Cautare




, Contributor

Shopping |
|

Omul sfințește concept-store-ul sau de ce trotuarele lărgite nu vor lărgi și orizonturile comerțului bucureștean

DIDI.jpg
Scrisoarea unui client perseverent, dar obosit, către vânzătorii din magazinele, buticurile și concept-store-urile României.

Dragi domni și doamne care ocupați poziția de vânzători în magazinele din România,

Pardon, ar fi trebuit probabil să mă adresez cu dragă ,,sales assistants”, ,,junior sales assistants” sau ,,executive junior sales assistants”, ca să fie corect politic, dar în străinătate cuvântul ,,salesman” – vânzător – nu reprezintă nicio rușine. Nu văd de ce în România preferăm să îngropăm concepte simple sub titulaturi complicate.

Dar să nu divagăm. Vă scrie o cumpărătoare care adoră ritualul cumpărăturilor în sine: privitul vitrinelor, împinsul ușilor mari, din sticlă, admiratul caleidoscopului aleatoriu de culori pe care-l formează umerașele atârnate pe stendere, străbătutul încăperilor cu privirea până când ,,acel” obiect reușește să-i capteze atenția suficient pentru a întinde mâna, a simți țesătura, a admira căderea materialului în jurul gleznelor. Pentru plăcerea pipăitului hainelor cu buricele degetelor,

Nu cumpăr mult, nu cumpăr compulsiv, cumpăr doar după ce – odată satisfăcut acest ritual – realizez că pur și simplu nu pot pleca acasă fără obiectul respectiv. Doar că, de cele mai multe ori, voi – cei așezați în acele magazine de către oameni de afaceri cu vise mari și speranțe până la cer tocmai pentru a înlesni toate cele de mai sus – mă faceți să abandonez procesul undeva la jumătate. Să plec acasă mai repede, fără nimic. Să renunț a mai atinge, să-mi înjumătățesc răgazul de admirație, să dau fast-forward, să oftez, să pășesc mai repede ca să nu vă simt răsuflarea în ceafă. Să ies cât mai rapid la aer, pentru că – în ciuda parfumurilor ambientale scumpe care odorizează magazinul – eu nu simt decât iz de plictiseală și de iritare.

Ce puteți voi face în acest sens? Ei bine, lista doleanțelor mele e nespus de simplă, aproape elementară.

În primul rând, aș aprecia dacă nu m-ați măsura din cap până-n picioare la intrarea în magazin, realizând un calcul mental al potenței sau al impotenței mele financiare. În România – mai mult decât oriunde altundeva – voi, vânzătorii din magazine, vă așteptați ca eu să-mi pun hainele de gală, tocurile cui și eventual cel mai scump colier din caseta de bijuterii la gât doar ca să am privilegiul de a nu primi din partea voastră o grimasă de plictiseală sau niște ochi dați peste cap.

Deși generații întregi de domnișoare s-au încăpățânat să instaureze rochia cu spatele gol, pantofii stiletto și machiajul în trei straturi drept uniformă ideală pentru orice, de la sala de sport la mall, faptul că voi vă aflați în niște magazine așa-zis cu pretenții îmi ridică și mie niște pretenții firești. Cum ar fi să știți că nu întotdeauna cel mai bun client este cel mai împodobit din cap până-n picioare în logo-uri și monograme.

Dacă aș putea, aș aduce o vânzătoare de la magazinul Chanel de pe Rue Cambon din Paris să țină un seminar cu voi toate (sau voi toți), aici în România. Să vă povestească, din proprie experiență, despre doamna în cămașă albă, pantaloni de in și geantă fără niciun logo care poate cumpăra de 15.000 de euro dintr-un foc ori despre domnul în pantaloni scurți, sneakers și tricou fără căluți și inscripții care scoate cardul și lasă 5.000 de euro la casă în mai puțin de o oră. Oameni pe care, dacă magazinele în care lucrați acum ar fi ale voastre, i-ați da pe ușă afară din prima clipă doar pentru că nu au tatuat pe efectele personale niciun simbol internațional al bunăstării.

Apoi, aș aprecia dacă nu m-ați urmări prin magazin ca pe un infractor de drept comun care abia așteaptă să întoarceți capul în altă parte ca să mototolească vreun maiou în poșetă sau să-și îndese un pantof în buzunar și mai ales  – deși mi-e teamă că deja dăm în rafinamente prea mari – ar fi grozav dacă nu ați duplica fiecare gest de-al meu prin unul în sens contrar. Dacă respir în direcția unui umeraș, în 30 de secunde sunteți în ceafa mea, îndreptându-l cu gesturi ferme, după ce zgomotul pașilor mei l-a deplasat la 0,0001 grade față de poziția inițială. Dacă ridic o mânecă, în urma mea veniți voi, netezind materialul, în caz ca atingerea mâinii mele a deranjat iremediabil echilibrul spațiului respectiv.

Și, nu în ultimul rând, dacă tot simțiți nevoia să mă urmăriți de colo-colo, încercați oricare dintre următoarele variante:

– să zâmbiți sau măcar să aveți o mimică neutră, în locul grimasei de încruntare cu care mă sfredeliți din cap până-n picioare

– să nu strigați una la alta pe deasupra capului meu rețete de prăjituri, planuri de prânz sau cină ori întrebări de genul ,,Fatăăă, dar te-a mai sunat ăla?”. Măcar în puținele minute în care mă aflu la voi, scutiți-mă de soundtrack.

– să nu faceți bancuri porcoase și să vă bateți apropouri fără perdea. Săptămâna trecută am intrat într-un concept-store cu mari pretenții, din centru, doar ca să asist la un schimb de replici între cele 3 sau 4 vânzătoare și băiatul care venise să fotografieze niște ținute pentru o revistă. ,,Dar ce, nu știi să îmbraci o femeie?”, a hăhăit zgomotos una dintre domnișoare, când băiatul a cerut ajutor la îmbrăcarea unui manechin. ,,Da să o dezbraci știi măcar? Că altfel e grav. Hă hă hă”. Și da, și acest schimb de replici se întâmpla pe deasupra capului meu și a rafturilor cu pantofi Christian Louboutin de 2.000 de euro perechea.

Vă scriu cele de mai sus pentru că e păcat de locurile uneori chiar foarte frumoase în care lucrați, de speranțele deșarte ale angajatorilor voștri și, în primul rând, e păcat de voi. Pentru că scuza salariului mai mare sau mai mic care vă dictează interesul ori dezinteresul nu este decât atât: o scuză. Mi-e greu să cred că în restul timpului sunteți altfel și că vă puneți masca de dezgust și plictiseală doar la serviciu, din spirit de frondă față de ceea ce numiți ,,patron”.

Iar dacă nu sunteți așa tot timpul, aveți toate șansele să rămâneți așa. Să vă scufundați în propria blazare, să eșuați în pretexte ieftine, să naufragiați în eternele cârcoteli despre ce purta X, câte haine a probat Y și ce urâtă era culoarea părului lui Z. Lucruri care, în afară de amuzamentul ieftin de moment, nu vă vor ajuta să ajungeți niciodată mai departe jobul curent, pentru care bănuiesc că vă considerați ,,prea buni”, ,,prea neapreciați”, ,,prea prost plătiți”. Pentru toți oamenii muncii, de la CEO la  măturători de rigole, principiul este același: dacă nu te străduiești să fii, în orice clipă, cel mai bun CEO sau cel mai bun măturător care ești tu în stare să fii, nu vei ajunge niciodată mai mult decât atât. Și chiar e păcat.

Degeaba lărgesc primarii trotuarele, degeaba își bat capul oamenii de marketing să vă promoveze, degeaba se fac campanii de zeci de mii de euro. Oamenii nu refuză să intre în magazine doar pentru că n-au locuri de parcare, bani sau chef. Vă dau în scris că o bună parte din ei nu intră să cumpere fiindcă îi faceți să se simtă niște intruși. ,,Nu vă supărați, îmi permiteți să cheltuiesc și eu niște bani din salariul lunar aici, în superbul dumneavoastră magazin? Vai, v-am deranjat? Iertați-mă, vă rog.”.

Închei cu speranța că toate volumele motivaționale pe care le-am citit vreodată au dreptate și că, odată transmis acest mesaj, Universul va conspira, vorba lui Coelho, la dezamorsarea frustrărilor mele comerciale. Că-mi vor ieși în cale vânzători doar unul și unul. Sau, în cel mai rău caz, am o singură dorință. Infimă, credeți-mă. Îmi doresc ca data viitoare când voi intra într-un magazin să nu mai simt din primele treizeci de secunde impulsul de a ieși, de a mă îndrepta glonț spre mașină și de a goni spre casă pentru a comanda de pe internet exact lucrurile pe care ar fi trebuit voi să mi le vindeți.

 

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii