Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Obiectiv subiectiv

Îmi amintesc şi acum impresia puternică pe care au produs-o asupra mea primele fotografii semnate de Dana şi Ştefan Maitec pe care le-am văzut. Erau cu totul altceva decât ce se făcea la noi în materie de editorial fashion; aduceau o perspectivă diferită, o punere în cadru elaborată, dar care nu lăsa să transpară efort. Originalitatea venea firesc, nu era „vânată“, pentru că Dana şi Ştefan nu îşi făceau şi nu îşi fac un scop în sine din a surprinde. Naturaleţea este cea care te vrăjeşte.
dana & stephane maitec

Lucrează cu cele mai importante reviste de la noi şi cu numele mari ale presei de lifestyle pariziene. Pentru Dana şi Ştefan Maitec, acasă înseamnă, deopotrivă, România şi Franţa.

Povestea lor a început cu o întâlnire care s-a transformat în destin. „Ştefan s-a stabilit la Paris încă de dinainte de revoluţie, în 1986. A revenit în ţară în anii ’90, când ne-am cunoscut. Am mai petrecut un timp împreună la Bucureşti, iar în 2000, după o perioadă lungă de tatonări, am plecat împreună la Paris.“

Chemarea fotografiei

Despre sine, Ştefan spune că este „un tânăr nebun, mare iubitor de animale şi de oameni“. S-a născut şi a crescut într-un mediu puternic impregnat artistic. Tatăl său este Ovidiu Maitec, incontestabil, unul dintre cele mai importante nume din sculptura românească de după Brâncuşi, iar mama – pictoriţa Sultana Maitec, maestra tehnicii aur pe pânză.

Însă Dana este cea care îmi povesteşte cum a fost copilăria lui Ştefan. „Fotografia era prezentă în universul părinţilor săi, mai ales pentru a-şi imortaliza propriile lucrări sau întâlnirile cu atâția oameni minunați care le intrau în atelier, toate expoziţiile sau călătoriile lor în lumea întreagă, încă din anii ’60.“ Ştefan a fost de mic pasionat de imagine, de fotografie, de cinema, de arte în general, cum era şi firesc. Şi-a făcut studiile la Academia de Arte şi a absolvit ca scenograf. A făcut cinema şi teatru. Şi a lucrat lemnul şi aurul în atelierele părinților. „Dar pasiunea lui pentru fotografie rămăsese, cumva, neîmplinită“, îmi spune Dana.

Întâlnirile privilegiate se întâmplă pur şi simplu. Cel mai adesea, este zadarnic să le cauţi. Ce poţi face este să le recunoşti atunci când ţi se oferă. „Când am apărut în viața lui Ştefan, cu 23 de ani în urmă, el a văzut poate o oportunitate de a activa dorinţa lui de a face fotografie şi şi-a făcut un ţel din a mă iniţia şi încuraja în aceeaşi direcţie. După câțiva ani, a luat decizia de a renunța la afacerea lui pentru a lucra împreună, ca echipă. Ochiul lui de scenograf pune în acord decorul, lumina şi subiectul, iar eu încerc să pătrund cât mai adânc misterul personajului din faţa camerei, pentru a-i putea imagina cât mai frumos povestea.“ Ştefan insistă şi el asupra acestui aspect: în fotografie, esenţial rămâne talentul de a construi „naraţiunea“. „Cred că cea mai importată calitate a unui fotograf e aceea de a fi un foarte bun povestitor. Restul este tehnică, nu prea contează“, spune el cu acea modestie pe care doar cei care stăpânesc perfect secretele meșteșugului o pot avea.

Îi întreb de unde vine dragostea lor pentru fotografia alb-negru, de ce au exilat culoarea  din instantanee. „Încă de la început, din vremea când îmi prelucram singură fotografiile în propriul laborator, în baie, aşa cum făceau toţi fotografii, de altfel, în acea perioadă, m-am îndrăgostit iremediabil de alb-negru“, îmi mărturiseşte Dana. Absenţa culorii nu trebuie văzută ca o lipsă; dimpotrivă, ea poate aduce autenticitate, te face să-i rămâi fidel personajului şi istoriei sale. „Cred că această dragoste pentru alb-negru o să rămână neschimbată în timp, căci, în viziunea mea, în anumite situaţii, culoarea disturbă ochiul şi minimalizează mesajul sau chiar schimbă sensul poveştii.“

Citește și Terapia scrisului – Despre (auto)biografia Tiei Şerbănescu

O întreb despre influenţele asumate şi îmi răspunde simplu că acestea vin deopotrivă dinspre creaţiile altor artişti şi dinspre oamenii obişnuiţi. „Dar dacă trebuie să mă opresc asupra unui singur fotograf, indiscutabil acesta este Helmut Newton.“

Bucureşti, Paris, New York

S-au cunoscut la Bucureşti. Trăiesc la Paris. Însă, pentru Dana, New Yorkul a fost multă vreme oraşul în care a visat să trăiască. „Ani de zile am tot aşteptat un moment bun să ne mutăm peste Ocean, dar Parisul, practic, nu ne-a lăsat să plecăm. Este, cumva, baza noastră. Şi ne primeşte iubitor înapoi după toate călătoriile. Câţi oameni nu visează să viziteze măcar o dată Parisul? Este o mare şansă şi un privilegiu enorm pentru noi să avem acces în viaţa de zi cu zi la atâtea locuri încărcate de istorie şi să întâlnim oameni atât de diferiţi care ne îmbogăţesc cu energia lor.“

O întreb care este locul lor favorit din Oraşul Luminilor şi răspunsul vine imediat. „E un cartier nou-nouţ, Paris Rive Gauche, o combinaţie plină de şarm, un amestec de vechi Paris şi New York.  A apărut acum, de curând, după ani de şantier, pe malul Senei, în jurul Bibliotecii Naţionale, foarte aproape de atelierul nostru. Pe aici ne plimbăm aproape zilnic cu câinele nostru, Luna. Suntem vrăjiţi de acest melanj contemporan, un adevărat laborator arhitectural plin de dinamism şi energie proaspătă.“

Ştiu că se întorc periodic în ţară şi sunt curios să aflu cum simt ei schimbările de aici. „Nu venim chiar atât de des pe cât am vrea“, îmi răspunde Dana. „Suntem în România de două ori pe an şi stăm cam câte o lună. Ne bucurăm de fiecare dată de timpul pe care îl petrecem în ţară, cu şedinţele foto, de întâlnirile cu familia şi prietenii. Suntem din ce în ce mai îndrăgostiţi de Bucureşti şi de România, cu meleagurile ei încă pline de puritate şi de autenticitate.“

Îmi place acest refuz al discursului negativ la adresa României şi insist, întrebându-l pe Ştefan cum a regăsit el țara la începutul anilor ’90. „Era atunci acea atmosferă care îţi spunea că «totul este posibil», lucru care se păstrează oarecum şi astăzi. România rămâne definitiv patria mea! Când ajung acasă, parcă totul miroase frumos, a copilărie, a spaţiu familiar. Dorul de ţară care mă aduce mereu înapoi pune acest filtru peste tot ceea ce găsesc la întoarcere. Toate eventualele defecte sunt estompate şi tot ce e drăguţ devine superb!“

Dana îmi confirmă că România este din ce în ce mai atractivă. Există efervescenţă artistică şi totul, chiar şi imaginea străzii, se schimbă, iar privirea antrenată a artistului nu are cum să nu observe aceste lucruri. „Sunt atât de mulţi tineri minunaţi cu dorinţa de a se exprima liber, iar ei aduc un suflu nou, proaspăt în acest loc care, la un moment dat, poate că tuturor ni se părea un pic prăfuit. Descoperim de fiecare dată cu admiraţie alte talente, artişti în adevăratul sens al cuvântului. Sunt tineri care, odată lansaţi pe traiectoria lor, nu mai pot fi opriţi de nimeni şi nimic. Şi suntem foarte mândri de ei.“

Citește și Doamnele din spatele industriei de carte

2017, timpul reîntâlnirilor

Îmi amintesc de superba expoziţie Dana şi Ştefan Maitec găzduită cu ceva vreme în urmă de magazinul Victoria 46. Au trecut niște ani de atunci şi sunt curios ce se află pe agenda lor românească în 2017. „Lucrăm acum la un proiect nou, complet diferit de ceea ce facem noi de obicei“, îmi mărturiseşte Dana. „Este un lucru foarte aproape de sufletul nostru şi, bineînţeles, după Paris, vom aduce această expoziţie şi la Bucureşti. Cel mai probabil asta se va întâmpla în acest an, care pentru noi va fi plin de proiecte, care însă nu ne vizează doar pe noi. De exemplu, pregătim o mare retrospectivă Ovidiu şi Sultana Maitec într-unul din muzeele bucureştene. De asemenea, am început demersurile pentru a ridica un monument după o lucrare a lui Ovidiu Maitec, într-un loc frumos din Capitală.“ Cu atâtea vești care mă iau prin surprindere, îmi este clar că acesta a fost doar începutul dialogului meu cu Dana și Ștefan.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii