Cautare




, Contributor

Comentarii/Editoriale |
|

Obama și setea de răzbunare

Steve Forbes
CONSECINŢELE DRAMEI aşa-numitului vârf fiscal depind doar de un singur om: Barack Obama. Majoritatea democraţilor şi republicanilor ar fi de acord, fără ezitare, cu un compromis al impozitelor asemeni celui din 1968. Atunci, democraţii voiau să atace refugiile fiscale, iar republicanii voiau să reducă rata de impozitare.

Aşa că le-au făcut pe amândouă. Refugiile au fost îndepărtate. Existau numai două niveluri de rate de impozitare pe venit, iar pragul de sus al acestora a fost coborât de la 50% la 28%.  Am putea face acelaşi lucru acum: să stabilim o limită maximă sau să reducem deducerile pentru cei cu venituri mari şi să păstrăm sau să reducem procentajele. Cei „bogaţi” ar plăti mai mult, dar economia ar fi ajutată.

Însă preşedintele Obama caută să se răzbune. Încă resimte durerea ascuţită după ce a trebuit să extindă ratele de impozitare ale lui Bush timp de doi ani după ce partidul său a suferit o înfrângere la alegerile legislative din 2010. […]

Democraţii lui Obama susţin că preşedintele nu vrea decât să restabilească ratele de impozitare din timpul administraţiei Clinton – o perioadă prosperă. Dacă democraţii vor astfel de impozite pe venit, atunci să privim şi alte faţete critice ale acelor ani. Apăsătoarea ObamaCare (reforma sănătăţii) la acea vreme era HillaryCare, care nu a fost adoptată niciodată. Dacă vrem să recreăm economia Clinton, trebuie să abrogăm ObamaCare. Sunt democraţii dispuşi să facă acest lucru?

Cheltuielile federale, ca parte a economiei, erau mai mici atunci. Acum, ar însemna cheltuieli bugetare de vreo 500 de miliarde de dolari – şi nu răspândite în decurs de zece ani, ci chiar acum. Cât de convenabil este?  În acele vremuri, dolarul era aproape la fel de bun ca aurul – un factor vital al prosperităţii economice de atunci. Îl va demite Casa Albă pe Ben Bernanke cu ale sale politici monetare distructive? Sistemul reglementării federale era mult mai uşor decât acum. Va lua în serios Casa Albă dereglementarea adevărată? Iată ce ar trebui să facă republicanii: să-i spună dlui Obama că poate avea creşterea impozitelor à la Bill Clinton în schimbul abrogării ObamaCare, tăieri reale şi imediate ale cheltuielilor federale, un dolar zdravăn şi o dereglementare adevărată.

Nu renunţaţi la acest Colegiu. Democraţii erau gata să scape de Colegiul Electoral după alegerile prezidenţiale din 2000. Al Gore câştigase cu puţin votul popular, dar George W. Bush a obţinut preşedinţia, datorită diferenţei fine date de Colegiul Electoral. Acum, odată cu rezultatele recentelor alegeri, poate că mişcarea de desfiinţare a acestei instituţii unice se va risipi.

Preşedintele Obama a câştigat Colegiul în mod convingător, 332 la 206, deşi diferenţa dată de votul popular era doar un pic mai mare de 2%. Acest lucru i-a dat lui Obama aparenţa unei victorii extrem de convingătoare, mai mult decât ar fi justificat-o votul popular.  Ar trebui să păstrăm Colegiul, deoarece funcţionează pentru această ţară; ajută la menţinerea unităţii SUA. Suntem neobişnuiţi printre naţiunile lumii, întrucât nu ne-am dezvoltat dintr-o religie, rasă sau grup etnic comun. Am fost creaţi în mod conştient cu un ansamblu de idealuri cuprinse în Declaraţia de Independenţă. Statele Unite sunt o ţară extraordinar de eterogenă, iar interesele şi prioritățile noastre pot fi profund divergente. Istoric vorbind, cele două partide politice principale ale noastre au fost, ambele, coaliţii instabile între grupuri de oameni care s-ar putea să nu se prea placă.

Dar sistemul nostru politic aduce laolaltă oamenii cu păreri diferite, pentru un obiectiv comun. În vremuri normale, spre exemplu, republicanii din Iowa – locul primei întâlniri preelectorale prezidenţiale a ţării, pentru numirea candidaţilor  – sunt interesaţi mai ales de problemele sociale. Prin contrast, republicanii din New Hampshire – locul primelor alegeri prezidenţiale primare – sunt mai interesaţi de problemele economice. Un alt exemplu este coaliţia democrată a lui Franklin D. Roosevelt, care a fost forţa dominantă vreme de zeci de ani. Cei mai importanţi componenţi ai săi erau reprezentaţi de orăşeni catolici plus descendenţi recenţi ai evreilor est-europeni şi ai democraţilor sudici, care erau protestanţi şi rasişti pe faţă. Apropo de divizarea culturală! Şi totuşi, cu toţii aparţineau de acelaşi grup politic.  Cu politica noastră zgomotoasă şi agitată, acest sistem apropie oamenii – oricât de şovăitori ar fi –, atenuând marginile ascuţite. Colegiul Electoral este un element-cheie al acestei model ameliorant.

Niciun candidat nu poate câştiga Casa Albă fără o coaliţie naţională. Candidaţii regionali şi cei preocupaţi de o singură problemă nu ajung prea departe – bazele lor sunt prea înguste pentru a câştiga numărul de state de care au nevoie pentru a aduna cele 270 de voturi electorale necesare. În acest sens, Colegiul este democratic: un candidat trebuie să fie atent la nevoile şi cerinţele numeroaselor grupuri de oameni.

După cum am văzut la aceste alegeri, Colegiul oferă adesea un sfârşit categoric unei competiţii strânse, fapt ce ne ajută să lăsăm alegerile în urmă şi să mergem înainte. Acest lucru s-a întâmplat de multe ori. În 1960, votul popular a reprezentat, practic, un scor egal, dar John Kennedy l-a învins uşor pe Richard Nixon în cadrul Colegiului – 303 la 219. În 1968, am avut parte de un vot popular similar, cu o diferenţă de doar 0,7% între candidaţi. Dar pe partea electorală, Nixon l-a înfrânt pe Hubert Humphrey, cu 301 la 191. Votul popular din 1976 a fost similar, ca apropiere, cu cel din 2012, dar rezultatul din Colegiu a fost decisiv în favoarea lui Jimmy Carter.

Alegerile prezidenţiale din 2000 au fost o anomalie istorică, nemaiîntâlnită din 1888 şi, înainte de asta, 1876. În ambele cazuri, se poate argumenta că republicanii ar fi câştigat pluralitatea voturilor populare, dacă votul afro-americanilor nu ar fi fost înăbuşit violent. Una dintre acuzările aduse Colegiului este că îi forţează pe candidaţi să se concentreze pe o mână de state indecise („swing states”). Dar, din nou, acest lucru îl obligă pe candidat să afle despre particularităţile acelor state, când încearcă să-i convingă pe alegători. Îi obligă pe candidaţi să meargă prin ţară mai mult decât ar face-o în mod obişnuit. Mai mult, respectivele state indecise se schimbă mereu, cu vremea. Criticarea Colegiului Electoral cum că acesta ar fi nedemocratic a fost dintotdeauna un lucru simplu de făcut. Totuşi, Colegiul este un lucru extrem de pozitiv, pe care nu ar trebui să-l stricăm.

Ron Paul se retrage. Dacă ar exista un Munte Rushmore pentru apărători nemaipomeniţi ai libertăţilor noastre, sculptorii i-ar ciopli deja chipul lui Ron Paul – membru retras al Camerei Reprezentanţilor. Mai mult decât oricare alt politician ales din zilele noastre, Dr. Paul a făcut bani sănătoşi – bani ai căror valoare este legată de aur –, un subiect respectabil pentru dezbatere. Paul înţelege adevărul profund că o monedă legată de standardul aur este vitală pentru păstrarea libertăţilor. […]

 Subminează încrederea socială, dându-le oamenilor sentimentul demoralizator că sunt prada unor forţe aflate în afara controlului lor. Demagogii înfloresc într-un asemenea mediu. Banii sănătoşi, prin contrast, promovează prosperitatea şi sprijină legea. Patru mii de ani de experienţă dovedesc ferm că aurul, de care dolarul nostru a fost legat vreme de 180 de ani, este cel mai bun păstrător al valorii unei monede.

Deşi nu mai este în politică, vocea lui Dr. Paul va fi auzită încă, grăbind ziua în care dolarul va fi din nou legat de aur.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii