară, la împlinirea căreia contribuim și prin aceste proiecte editoriale, având convingerea că dezvoltarea României se sprijină pe o gândire economică sănătoasă, atât în rândul populației, cât și al decidenților preocupați de politici publice sustenabile.

The post Reabilitarea economisirii în era consumului appeared first on Forbes Romania.

România a avansat semnificativ în procesul de aliniere la standardele economiilor dezvoltate și de aderare la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), obținând deja 24 din cele 25 de avize formale necesare în cadrul comitetelor OCDE. Finalizarea procesului de aderare, posibilă până la sfârșitul anului 2026, ar reprezenta unul dintre cele mai importante repere instituționale în cei 36 de ani de integrare economică post-comunistă.

Procesul pe care îl parcurgem este, de altfel, cel mai riguros din istoria OCDE – implicând evaluarea în cadrul a 25 de comitete, comparativ cu doar trei în cazul statelor care au aderat în anii ’90 – ceea ce garantează că reformele sunt profunde, sustenabile și ancorate juridic. Banca Națională a României a fost implicată în mod activ în acest demers strategic, contribuind, în cadrul domeniilor sale de competență, la eforturile de aliniere la standardele și bunele practici promovate de OCDE.

Efortul de pregătire pentru aderarea la OCDE reflectă tranziția de la statutul de piață emergentă la cel de partener strategic pentru companiile și investitorii care acționează în economia globală. Acest parcurs oferă României instrumentele necesare pentru a depăși „capcana veniturilor medii” și menține parcursul de dezvoltare economică. Prin aderarea la OCDE, țara noastră își consolidează un set de reguli care protejează proprietatea și stimulează inovația, transformând creșterea economică dintr-un fenomen conjunctural într-un proces structural sustenabil.

De la conformare formală la transformare structurală

Beneficiul esențial nu este simpla apartenență la un club select, ci internalizarea unor mecanisme și bune practici, care au ca rezultat reducerea riscului de țară și, implicit, a costul capitalului. Experiența Cehiei și a Poloniei confirmă acest fenomen – după aderarea la OCDE, ambele state au înregistrat o scădere constantă a primelor de risc, facilitând finanțarea la costuri mai reduse (atât a statului, cât și a sectorului privat – companii și populație), comparabile cu cele suportate de economiile mature. În mod similar, alinierea la standardele internaționale de guvernanță, transparență și prudență reclasifică activele românești în categorii investiționale mai favorabile, făcându-le mai atractive pentru marii investitori globali și asigurând fluxuri de capital pe termen lung, vitale pentru întreaga economiei și inclusiv pentru marile proiecte de infrastructură și energie care ne sunt imperios necesare.

Integrarea în OCDE funcționează ca un catalizator pentru productivitate, impunând standarde riguroase de guvernanță corporativă și transparență în sectorul public. Pentru investitorii din economiile dezvoltate, aceste reforme nu sunt doar cerințe formale, ci garanții ale unui mediu de afaceri predictibil, care reduce costurile de tranzacționare și riscul operațional. Alinierea structurală pregătește terenul pentru criteriile de convergență nominală, demonstrând că economia românească poate funcționa eficient sub presiunea competitivă a pieței unice, fără a se baza pe mecanisme de ajustare monetară externă. Această transformare structurală se bazează pe stimularea productivității totale a factorilor (TFP), pilonul care permite decuplarea creșterii economice de simplul consum extensiv de resurse. Profesionalizarea managementului în companiile cu capital de stat și digitalizarea profundă a interfeței dintre sectorul public și cel privat funcționează ca un motor de eficiență invizibil.

Slovenia reprezintă un reper în acest sens, unde adoptarea liniilor directoare OCDE privind guvernanța corporativă a dus la o creștere a valorii adăugate în sectorul întreprinderilor de stat, reducând dependența de subvenții publice. Aceste reforme depășesc sfera cerințelor tehnice, vizând eliminarea fricțiunilor instituționale care au frânat anterior convergența reală. Prin facilitarea circulației inovației și a capitalului, România realizează tranziția de la un model bazat pe arbitrajul costurilor forței de muncă către o economie competitivă, centrată pe cunoaștere și valoare adăugată ridicată.

Atragerea de noi surse de capital și integrarea în lanțurile valorice globale

Din perspectiva fluxurilor de capital, aderarea la OCDE deschide accesul către fonduri de investiții a căror activitate se conformează unor mandate stricte privind ratingul de țară și apartenența la organizații multilaterale. Această infuzie de capital de calitate este esențială pentru finanțarea proiectelor de infrastructură și tehnologie, accelerând convergența reală a veniturilor. Astfel, decalajul economic dintre România și media Zonei Euro se poate reduce într-un ritm sustenabil, minimizând șocurile asimetrice care ar putea apărea într-o uniune monetară fără o bază industrială și de servicii suficient de solidă. O componentă vitală a acestei noi etape este atragerea investițiilor străine directe (ISD) în sectoare de înaltă tehnologie. Statutul de membru OCDE acționează ca un magnet pentru capitalul calitativ, interesat de proiecte de cercetare-dezvoltare și producție cu intensitate tehnologică ridicată.

Datele istorice sunt elocvente: în cazul Cehiei, stocul de ISD raportat la PIB a crescut spectaculos de la aproximativ 12% la momentul aderării la peste 70% în deceniile următoare, proces alimentat de încrederea investitorilor în predictibilitatea cadrului OCDE. Prin adoptarea standardelor înalte în protecția proprietății intelectuale și în guvernarea digitală, România devine un refugiu reglementat pentru giganții tehnologici și industriile de vârf. Această infuzie de expertiză nu doar că modernizează baza industrială, dar creează ecosisteme de inovație unde firmele autohtone pot evolua de la simpli furnizori la parteneri de dezvoltare, consolidând poziția țării în segmentele superioare ale lanțurilor valorice globale.

În plan fiscal, adoptarea liniilor directoare OCDE privind prețurile de transfer și a mecanismelor de soluționare a disputelor fiscale oferă multinaționalelor o predictibilitate similară celei din piețele occidentale dezvoltate. Aceasta, împreună cu eliminarea riscurilor arbitrare de audit, consolidează poziția României ca hub de afaceri regional, securizat, pe flancul estic al NATO, unde stabilitatea economică OCDE se împletește cu parteneriatul strategic de securitate.

Incluziunea socială este un determinant al rezilienței economice

Un element distinctiv al acestei viziuni este utilizarea incluziunii sociale ca rezervă de productivitate. Prin reconectarea segmentelor de populație aflate în afara pieței muncii și prin eficientizarea investițiilor în educație și sănătate, România își fortifică reziliența internă.

Modelul polonez a demonstrat că politicile de activare a forței de muncă aliniate la recomandările OCDE pot susține ritmuri de creștere a PIB-ului pe locuitor peste media europeană, chiar și în perioade de volatilitate externă. Această abordare transformă vulnerabilitățile demografice în oportunități de creștere sustenabilă, asigurând că prosperitatea generată de aderare este distribuită pe baze meritocratice. O societate mai echitabilă nu este doar un imperativ etic, ci devine fundamentul unei stabilități macroeconomice care poate absorbi șocurile externe fără a destabiliza echilibrele interne.

Aderarea la OCDE este o rampă de relansare a strategiei de adoptare a euro

Finalizarea procesului de aderare la OCDE, sperăm cât mai curând, va crea premise solide pentru continuarea ajustării și consolidării economiei românești, oferind un cadru instituțional și de politici publice mai robust. În același timp, acest demers trebuie privit și ca o etapă pregătitoare pentru următorul obiectiv strategic major — aderarea la zona euro — un proiect de importanță fundamentală, pe care Banca Națională a României îl susține în mod activ și cu deplină implicare, în concordanță cu mandatul său și ținând seama în permanență de necesitatea asigurării unei convergențe sustenabile.

Efectele transformatoare ale reformelor realizate de România în procesul de aderare la OCDE alcătuiesc o veritabilă rampă de lansare pentru continuarea consolidării cadrului macro-financiar în vederea adoptării monedei unice. Exemplul recent al Croației este revelator: succesul trecerii la euro a fost pavat de un proces riguros de aliniere la standarde ridicate de guvernanță și transparență, în contextul obiectivului de aderare la OCDE, ceea ce a permis o tranziție fără turbulențe inflaționiste majore. O economie care funcționează deja sub disciplina standardelor globale este o economie care poate face față presiunilor competitive din interiorul uniunii monetare. Menținerea ritmului de reformă sub egida OCDE, chiar și după finalizarea procesului de aderare, va funcționa ca un suport solid pentru ambiția strategică de a intra în Zona Euro.

Disciplina fiscală este puntea dintre convergența instituțională și cea nominală

O componentă critică a acestui parcurs este consolidarea fiscală și disciplina bugetară, piloni centrali în arhitectura ambelor organizații. Expertiza OCDE în materie de politici fiscale și combaterea erodării bazei de impozitare oferă României instrumentele necesare pentru a echilibra finanțele publice. O gestiune responsabilă a deficitului, sub supravegherea acestui for de elită, reprezintă cel mai puternic semnal de stabilitate pe care România îl poate transmite, atestând maturitatea necesară pentru a se alătura clubului euro.

Provocarea este să păstrăm consistența reformelor, într-un mediu volatil

Totuși, transformarea acestui parcurs într-o reușită istorică depinde de capacitatea de a gestiona tensiunile inerente proceselor de reformă profundă, într-un context internațional marcat de o volatilitate ridicată. Dincolo de alinierea tehnică la standardele OCDE, marea provocare rezidă în menținerea unei consistențe strategice care să traverseze diferitele cicluri politice și economice, evitând riscul de a trata aceste recomandări ca pe niște obiective pur formale.

Realitatea economică recentă subliniază importanța unor arbitraje echilibrate între nevoia de stimulare a investițiilor și imperativul consolidării fiscale. În acest sens, sustenabilitatea drumului către Zona Euro va fi garantată nu doar de adoptarea normelor, ci de internalizarea unei culturi a responsabilității.

Instrumente precum mecanismele de monitorizare independentă a politicilor publice, transparența decizională și digitalizarea administrativă devin astfel piloni esențiali. Aceștia asigură faptul că rigoarea OCDE nu este doar o etapă tranzitorie, ci devine fundamentul unei economii reziliente, capabile să convertească presiunile externe în oportunități de modernizare continuă.

Dualismul convergenței, între progresul real și exigențele nominale

Continuarea implementării principiilor OCDE după momentul aderării formale este garanția că România vizează Zona Euro ca pe o destinație naturală a unei economii mature. Așa cum Polonia și Cehia au folosit statutul de membru OCDE pentru a-și consolida competitivitatea, România poate clădi astăzi propria reziliență. Succesul acestui parcurs transformă trecerea la euro dintr-o provocare administrativă într-o opțiune firească, fundamentată pe o capacitate instituțională verificată. Prin această succesiune strategică, România își securizează locul în comunitatea europeană, convertind încrederea piețelor internaționale într-o prosperitate durabilă pentru toți cetățenii săi.

Convergența la nivel național este umbrită de divergențe structurale între regiuni

Analiza parcursului către moneda unică evidențiază un contrast sistematic între convergența reală și cea nominală. România a recuperat rapid decalajele, atingând un PIB pe locuitor de peste 78% din media UE, o performanță comparabilă cu cea a Poloniei. Totuși, această dinamică maschează disparități teritoriale profunde, iar o convergență fragmentată creează o economie cu două viteze – un sector tehnologizat, integrat global, și unul de subzistență, care riscă să fie marginalizat într-o uniune monetară riguroasă. Vaste regiuni semi-rurale rămân captive într-o subdezvoltare structurală, cu acces limitat la infrastructură de bază și piețe de muncă competitive. În acest context, rolul autorităților este cel de facilitator instituțional, oferind predictibilitatea și infrastructura necesară pentru ca dinamismul mediului de afaceri să penetreze zonele rămase în urmă. Aceste regiuni reprezintă, în fapt, veritabile rezervoare de creștere neexploatate, a căror revigorare depinde de capacitatea capitalului privat de a genera valoare dincolo de polii urbani tradiționali. Astfel, maturitatea economiei se măsoară inclusiv prin capacitatea sa de a difuza productivitatea către periferie, transformând creșterea izolată într-o reziliență națională solidă, capabilă să reziste presiunilor competitive ale pieței unice.

Într-un context global volatil, respectarea criteriilor nominale de la Maastricht nu mai este un simplu exercițiu de bifare a unor norme tehnice, ci o metodă de a construi imunitate macroeconomică. O îndeplinire sistematică a standardelor nominale ne-ar îndepărta de tentația politicilor pro-ciclice și ar consolida puterea de cumpărare a cetățenilor. Fără această ancoră de stabilitate, adoptarea Euro ar rămâne un obiectiv vulnerabil, transformând beneficiile pieței unice în riscuri de contagiune pentru o economie nepregătită structural.

Examenul final va fi dat de capacitatea economiei de a performa fără ancore arbitrare

Drumul către moneda unică nu este un simplu exercițiu de conformare, ci procesul prin care economia își construiește capacitatea de a absorbi șocurile asimetrice bazându-se într-o mai mare măsură pe competitivitate reală. Această reziliență structurală nu poate fi decretată administrativ, ea depinde fundamental de vitalitatea sectorului privat și de încrederea investitorilor care își alocă capitalul pe termen lung.

Succesul tranziției rezidă în capacitatea companiilor de a transforma stabilitatea oferită de standardele OCDE în avantaje competitive reale, iar apetitul pentru risc al antreprenorilor și capacitatea lor de inovare devin singurii garanți ai creșterii. Prin reducerea incertitudinii instituționale, susținută de disciplina fiscală riguroasă (pentru stabilitate nominală) și investițiile masive în capital uman și infrastructură digitală (pentru robustețe structurală), România pregătește terenul pentru ca investițiile private să migreze către proiecte cu valoare adăugată ridicată.

În ultimă instanță, nivelul de pregătire pentru adoptarea Euro va fi validat nu de statisticile oficiale, ci de densitatea și performanța capitalului care alege România ca hub de stabilitate într-o regiune marcată de incertitudine.

Aderarea la OCDE poate fi privită ca etapă în procesul de pregătire a intrării în Zona Euro

În acest context, un proces de aderare a României la Zona Euro trebuie privit nu ca un proiect izolat, ci ca o continuare firească a transformărilor instituționale și economice generate de parcursul OCDE. Standardele de guvernanță, transparență și disciplină economică internalizate vor contribui în timp la reducerea vulnerabilităților structurale, la creșterea competitivității și la sporirea capacității de a se ajusta ca răspuns la șocurile viitoare.

Ce presupune procesul de aderare la euro?

Cadrul economic fundamental care stă la baza mecanismului de funcționare a zonei euro a fost formulat cu 40 de ani înaintea introducerii monedei unice. În 1961, economistul canadian Robert Mundell, elabora lucrarea A Theory of Optimum Currency Areas, care introduce în literatura de specialitate teoria zonelor monetare optime. Pentru contribuția sa, Robert Mundell obține Premiul Nobel pentru economie în 1999, același an în care euro a fost introdus ca monedă scripturală, fiind utilizat pentru plăți între bănci, piețe financiare și contabilitate. Teoria zonelor monetare optime oferă un reper fundamental pentru evaluarea costurilor și beneficiilor integrării monetare. Potrivit acestui cadru teoretic, adoptarea unei monede comune este optimă doar în prezența unor mecanisme suficiente de ajustare, precum mobilitatea forței de muncă și a capitalului, transferurile fiscale sau sincronizarea ciclurilor economice, care să compenseze pierderea politicii monetare independente și a flexibilității cursului de schimb. Din această perspectivă, zona euro poate fi privită drept o zonă monetară optimă parțială, având în vedere gradul limitat de integrare fiscală și eterogenitatea persistentă a structurilor economice și a pozițiilor ciclice între statele membre.

În anii ’90, economiștii implicați în redactarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene au analizat nivelurile medii ale datoriei publice în statele membre ale Comunității Economice Europene, constatând că, în majoritatea țărilor caracterizate prin disciplină fiscală, aceasta se situa, de regulă, în intervalul 50–60% din PIB. Pe această bază, s-a apreciat că o economie cu un nivel al datoriei publice de aproximativ 60% din PIB și un deficit bugetar de cel mult 3% din PIB își poate menține datoria stabilă pe termen mediu, în condițiile unei creșteri nominale de circa 5% anual. Cu alte cuvinte, o rată de creștere nominală de 5% poate fi interpretată ca rezultând dintr-o creștere economică reală de aproximativ 3%, combinată cu o inflație de 2%.

Este foarte important ca aceste criterii să fie îndeplinite în mod sustenabil, nu episodic, adică să poată fi menținute ulterior aderării când noi șocuri ar putea apărea, iar economia nu va mai avea aceleași pârghii de ajustare. Îndeplinirea acestei importante condiționalități este sprijinită de existența unei ample și profunde convergențe reale.

Experiența aranjamentelor de curs de schimb din cadrul mecanismului european ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul anilor ’90 oferă o ilustrare relevantă a limitărilor integrării monetare în absența unor condiții apropiate de cele ale unei zone monetare optime. Episodul crizei din 1992, culminând cu ieșirea Marii Britanii din ERM, evidențiază dificultățile menținerii unui regim de curs fix în condițiile unor cicluri economice nesincronizate și ale unor fundamente macroeconomice divergente față de economia de referință, în acest caz Germania. Necesitatea alinierii politicii monetare la condițiile din economia dominantă a generat costuri semnificative pentru economiile aflate în recesiune, amplificând tensiunile macroeconomice și vulnerabilitățile financiare. Din această perspectivă, experiența ERM confirmă intuițiile teoretice ale lui Robert Mundell (1961), potrivit cărora absența mecanismelor alternative de ajustare poate transforma regimurile de curs fix într-o sursă de instabilitate. Mai mult, acest episod subliniază importanța interacțiunii dintre constrângerile de politică monetară și condițiile financiare, aspect deosebit de relevant pentru economiile mici și deschise, unde rigiditatea regimului valutar poate amplifica dezechilibrele și poate genera costuri macroeconomice semnificative.

Comparativ cu ERM, ERM II a introdus un aranjament mai flexibil, bazat pe ancorarea monedelor față de euro și pe benzi de fluctuație mai largi, fiind conceput ca un mecanism de tranziție către adoptarea monedei unice, care să evite rigiditățile și vulnerabilitățile sistemului anterior.

Un pas intermediar în procesul de aderare îl constituie participarea la mecanismul ERM II, considerat o etapă pregătitoare înainte de adoptarea monedei unice. În cadrul acestui mecanism, care funcționează ca o anticameră pentru aderarea la Uniunea Economică şi Monetară, autoritatea monetară își pierde, în mare măsură, capacitatea de a utiliza cursul de schimb ca instrument de ajustare. Ca urmare, politica monetară nu mai poate funcționa ca principal instrument de stabilizare macroeconomică pentru corectarea dezechilibrelor. Practic, ERM II testează capacitatea economiei de a face față șocurilor fără a recurge la ajustări prin cursul de schimb, asigurând astfel o integrare coerentă în uniunea monetară.

De asemenea, este relevant faptul că Tratatul de la Maastricht nu prevede mecanisme de ieșire din Uniunea Economică și Monetară. În aceste condiții, după aderarea la Uniunea Europeană, economii precum cea a României, aflate într-un stadiu de dezvoltare emergentă, au urmărit apropierea de standardele zonei euro, atât în termeni nominali, cât și reali.

Transformările instituționale asociate acestui proces au generat, însă, și provocări suplimentare, în lipsa unei experiențe anterioare de gestionare a acestora. Un exemplu relevant îl constituie impactul liberalizării complete a contului de capital asupra economiei și asupra mecanismelor de funcționare ale acesteia.

Lecțiile trecutului: cursul de schimb ca mecanism de ajustare

Deprecierea accentuată și de durată a leului din intervalul 1989–2003 a fost determinată atât de dificultățile economice specifice începutului tranziției către economia de piață, cât și de impactul negativ pe care l-a generat asupra mediului de afaceri aflat în formare și, în mod special, asupra populației.

Primul deceniu al tranziției a fost caracterizat de instabilitate profundă și transformări structurale ample, în cadrul unui proces complex de reformă economică postcomunistă. Acesta a inclus restructurări industriale masive, privatizări dificile și dezvoltarea unui sector financiar încă fragil. În același timp, inflația se situa la niveluri ridicate, iar încrederea populației în instituțiile nou create, în funcționarea economiei și în sistemul financiar era limitată, ceea ce a generat presiuni persistente asupra cursului de schimb.

Din punct de vedere social, această perioadă a fost marcată de incertitudine și tensiuni crescânde. Implementarea reformelor structurale a fost însoțită de costuri semnificative, precum pierderi importante de locuri de muncă, reducerea puterii de cumpărare și intensificarea fenomenului migrației. Aceste evoluții au contribuit la diminuarea încrederii în perspectivele economice și au încurajat orientarea populației către valută, în detrimentul monedei naționale.

În același timp, mediul financiar internațional a fost afectat de episoade de instabilitate, inclusiv criza asiatică din 1997 și criza rusă din 1998, care au amplificat vulnerabilitățile interne ale economiei românești. Aceste șocuri externe au favorizat ieșiri de capital, au crescut costurile finanțării externe și au accentuat presiunile de depreciere asupra leului.

Un moment important a fost reprezentat de deschiderea oficială a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, la 14 februarie 2000, în cadrul Conferinței Interguvernamentale de la Bruxelles. În această etapă au fost inițiate reformele necesare alinierii la acquis-ul comunitar și a început pregătirea capitolelor de negociere. În perioada 2000–2003, economia a intrat treptat într-un proces de stabilizare, susținut de politici monetare și fiscale mai coerente, de reluarea creșterii economice și de reducerea inflației. Consolidarea fiscală (deficitul bugetar coborând sub 1% din PIB în 2005, conform Eurostat), relansarea reformelor structurale și intrările consistente de capital străin, inclusiv investiții directe, au contribuit la creșterea încrederii în moneda națională. Acești factori explică, în mare măsură, aprecierea relativ susținută a leului în perioada 2004–2007. Această evoluție a fost susținută de perspectivele clare de integrare europeană, de îmbunătățirea ratingurilor suverane și de influxurile semnificative de capital, în special către sectorul bancar și cel imobiliar. În plus, liberalizarea treptată a contului de capital a stimulat intrările de fonduri din partea investitorilor atrași de randamentele încă ridicate și de potențialul de convergență economică.

Această tendință de apreciere a fost întreruptă în a doua parte a anului 2007, odată cu izbucnirea crizei financiare globale, care a reprezentat un șoc extern major pentru economia României, deja integrată în fluxurile financiare și comerciale internaționale. În acest context, scăderea încrederii în piețele emergente și turbulențele internaționale au generat ieșiri semnificative de capital. Pe parcursul următorilor aproximativ doi ani, cursul de schimb a cunoscut din nou episoade de depreciere accentuată, într-un tipar de volatilitate comparabil, în anumite privințe, cu cel din perioada anterioară anului 2000.

Abia începând cu anul 2009, pe fondul apariției primelor semne de corectare a dezechilibrelor fiscale și externe acumulate în timpul crizei, cursul de schimb a intrat într-un regim mai stabil. Fluctuațiile au devenit mai moderate și mai ușor de absorbit de către economie și populație, fără a mai genera distorsiuni semnificative sau disfuncționalități majore în mecanismele economiei de piață.

Procesul de convergență reală în cazul României

Dincolo de cerințele nominale, adoptarea monedei unice presupune și existența unui proces solid de convergență reală. Privind înapoi la perioada scursă de la aderarea la Uniunea Europeană până în prezent, indicatorii relevă un avans semnificativ în direcția convergenței reale. PIB-ul pe locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPS), a urcat de la aproximativ 10.800 euro în 2007 la aproape 31.000 euro în 2024, ceea ce înseamnă o creștere de aproximativ trei ori în interval de 17 ani. Alegerea acestui indicator exprimat în PPS este justificată de faptul că surprinde mai adecvat puterea efectivă de cumpărare a populației, permițând comparații relevante între statele membre ale Uniunii Europene, indiferent de diferențele de nivel al prețurilor și al costului vieții.

Pe parcursul aceleiași perioade, media PIB-ului pe locuitor la nivelul Uniunii Europene a crescut de la 24.700 euro la 39.700 euro. În consecință, România a înregistrat un ritm de convergență superior mediei europene, evoluând de la aproximativ 44% din media UE în 2007 la circa 79% în 2024, ceea ce, totuși, o plasează doar pe poziția a 18-a din cele 27 de state membre. În același timp, evoluțiile de după criza financiară, au evidențiat importanța unei creșteri economice fundamentate pe baze sustenabile. Pentru România și pentru alte economii similare din Europa Centrală și de Est, acest aspect capătă o relevanță sporită în contextul obiectivului de aderare la zona euro.

Constrângerile structurale ale convergenței: efectul Balassa–Samuelson

Efectul Balassa–Samuelson influențează modul în care se manifestă procesul de convergență în economii emergente, precum România sau alte state din Europa Centrală și de Est, din cadrul Uniunii Europene. Potrivit mecanismului descris de Balassa–Samuelson, economiile emergente înregistrează, în general, ritmuri mai rapide de creștere a productivității în sectorul tranzacționabil comparativ cu economiile dezvoltate. În aceste condiții, teoria sugerează următoarele implicații:

1. țările mai dezvoltate tind să aibă niveluri mai ridicate ale productivității în sectorul bunurilor tranzacționabile;
2. cursul real de schimb este, de regulă, mai apreciat în economiile bogate;
3. nivelul general al prețurilor este mai ridicat în aceste economii;
4. economiile emergente manifestă, în mod obișnuit, rate ale inflației mai mari decât cele avansate;
5. prețurile serviciilor sunt, în general, mai reduse în țările mai puțin dezvoltate.

Chiar dacă unele economii din zona euro, precum Grecia sau Portugalia, prezentau un nivel de dezvoltare considerabil mai ridicat comparativ cu țările din ultimul val de aderare, inclusiv România, acest fapt nu garantează atingerea potențialului maxim de dezvoltare. În același timp, dacă nivelul potențial al unei economii este inferior celui caracteristic economiilor avansate, nu este realist să ne așteptăm la o convergență completă către aceste standarde. În plus, în cazul economiilor emergente, evoluțiile favorabile reflectă atât tendințele generale de creștere la nivel european, cât și efectele de recuperare (catching-up), alături de influența unor factori specifici fiecărei economii sau etape de dezvoltare.

Perspectiva statelor din Europa Centrală și de Est

Decizia de adoptare a monedei euro nu este determinată exclusiv de îndeplinirea criteriilor economice, ci reflectă, în egală măsură, opțiuni de natură politică și strategică. Cazurile Cehiei, Poloniei și Ungariei sunt ilustrative în acest sens. Deși aceste economii au atins, în diverse momente din trecut, grade de convergență nominală și reală comparabile sau chiar superioare României, ele au ales să nu accelereze procesul de aderare. Motivația nu ține de incapacitatea economică, ci de preferința pentru menținerea autonomiei politicii monetare și a cursului de schimb, instrumente considerate utile pentru gestionarea ciclurilor economice și pentru susținerea unor modele de creștere mai flexibile. Este așadar dincolo de orice dubiu că aderarea la zona euro este o decizie care reflectă o anumită viziune asupra suveranității economice, a rolului statului și a poziționării în cadrul proiectului european.

Această realitate sugerează că procesul de aderare trebuie înțeles ca unul dual: tehnic și politic. Din perspectivă tehnică, criteriile de la Maastricht stabilesc un set clar de condiții cuantificabile. Din perspectivă politică, însă, aderarea presupune asumarea unei discipline permanente și a unei integrări ireversibile în mecanismele economice și decizionale ale Zonei Euro. Prin urmare, momentul aderării nu este determinat doar de gradul de pregătire al economiei, ci și de disponibilitatea și angajamentul clasei politice de a renunța definitiv la unele instrumente de ajustare și de a se încadra permanent într-o conduită mai restrictivă.

Experiențele favorabile ale Croației și (mai recent) Bulgariei oferă repere actuale utile pentru evaluarea beneficiilor. Croația este un exemplu de utilizare eficientă a obiectivului de aderare la euro ca ancoră de politică economică. Corecțiile macroeconomice necesare — în special, în plan fiscal și al stabilității externe — au fost realizate gradual și consecvent. Rezultatul a fost creșterea credibilității, îmbunătățirea spectaculoasă a ratingului suveran (de la sub investment grade până la nivel A), scăderea costului de finanțare, eliminarea riscului valutar, investiții străine, afaceri în creștere pentru companiile locale și mai multă bunăstare pentru populație. Ținta adoptării euro a funcționat ca un mecanism de disciplinare a politicilor publice și de coordonare a așteptărilor, reducând incertitudinea și facilitând o tranziție ordonată, fără episoade majore de instabilitate.

Procesul de ajustare macroeconomică a Croației în vederea adoptării euro a parcurs mai multe etape. Prima, cuprinsă între 2014 și 2016, a fost marcată de o consolidare fiscală relativ amplă, în condițiile în care țara se afla sub incidența Procedurii de Deficit Excesiv a Comisiei Europene. În acest interval de timp, deficitul guvernamental a scăzut de la 5,5% din PIB la sub un procent. A doua etapă a demarat în 2017, când guvernul croat a inclus aderarea la euro în programul de guvernare, iar ulterior, împreună cu Banca Națională a Croației a publicat Strategia de adoptare a euro. Trecerea la a treia etapă, esențială din perspectivă instituțională, s-a făcut în iulie 2019, prin transmiterea scrisorii de intenție adresate BCE, semnată de ministrul de finanțe și guvernatorul băncii centrale. Intrarea efectivă în ERM II a avut loc în iulie 2020, fixând cursul kuna/euro la 7,53450 și declanșând perioada obligatorie de doi ani de stabilitate a cursului de schimb. În fine, la 1 ianuarie 2023, Croația a devenit al douăzecilea membru al zonei euro. Ancorarea în procesul de aderare la zona euro a contribuit în mod semnificativ la orientarea reformelor și la întărirea disciplinei de politică economică, permițând Croației să realizeze ajustări macroeconomice consistente: datoria publică a scăzut în zece ani de la 83,2% din PIB până la 57,4% din PIB în 2024; la finele aceluiași an, deficitul guvernamental era de 1,9% din PIB; soldul contului curent a oscilat în anii 2023-2024 între un ușor surplus și un deficit de circa 2,2% din PIB, iar creșterea economică s-a menținut peste 3% (susținută, în special, de sectoarele HORECA și IT&C).

Cazul Bulgariei, deși mai recent, indică o altă dinamică relevantă. Chiar dacă nivelul de pregătire structurală a fost perceput ca fiind mai redus comparativ cu alte state, aderarea a fost urmată de o reevaluare pozitivă a activelor financiare și reale. Primele semnale din piață — inclusiv evoluția indicilor bursieri după 1 ianuarie 2026 — sugerează o creștere a încrederii investitorilor și o reducere a primei de risc, de asemenea cu efecte pozitive directe asupra avuției și bunăstării. Acest mecanism, prin care integrarea monetară conduce la recalibrarea percepției asupra riscului de țară, este bine documentat și a fost observat și în alte episoade de extindere a zonei euro.

Exemplele de țări din CEE menționate mai sus evidențiază așadar două tipuri de opțiuni politice strategice: fie prudență strategică (în care aderarea este amânată pentru a conserva flexibilitatea politicilor economice), fie integrare accelerată (în care obiectivul aderării este utilizat ca instrument de disciplinare și accelerare a reformelor). Alegerea unuia dintre cele două modele nu este doar o decizie pur tehnică, ci reprezintă în egală măsură o opțiune politică și de poziționare strategică în cadrul Uniunii Europene.

Aderarea la euro: între oportunitate strategică și constrângere macroeconomică. Perspective cu privire la procesul de aderare

În acest context, economiile din regiune s-au confruntat cu dilema accelerării sau amânării îndeplinirii criteriilor de convergență necesare adoptării euro. Ambele opțiuni implică avantaje și costuri. Amânarea aderării oferă un interval suplimentar pentru implementarea reformelor structurale, consolidarea convergenței și menținerea controlului asupra politicii monetare și a cursului de schimb, contribuind totodată la o sincronizare economică mai bună. În schimb, această strategie presupune menținerea riscului valutar, posibile întârzieri în reforme, relaxarea disciplinei macroeconomice și o eventuală diminuare a încrederii investitorilor internaționali.

Opțiunea Greciei de a adopta moneda unică în acel context a fost justificată prin avantajele imediate asociate unei integrări rapide în Uniunea Economică și Monetară. Evaluarea raportului cost–beneficiu depinde, în esență, de faptul că aderarea la zona euro implică pierderea autonomiei politicii monetare, un instrument esențial de stabilizare macroeconomică, mai ales în cazul economiilor emergente, în funcție de gradul de sincronizare existent între acestea și restul uniunii.

Literatura de specialitate subliniază importanța sincronizării ciclurilor economice și a structurii economiilor, considerată adesea o condiție esențială pentru funcționarea coerentă a uniunii monetare.  Evoluțiile de după criza datoriilor suverane din zona euro, în special cele asociate unor economii precum Grecia, Portugalia sau Cipru, au readus în prim-plan această temă. Dacă înainte de 2008 aceste discuții aveau mai degrabă un caracter teoretic, legat de riscurile unei integrări insuficient pregătite, criza economică și financiară le-a transformat într-o problemă concretă de politică economică. În acest context, autoritățile au fost nevoite să adopte combinații de politici menite să restabilească echilibrele macroeconomice, exemplul Greciei fiind relevant. În consecință, corelarea ciclurilor economice cu cele ale principalilor parteneri comerciali devine o condiție importantă pentru menținerea stabilității macroeconomice.

Concluzii: adoptarea euro este un obiectiv strategic corelat cu parcursul României de integrare economică și maturizare instituțională

Revitalizarea obiectivului și a strategiei României de aderare la Zona Euro poate funcționa ca o ancoră credibilă pentru menținerea unei traiectorii coerente de ajustare macroeconomică. Într-un context caracterizat de numeroase constrângeri și de volatilitate ridicată, obiectivul adoptării monedei unice reduce riscul derapajelor de politică economică și susține continuitatea reformelor. Mai mult decât o simplă țintă formală, acest obiectiv poate structura o foaie de parcurs clară pentru consolidarea echilibrelor interne și externe, favorizând o convergență sustenabilă.

Un efect esențial al acestui proces este ancorarea așteptărilor investitorilor. Angajamentul credibil față de integrarea monetară transmite semnalul că România își asumă un parcurs predictibil, bazat pe stabilitate și disciplină economică. Acesta este și motivul pentru care în majoritatea întâlnirilor din ultimii ani cu investitori instituționali străini aceștia au întrebat despre stadiul proiectului de adoptare a monedei euro, despre angajamentele politice și instituționale în raport cu acesta și despre termenul vizat. Așadar, revitalizarea acestui obiectiv ar avea efecte favorabile din perspectiva fluxurilor de capital străin.

În ceea ce privește condițiile financiare, intrarea în Zona Euro este, în mod structural, asociată cu o reducere a costurilor de finanțare. Eliminarea riscului valutar și comprimarea primelor de risc conduc, în mod tipic, la scăderea ratelor dobânzilor, atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat. Pentru companii, acest lucru se traduce în acces mai facil și mai ieftin la finanțare pentru investiții, iar pentru populație, în condiții mai favorabile de creditare și, implicit, într-o creștere a bunăstării. Această ieftinire a capitalului nu este doar un beneficiu conjunctural, ci reflectă integrarea într-un spațiu financiar caracterizat de stabilitate și lichiditate ridicată. În paralel, îmbunătățirea percepției investitorilor conduce la o reevaluare favorabilă a activelor financiare și reale — de la acțiuni și obligațiuni, până la active imobiliare — reflectând integrarea într-un spațiu economic mai stabil și mai predictibil.

În același timp, adoptarea monedei unice facilitează o integrare mai profundă a sistemului financiar și bancar românesc în arhitectura europeană. Participarea deplină la mecanismele Uniunii Economice și Monetare — inclusiv la Uniunea Bancară — consolidează reziliența sectorului financiar și sporește eficiența alocării capitalului.

Este important de avut în vedere faptul că adoptarea euro este o alegere strategică și politică, nu doar una economică, fiindcă dacă ar fi fost necesară doar îndeplinirea criteriilor strict economice, atunci, de exemplu, Cehia și Polonia ar fi fost deja în zona Euro. Totuși, acestea (deși au un PIB pe locuitor mai ridicat față de celelalte din zona CEE) preferă să-și păstreze autonomia monetară, urmărind să mențină pârghia flexibilității cursului de schimb pentru a răspunde la șocuri economice, deoarece moneda proprie este văzută ca instrument central de politică economică și un element de suveranitate.

Pentru țările mai mici însă, cum este cazul țărilor baltice, Sovaciei, Sloveniei, Croației și Bulgariei,   trecerea la euro este văzută ca finalizarea cu succes a procesului de integrare economică și, totodată, ca o garanție politică și geostrategică. Statele mai mici aleg mai ușor euro deoarece urmăresc eliminarea riscului valutar, costuri mai mici de finanțare și integrarea mai profundă în fluxurile comerciale globale. În cazul țărilor baltice, o motivație la fel de importantă a fost ancorarea fermă în societatea democratică occidentală, alegere influențată și de contextul istoric care a dus la decizia de a ieși definitiv din sfera de influență a Rusiei.

Este așadar evident că, dincolo de criteriile economice, care sunt obligatorii, există o serie de alți factori importanți care influențează decizia de adoptare a monedei euro. În particular, succesul unui astfel de proiect este condiționat de existența în plan național a unui consens politic suficient de larg și stabil. Experiența europeană arată că, în absența unei susțineri transpartinice, procesul devine vulnerabil la schimbări de guvern, la cicluri electorale și la repoziționări ideologice în politica internă, ceea ce poate conduce fie la amânări repetate, fie la blocaje instituționale. În cazul unor economii din Europa Centrală, precum Cehia sau Polonia, rămânerea deocamdată în afara zonei euro nu reflectă exclusiv constrângeri economice, ci mai ales absența unui acord politic durabil asupra oportunității și momentului aderării. Acest fapt este determinat în principal de reticența de a renunța la instrumente importante de politică economică ale statului, precum politica monetară și cursul de schimb, care pot facilita ajustări și pot ameliora, cel puțin temporar, povara pentru mediul economic și pentru populație în cazul unor șocuri externe de amploare.

Pe de altă parte, exemplele recente sugerează că acolo unde există o majoritate politică suficient de coerentă, procesul poate avansa substanțial. În Croația, adoptarea euro a fost susținută printr-un angajament instituțional clar și continuu, reflectat inclusiv în parcursul etapizat (ajustarea macroeconomică, intrarea în ERM II, asumarea Uniunii Bancare), ceea ce a permis menținerea direcției strategice indiferent de fluctuațiile conjuncturale.

În cazul României, un proiect de o asemenea natură nu poate fi imaginat fără un larg suport politic din partea partidelor care însumează o amplă majoritate în Parlament, pentru că el presupune o succesiune de angajamente care depășesc orizontul unui ciclu electoral: consolidare fiscală, menținerea stabilității macroeconomice, reforme structurale și participarea la mecanismele europene premergătoare adoptării euro. Consensul politic ar reduce riscul de revenire la politici prociclice sau de relaxare fiscală, care ar anula câștigurile de convergență obținute în perioada de ajustare. În acest sens, susținerea politică nu este doar o condiție de oportunitate, ci una de credibilitate. Ea contribuie la ancorarea așteptărilor, la reducerea percepției de risc și la transformarea obiectivului adoptării euro dintr-o aspirație declarativă într-un angajament efectiv. În lipsa acesteia, chiar și progresele economice semnificative pot rămâne insuficiente pentru a declanșa sau susține procesul de integrare monetară.

Adoptarea euro poate fi așadar o opțiune importantă în procesul de maturizare economică, care necesită o amplă susținere politică pe termen lung. Dacă s-ar realiza, ea ar oferi României stabilitate, susținând continuarea convergenței și consolidând progresul obținut până în prezent într-un câștig durabil.

În viziunea mea, euro nu este doar o monedă; este expresia economică a unei apartenențe strategice. Pentru România, adoptarea sa ar marca trecerea de la statutul de economie care depune eforturi pentru menținerea convergenței la cel de participant deplin la mecanismele decizionale ale arhitecturii economice europene.

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Modernizarea României prin integrare și convergență appeared first on Forbes Romania.

Mi-a făcut plăcere să transmit un mesaj de bun venit în deschiderea conferinței anuale BNR – ASE, un tandem firesc de colaborare academică, bazat pe solidaritate profesională și pe ambițiile constructive ale profesiei de economist.

În mesajul meu de la bilaterala BNR – ASE, am dorit să lansez câteva idei despre importanța sporită  pe care merită să o capete școala românească de economie, insistând pe ideea că economiștii trebuie să aibă un rol mult mai activ în ecuația deciziilor și a dezvoltării României.

Am inclus în discursul din deschiderea conferinței mai multe mesaje cheie, cum ar fi:

România trebuie să se bazeze pe o școală de economie puternică, care înseamnă mai mult decât formarea de specialiști în diverse domenii: contabilitate, finanțe, turism. Mă refer la competențele economistului de business, dar mai ales la viziunea necesară economistului de public policy.

Economiștii de business, dar și economiștii de public policy, se confruntă cu provocări serioase, pe măsura vulnerabilităților din economie. De exemplu, în privința surselor de finanțare a firmelor, în România, apelul la creditul comercial este cel mai ridicat dintre toate țările UE, anume 17% din pasive. Spre comparație, creditul bancar deține o pondere de doar 9% în pasivele firmelor.

Dacă școala economică de business se adaptează mai ușor, sub presiunea forțelor pieței și a noilor tehnologii, școala economică de politici publice își structurează mai greu produsul, și aș spune că este mult mai discretă ca prezență în dezbaterea economică.

Școala economică de politici publice trebuie să răspundă provocărilor existente la nivel macroeconomic și sectorial. România se confruntă cu dezechilibre economice majore, alimentate preponderent de politici prociclice interne, nu de șocuri exogene.

În ultimii ani, problema economică a României este povara deficitelor gemene, care s-au adâncit pe fondul unor politici bugetare aflate pe contrasensul responsabilității economice. Astfel, datoria publică a înregistrat cea mai rapidă creștere din Uniunea Europeană.

Școala economică de politici publice dobândește un rol cheie, iar economiștii care fundamentează deciziile de politică economică au o responsabilitate profesională esențială.

Politicile economice ne pot duce și pe direcții greșite, a căror corijare să necesite eforturi și costuri vreme de ani sau decenii. În prezent, tensiunile geopolitice severe, slăbirea libertății comerciale și a ordinii instituționale ne pot împinge în capcane greu de remediat.

În continuare, mesajul integral transmis în deschiderea conferinței BNR – ASE 2026:

„Distinși invitați,

Îmi face o deosebită plăcere să vă urez și eu bun venit, în acest tandem firesc, natural, în care Banca Națională a României este alături de Academia de Studii Economice, ca furnizor de capital uman și partener în susținerea educației financiare. Aș invoca aici și o solidaritate de breaslă, care cultivă ambițiile constructive ale profesiei noastre.

Sunt aproape 30 de ani de când eu, personal, reprezint Academia de Studii Economice, parcurgând toate treptele didactice și de cercetare științifică, învățând de la profesorii din generațiile anterioare și ducând mai departe, cu oarece succes, învățămintele științei economice și preocuparea pentru cunoaștere corectă.

Zilele trecute am asistat, alături de mulți dintre dumneavoastră, la dezbaterea de idei lansată de vizita în România a laureatului Nobel pentru economie, Daron Acemoglu. Astfel, am rememorat cu bucurie înființarea acum 20 de ani a primului curs universitar din România dedicat Economiei Instituționale, la Academia de Studii Economice.

În prezent, în calitate de reprezentant al Băncii Naționale a României, promovez în continuare cercetarea științifică și încurajez studenții și tinerii economiști la implicare responsabilă în dezbaterea politicilor publice. Consider că este esențial ca economiștii să aibă un rol mult mai activ în ecuația deciziilor și dezvoltării României.

Doamnelor și domnilor,

În cadrul intervenției mele aici, la bilaterala BNR-ASE, doresc să lansez câteva idei despre importanța sporită pe care merită să o capete școala românească de economie.

România trebuie să se bazeze pe o școală de economie puternică, iar prin „școală de economie” înțeleg mai mult decât formarea de specialiști în diverse domenii, contabilitate, finanțe, marketing, turism etc. Mă refer aici atât la competențele specifice economistului de business, cât mai ales la viziunea necesară economistului de public policy.

O economie performantă, competitivă și rezilientă este rodul unei școli de economie cu aceleași atribute. Economia nu poate evolua independent de competențele pe care le oferă școala românească, așa cum mediul de afaceri nu poate performa fără o clasă managerială dinamică și competitivă.

De aceea, consider că școala economică are responsabilități directe, atât față de economia reală, cât și pentru calitatea politicilor publice.

Academia de Studii Economice performează continuu în raport de exigențele pieței muncii, iar mediul universitar românesc tratează, cu toată seriozitatea, provocările educaționale și de cercetare actuale. Dar schimbările structurale din economie, transformările tehnologice și soluțiile necesare în planul politicilor publice, impun tuturor adaptări rapide, inclusiv nouă, ca autorități monetare și financiare.

România se confruntă deja cu decalaje structurale importante, iar deficitul de forță de muncă bine calificată este, de mulți ani, una dintre cele mai presante probleme ale mediului de afaceri.

Totodată, sectorul financiar-bancar resimte acut presiunea crescută a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale. Iar tehnologia nu doar eficientizează intermedierea financiară, ci o face mai accesibilă, mai ales în condițiile în care România are cea mai scăzută intermediere financiară din UE, proporția activelor bancare în PIB fiind de doar 50%.

Economiștii de business, dar și economiștii de public policy, se confruntă cu sarcini și provocări serioase, pe măsura vulnerabilităților din economie. De exemplu, în privința surselor de finanțare a firmelor, în România, apelul la creditul comercial este cel mai ridicat dintre toate țările UE, anume 17% din pasive. Spre comparație, creditul bancar deține o pondere de doar 9% în total pasive ale firmelor. Ca imagine de ansamblu, 79% din companiile din România apelează la finanțare din fonduri interne, față de doar 16% conform mediei UE, ceea ce încetinește ritmul de dezvoltare a firmelor.

Doamnelor și domnilor,

Dacă școala economică de business se adaptează mai ușor, sub presiunea forțelor pieței și a noilor tehnologii, școala economică de politici publice își structurează mai greu produsul, și aș spune că este mult mai discretă ca prezență în dezbaterea economică.

În această privință, rolul nostru, al autorităților de reglementare din sfera economică, monetară și financiară, este unul semnificativ. De aceea este important să venim în întâmpinarea universităților de profil, cu propuneri articulate de programe de studiu și proiecte de cercetare științifică, adaptate provocărilor cu care ne confruntăm. În acest sens, colaborarea BNR–ASE este productivă, dar merită să ne gândim, în continuare, la mai mult și mai bine.

Școala economică de politici publice trebuie să răspundă provocărilor existente la nivel macroeconomic și sectorial. România se confruntă cu dezechilibre economice majore, alimentate preponderent de politici prociclice interne, nu de șocuri exogene.

În ultimii ani, problema economică a României este povara deficitelor gemene, care s-au adâncit pe fondul unor politici bugetare aflate pe contrasensul responsabilității. În acest context, datoria publică a înregistrat cea mai rapidă creștere din Uniune, și se află acum aproape de nivelul de referință de 60% din PIB.

Totodată, România înregistrează deficiențe în planul politicilor sectoriale, deficiențe evidente mai ales în perioade de criză. Absența unor politici coerente și cu viziune, în special în domenii strategice, precum energia, slăbește capacitatea economiei de a răspunde eficient în cazul unor șocuri, precum sunt șocurile generate de război, cu care ne confruntăm, iată, tot mai des și mai intens.

În aceste condiții, școala economică de politici publice dobândește un rol esențial, iar economiștii care fundamentează deciziile de politică economică au o responsabilitate profesională deosebit de importantă. Și mă refer aici la responsabilitatea sustenabilității.

Dragi colegi,

Rolul școlii de economie este acela de a produce competențe tehnice, dar și de a conferi tinerilor economiști un mod calitativ de a gândi și acționa, care să protejeze economia de erori și decizii arbitrare. Politicile economice ne pot duce și pe direcții greșite, a căror corijare să necesite eforturi și costuri vreme de ani sau decenii.

Asistăm acum la evoluții globale care, prin tensiuni geopolitice severe, slăbirea libertății comerciale și a ordinii instituționale, ne pot împinge în capcane greu de remediat. Toate aceste provocări pot fi urmărite prin programe academice de calitate și prin dezbateri deschise, inclusiv despre rolul cheie al economistului în vremurile actuale.

Eu sunt convins că, împreună cu colegii din Academia de Studii Economice, dar și cu economiști din alte universități, și cu sprijinul Băncii Naționale a României, dezbaterile economice își vor găsi reflectarea în soluții sănătoase pentru dezvoltarea României.

Ne revedem curând pe tărâmul educației financiare, o altă provocare cheie a misiunii noastre comune! Vă mulțumesc!”

The post Școala românească de economie: provocări de public policy appeared first on Forbes Romania.

În contextul actual din România, devine tot mai evident că avem nevoie de ancore puternice. Aceste direcții strategice au un element comun: necesitatea consolidării rezilienței economiei în fața șocurilor externe și a incertitudinilor structurale.

Din această perspectivă, rezervele internaționale nu sunt doar un instrument tehnic de politică economică, ci devin parte integrantă a arhitecturii de stabilitate care susține aceste obiective.

Rolul macroprudențial al rezervelor internaționale este o temă pe care o consider fundamentală atât pentru evoluția cadrului macro-financiar din România în era post-criză, cât și pentru viitor, date fiind circumstanțele prezente caracterizate de un nivel ridicat de incertitudine.

Voi  aborda această problematică în contextul următoarei trinității macro-financiare: rezerve internaționale, curs de schimb și stabilitate financiară.

Factorii determinanți ai acumulării rezervelor internaționale la nivelul diferitelor economii nu sunt încă pe deplin elucidați și rămân dificil de cuantificat. Printre motivele invocate pentru deținerea rezervelor valutare se numără consolidarea încrederii în moneda națională, temperarea episoadelor de volatilitate excesivă pe piețe, sprijinirea transmiterii politicii monetare, constituirea unor active pentru generațiile viitoare sau influențarea evoluției cursului de schimb. Deși există un consens relativ în ceea ce privește costurile asociate menținerii rezervelor, reflectate în diferențialul dintre ratele dobânzilor interne și externe, opiniile sunt mult mai divergente în privința beneficiilor, în special din perspectivă cantitativă. Dificultatea de a evalua riscurile externe face ca aprecierea rolului rezervelor în formarea primelor de risc să fie și mai complexă.

În ceea ce privește nivelul adecvat al rezervelor internaționale, o abordare de referință este regula propusă de Alan Greenspan, fostul guvernator al Rezervei Federale a Statelor Unite în perioada 1987-2006 și Pablo Guidotti. Potrivit regulii Greenspan–Guidotti, o economie ar trebui să dispună de un nivel al rezervelor internaționale care să acopere integral datoria externă pe termen scurt. Această regulă oferă un punct de pornire util, însă, în practică, ea este insuficientă, deoarece nu surprinde pe deplin complexitatea economiilor moderne — în special în cazul celor emergente, unde contează în mod semnificativ și dinamica fluxurilor de capital privat, poziția externă curentă sau caracteristicile regimului de curs de schimb.

Din această perspectivă, pentru economii mici și deschise, aflate în proces de convergență, cum este și cazul României, devine necesară o abordare mai cuprinzătoare privind dimensionarea rezervelor internaționale. Acestea trebuie calibrate nu doar în raport cu indicatori standard, ci și în funcție de riscurile asociate unor episoade de stres financiar — precum ieșiri bruște de capital, presiuni asupra cursului de schimb sau creșteri rapide ale primelor de risc. Experiența economiilor emergente, inclusiv din Europa Centrală și de Est, arată că astfel de episoade nu sunt doar ipotetice, ci pot apărea chiar și în economii cu fundamente solide, ceea ce justifică menținerea unor rezerve adecvate ca element central al rezilienței macro-financiare.

În literatura economică recentă, s-a conturat tot mai clar ideea că rezervele internaționale nu au doar un rol tradițional, de protecție împotriva șocurilor externe, ci și o funcție macroprudențială, în special în cazul economiilor emergente. Această perspectivă devine cu atât mai relevantă în contextul tensiunii bine cunoscute dintre cursul de schimb, mobilitatea capitalului și autonomia politicii monetare — ceea ce economia definește drept o „trilemă” a politicii macroeconomice.

Această dimensiune macroprudențială poate fi înțeleasă prin câteva particularități observate în practică. În primul rând, acumularea de rezerve internaționale tinde să fie însoțită de o creștere a fluxurilor private de capital, în special sub forma datoriei externe. În al doilea rând, economiile care acumulează rezerve într-un ritm mai accelerat sunt adesea cele care înregistrează și o expansiune mai pronunțată a finanțării externe private. În al treilea rând, aceste evoluții sunt, de regulă, prociclice și corelate în timp, reflectând fazele ciclului financiar global. În fine, nivelurile mai ridicate ale rezervelor sunt frecvent asociate cu economii mai deschise din perspectiva contului de capital, ceea ce implică atât oportunități, cât și vulnerabilități suplimentare.

Astăzi, în România, prezența deficitelor gemene, adică a deficitului de cont curent și a celui bugetar la un nivel superior față de cele observate în regiune, indică potențiale vulnerabilități ce s-ar putea accentua mai ales în cazul unor episoade caracterizate de turbulențe internaționale care să determine ieșiri de capital. Totodată, aproximativ 50% din datoria publică este emisă în monedă străină. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a observat o creștere a apetitului companiilor nefinanciare pentru împrumuturi în altă valută, ca urmare a diferențialului de dobândă. Astfel, în doar 3 ani, adică din decembrie 2022 până în decembrie 2025, datoria externă a companiilor nefinanciare a crescut cu aproximativ 17%. Dacă este să privim la structura pe maturități a datoriei externe a companiilor nefinanciare se poate observa cum la nivelul lunii decembrie 2025, aproximativ 54% din stocul de datorie era pe termen scurt. Nu în ultimul rând, țara noastră continuă să aibă cel mai mare stoc de credite în valută din regiune, de aproximativ 30%.

În cele ce urmează voi emite unele considerente personale cu privire la efectele rezervelor internaționale:

• În cazul țării noastre, particularitățile curente ale cadrul macro-financiar subliniază importanța rezervelor internaționale și din perspective macroprudențiale.
• Șirul de cauzalități menționat anterior poate fi o formă de crowding out. Totodată, în linie cu conceptul de diabolic loop, am putea observa o deteriorare a acestui șir de cauzalități negative în cadrul unui cerc vicios în circumstanțele survenirii unor șocuri adverse pe plan internațional.
• De aceea, prezentul context caracterizat de un nivel ridicat de incertitudine, precum și de turbulențe pe piețele financiare internaționale, recomandă ca rezervele internaționale să rămână la un nivel adecvat.
• Astfel, în perioade caracterizate de turbulențe majore, existența unui stoc adecvat de rezerve internaționale poate avea efecte pozitive mai importante pentru economiile emergente decât pentru cele avansate
• Conform evaluărilor realizate de Fondul Monetar Internațional în cadrul consultărilor din Articolul IV pentru anul 2025, rezervele internaționale ale României s-au situat la un nivel adecvat, oferind un grad confortabil de acoperire a riscurilor externe. Această apreciere reflectă nu doar dimensiunea rezervelor, ci și rolul lor în susținerea stabilității macro-financiare și în consolidarea încrederii investitorilor în capacitatea economiei de a face față unor eventuale șocuri.
• Astăzi, valoarea rezervelor valutare ale României se situează la un nivel istoric de 67 de miliarde de euro, iar rezervele internaționale depășesc 80,2 miliarde de euro.

Menținerea unui nivel adecvat al rezervelor internaționale, așa cum este cazul în prezent în România, reprezintă una dintre ancorele esențiale care susțin ajustările importante pe care le parcurge economia României și îi consolidează reziliența.

Concluzia mea este că, din perspectivă macroprudențială, rezervele internationale pot fi înțelese ca un mecanism de tip saving for a rainy day, menit să limiteze formarea unor cercuri vicioase de tip diabolic loop, declanșate de șocuri exogene cu potențiale efecte sistemice, care ar putea fi amplificate de episoade de întrerupere  bruscă a fluxurilor de capital, descrise în literatura ca sudden stops.

The post Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Despre rolul macroprudențial al rezervelor internaționale appeared first on Forbes Romania.

Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații, subliniază că procedurile de insolvență, dizolvare și lichidare trebuie analizate cu atenție, deoarece efectele juridice diferă în funcție de starea financiară a societății, structura pasivului, existența unor perspective reale de redresare și etapa în care se află compania la momentul luării deciziei.

Complexitatea acestor situații nu se limitează la alegerea formală între reorganizare, faliment, dizolvare voluntară sau lichidare, ci presupune o evaluare juridică și patrimonială completă a raporturilor cu creditorii, a obligațiilor scadente, a actelor societare relevante, a riscurilor privind răspunderea administratorilor și a consecințelor pe care fiecare procedură le produce asupra activității și patrimoniului societății.

În acest context, examinarea documentelor contabile și societare, a structurii creanțelor, a contractelor în derulare, a măsurilor de executare deja începute, a posibilităților de restructurare și a condițiilor legale pentru deschiderea procedurii insolvenței, dizolvare sau lichidare devine esențială pentru alegerea mecanismului juridic adecvat și pentru prevenirea agravării dificultăților financiare.

Totodată, corelarea etapelor de analiză juridică, negociere cu creditorii, restructurare, reorganizare, lichidare a activelor și, după caz, gestionare a procedurilor contencioase este decisivă pentru protejarea intereselor societății, ale asociaților și ale creditorilor, astfel încât o situație de dificultate economică să nu se transforme într-o sursă suplimentară de riscuri juridice, financiare și reputaționale.

În contextul economic actual, caracterizat de fluctuații ale pieței, creșterea costurilor operaționale și dificultăți de finanțare, mecanismele juridice privind insolvența, dizolvarea și lichidarea firmelor capătă o importanță deosebită în protejarea mediului de afaceri.

Regimul juridic privind procedura insolvenței este stabilit prin Legea nr. 85/2014, care reglementează atât condițiile de deschidere a procedurii insolvenței, cât și etapele reorganizării judiciare și intrarea în faliment. Totodată, Legea 31/1990 înglobeză regulile aplicabile în materie de dizolvare societate, lichidare și radiere a unei societăți.

Din perspectiva dreptului comercial, aceste proceduri nu sunt exclusiv mecanisme de încetare a activității, ci instrumente juridice menite să ofere soluții fie de redresare, fie de valorificare eficientă a patrimoniului unei firme în insolvență.

Distincția dintre insolvența și mecanismele de încetare voluntară sau forțată a activității este importantă pentru alegerea strategiei juridice adecvate. Prezentul articol analizează procedura insolvenței, etapele de dizolvare și lichidare, precum și mecanismele juridice de prevenire a falimentului unei firme.

Procedura de insolvență explicată: Când este necesară și cum asistă un avocat în reorganizare sau faliment

Procedura insolvenței reprezintă cadrul juridic prin care se gestionează situația unei firme în insolvență, definită ca fiind acea stare a patrimoniului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Din perspectivă juridică, insolvența persoanei juridice intervine atunci când societatea nu mai poate face față obligațiilor financiare curente, această stare putând fi constatată fie la inițiativa debitorului, fie la cererea creditorilor. În contextul actual, marcat de creșterea numărului de societăți care au intrat în insolvență, această procedură devine un instrument important atât pentru protejarea creditorilor, cât și pentru oferirea unei șanse reale de redresare a activității.

Din punct de vedere al reglementării, procedura insolvenței cunoaște două forme principale: procedura generală și procedura simplificată.

• Procedura generală permite unei firme să își reorganizeze activitatea prin intermediul unui plan de reorganizare, care poate include măsuri de restructurare financiară și operațională, oferind astfel perspectiva continuării activității.
• În schimb, procedura simplificată conduce direct la intrarea în faliment și la deschiderea procedurii de faliment a unei firme, în situațiile în care nu există premise reale de redresare.

Alegerea tipului de procedură depinde de situația economică a debitorului, de structura creanțelor și de posibilitatea implementării unui plan viabil.

Deschiderea procedurii insolvenței poate fi realizată atât la cererea debitorului, cât și la cererea creditorilor, cu respectarea condițiilor legale privind existența unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Odată deschisă, procedura produce efecte juridice importante, precum suspendarea executărilor silite individuale și instituirea unui control asupra activității societății prin intermediul administratorului judiciar.

În cadrul reorganizării judiciare, se elaborează un plan care poate viza restructurarea activității, renegocierea contractelor și reeşalonarea obligațiilor. În lipsa unui plan de reorganizare sau în cazul eșecului acestuia, se ajunge la falimentul firmei, etapă în care activele sunt valorificate, iar sumele rezultate sunt distribuite creditorilor, potrivit ordinii stabilite de lege.

Dizolvarea societății comerciale: Cauze legale, etape și rolul avocatului în protejarea asociaților

Procedura de dizolvare a unei societăți comerciale reprezintă prima etapă în procesul juridic de încetare a existenței acesteia și este reglementată de Legea societăților. Dizolvarea unei societăți poate interveni în temeiul unor cauze expres prevăzute de lege, precum expirarea duratei pentru care a fost constituită societatea, imposibilitatea realizării obiectului de activitate, voința asociaților sau alte împrejurări care fac imposibilă continuarea activității în condiții normale.

În practică, dizolvarea unui SRL este utilizată frecvent atunci când societatea nu mai desfășoară activitate, nu mai prezintă utilitate economică pentru asociați sau se dorește închiderea ordonată a activității.

Din punct de vedere juridic, trebuie distins între dizolvare voluntară, care intervine prin hotărârea asociaților, și dizolvarea judiciară, care poate fi dispusă de instanță în cazurile prevăzute de lege. Procedura presupune adoptarea hotărârii adunării generale, înregistrarea acesteia la Registrul Comerțului și îndeplinirea formalităților de publicitate necesare pentru opozabilitate față de terți.

Deși procedura de dizolvarea unei societăți nu presupune în mod obligatoriu existența unei insolvențe, în practică dificultățile financiare pot determina alegerea acestei soluții pentru a evita agravarea situației patrimoniale. Cu toate acestea, simpla dizolvare a unui SRL nu înlătură obligațiile societății față de creditori și nu suspendă de drept răspunderea pentru datoriile existente.

Corelarea dintre dizolvare și etapa ulterioară de lichidare este foarte importantă, deoarece numai parcurgerea integrală a acestor faze conduce la etapa finală de radiere a societății. O gestionare necorespunzătoare a procedurii poate genera conflicte între asociați, opoziții din partea creditorilor sau probleme privind răspunderea administratorilor pentru neîndeplinirea obligațiilor legale. Din acest motiv, procedura trebuie pregătită și derulată cu atenție, atât sub aspect formal, cât și sub aspectul protejării intereselor patrimoniale implicate.

Lichidarea firmei: Distribuirea activelor, stingerea datoriilor și asistența juridică specializată

Procedura de lichidare reprezintă etapa care urmează după dizolvare și are ca scop încheierea operațiunilor societății, valorificarea patrimoniului și stingerea obligațiilor existente. În cadrul unei lichidarea SRL-ului, este desemnat un lichidator care preia atribuții esențiale privind administrarea acestei faze finale, inclusiv inventarierea bunurilor, evaluarea activelor, recuperarea creanțelor și transformarea patrimoniului în lichidități.

Această procedură este necesară pentru asigurarea unei închideri legale a activității societății și pentru protejarea intereselor creditorilor, care trebuie îndestulați potrivit regulilor aplicabile.

În situația în care societatea se află în insolvență, procedura de lichidare nu mai are caracter exclusiv voluntar, ci se desfășoară în cadrul procedurii de faliment, sub controlul instanței de judecată și al practicianului în insolvență.

În această etapă, bunurile societății sunt valorificate, iar sumele obținute sunt distribuite creditorilor potrivit ordinii de preferință prevăzute de lege, în funcție de natura și rangul creanțelor. Finalizarea tuturor operațiunilor de lichidare conduce la radierea societății, moment de la care persoana juridică își încetează existența și nu mai poate participa la raporturi juridice.

Diferența dintre lichidare voluntară și lichidare realizată în cadrul procedurii insolvenței este dată în principal de cadrul juridic în care se desfășoară și de titularii controlului asupra procedurii. În cazul lichidării voluntare, inițiativa și coordonarea aparțin asociaților, în timp ce în ipoteza unei proceduri de faliment, controlul este exercitat în limitele stabilite de lege de către instanță, practician și creditori.

În practică, această etapă poate genera litigii privind întinderea creanțelor, modul de valorificare a bunurilor sau distribuirea sumelor, motiv pentru care este necesară o abordare juridică atentă pe tot parcursul procedurii.

Strategii juridice pentru evitarea insolvenței: Prevenție, restructurare și consultanță oferită de avocatul de business

Legislația în materia insolvența firmelor reglementează nu doar procedura judiciară propriu-zisă, ci și mecanisme de prevenire destinate redresării activității înainte de apariția unui blocaj financiar ireversibil.

Dintre acestea, concordatul preventiv are un rol deosebit de important, întrucât permite debitorului aflat în dificultate să negocieze cu creditorii un plan de restructurare a obligațiilor. Scopul acestui mecanism este evitarea declanșării procedurii insolvenței, conservarea activității economice și menținerea societății în circuitul comercial.

În practică, concordatul preventiv poate include reeșalonarea datoriilor, reducerea unor creanțe, restructurarea activității și măsuri de redresare financiară adaptate situației concrete a societății.

Importanța acestor proceduri preventive constă în faptul că ele permit intervenția într-un moment anterior transformării dificultăților financiare într-o stare ireversibilă. Spre deosebire de situația unei firme în insolvență, unde procedura judiciară este deja deschisă, concordatul preventiv oferă un cadru juridic mai flexibil, orientat spre continuarea activității și protejarea valorii economice a afacerii.

Menținerea activității poate asigura o recuperare mai eficientă a creanțelor decât deschiderea unei proceduri colective, iar evitarea stigmatului asociat unei firme în insolvență contribuie la păstrarea relațiilor comerciale și a încrederii partenerilor contractuali.

În același timp, evoluția cadrului normativ european a influențat regimul juridic al restructurării și prevenirii insolvenței, prin promovarea unor soluții care favorizează intervenția timpurie și redresarea societăților viabile.

În cazul societăților care desfășoară activitate în mai multe state, inclusiv prin sucursale în România, pot deveni incidente reguli privind procedurile secundare de insolvență și coordonarea dintre jurisdicții, conform Regulamentului (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. Aceste aspecte ridică probleme juridice privind competența, legea aplicabilă și raporturile dintre procedura principală și procedurile secundare, ceea ce impune o analiză atentă a structurii activității și a expunerii patrimoniale.

Aplicarea eficientă a procedurilor de prevenire presupune o evaluare riguroasă a riscurilor juridice și financiare, a masei credale și a perspectivelor reale de redresare ale societății. O intervenție tardivă sau o negociere defectuoasă cu creditorii poate conduce la eșecul restructurării și la deschiderea procedurii insolvenței, urmată de o posibilă procedură de faliment firmă.

Din acest motiv, măsurile de prevenție trebuie construite pe baze juridice solide, prin corelarea obligațiilor societății cu drepturile creditorilor și cu obiectivul menținerii activității economice.

Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel Mărgărit și Asociații: „Gestionarea corectă a situațiilor de dificultate financiară prin mecanisme precum restructurarea sau procedura insolvenței este imperios necesară pentru protejarea valorii economice a societății, iar o intervenție juridică timpurie poate face diferența între redresare și intrarea în faliment.”

În concluzie, procedura insolvenței, dizolvarea și lichidarea societății reprezintă mecanisme juridice importante pentru gestionarea dificultăților financiare ale unei societăți. Fie că este vorba despre o firmă în insolvență, despre o procedură de dizolvare a unui SRL sau despre finalizarea activității prin radierea societății, fiecare etapă implică obligații legale stricte și riscuri juridice semnificative.

Utilizarea corectă a mecanismelor de prevenție poate evita intrarea în faliment, iar gestionarea eficientă a procedurilor poate asigura protejarea intereselor părților implicate.

***

Societatea de avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații este una dintre societățile de avocatură importante din România. Printre clienții societății de avocatură se află companii multinaționale și autohtone.

Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.

The post Insolvența, dizolvarea și lichidarea firmelor în 2026: Rolul avocatului în protejarea afacerilor în criză appeared first on Forbes Romania.