Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Nu te da bătut niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată.

RobinWilliams (1)
Titlul este un citat din Winston Churchill, autorul unei alte mantre teribil de relevante pentru vremurile tulburi ale secolului nostru: ,,Dacă mergi prin Iad, continuă să mergi”. Iar în acest moment este singurul gând care-mi vine în minte, gândindu-mă la moartea lui Robin Williams.

În ultima perioadă, am o problemă cu legea compensației. Am crescut convinsă că, indiferent cât de înșelătoare pot fi circumstanțele existenței noastre la un moment dat, viața tinde să aranjeze lucrurile într-o manieră echitabilă. Ca un fel de contra-demonstrație la teoria sistemelor complexe a lui Edward Lorenz: dacă aștepți îndeajuns de mult, chiar și haosul tinde să ia o formă acceptabilă. Și totuși nu. Câteodată nu.

De câte ori îmi era greu, mă gândeam, intuitiv, că probabil toate relele vin acum împreună, astfel încât lucrurile bune să se poată succeda fără pauze, mai târziu. Când simțeam că am făcut un lucru bun, pe lângă mulțumirea sufletească de neprețuit, mă gândeam că undeva se contabilizează un ,,plus unu” în marea ordine universală. Și totuși nu. Câteodată nu.

Legea compensației sau a echilibrului a mai dat rateuri vizibile pentru mine, dar prima dată când mi-am pus cu adevărat problema unei erori sistemice a fost când un prieten de familie, medic ginecolog de profesie, s-a îmbolnăvit fulgerător și a murit după un chin nemeritat, la câteva luni după ce ieșise la pensie după o viață de muncă. Era un om care adusese pe lume câteva sute, poate câteva mii de copii și își iubise meseria ca nimeni altul. Oare toate viețile cărora le înlesnise venirea pe lume nu cântăriseră deloc în ecuația de profit și pierdere a propriei lui vieți, m-am întrebat atunci? Câteodată nu.

În această dimineață, am aflat că Robin Williams a murit. Omul la ale cărui filme am râs cu lacrimi și aproape că mi-am pierdut vocea de atâta hohotit. Un geniu al comediei, a cărui simplă prezență pe ecran era suficientă pentru a te face să râzi. Parcă și mimica lui naturală era una cu colțurile gurii mereu în sus, ca într-un zâmbet perpetuu. Și totuși, după ce a împărțit trilioane și catralioane de zâmbete pe lumea asta, Robin Williams a murit singur, ucis de disperarea de a nu fi putut da de capăt tristeții cu care se lupta de ani de zile.

În această dimineață, legea compensației m-a dezamăgit din nou. N-am înțeles ironia, n-am înțeles lecția, n-am înțeles de ce un om care a adus atâta zâmbet și bucurie pe chipurile oamenilor, în zeci de ore de peliculă, nu s-a putut salva. Nu cântăriseră toate acele zâmbete nici măcar cât un colac de salvare? Câteodată nu.

Nu știu de ce, dar de când am aflat de moartea lui, mi se succed în minte bucăți din cel mai trist și profund film al lui, pe care cu greu am reușit să-l duc la capăt, la vremea respectivă. ,,What Dreams May Come”, din 1998. O poveste tocmai despre viață, moarte și disperare. Și mai ales îmi revine unul dintre dialogurile dintre Chris Nielsen, personajul lui Williams, și Albert, îngerul interpretat de Cuba Gooding Junior.

,,Nu înțelegi că nu se poate?”, îl întreabă Albert, exasperat de încăpățânarea lui de a mărșălui până în Iad pentru persoana iubită. ,,Nu are legătură cu faptul că înțeleg sau nu”, replică Chris. ,,Are legătură cu faptul că nu plănuiesc să mă dau bătut niciodată”.

Mi-ar fi plăcut ca acea replică să-i aparțină lui Robin Williams, nu lui Chris Nielsen. Ca acele zâmbete împărțite cu generozitate să se fi întors, măcar în cel de-al doisprezecelea ceas, sub forma unei tresăriri, a unei remușcări, a unui regret. A unei brume de speranță. Pentru că moartea lui Robin Williams mi se pare nedreaptă, dar în același timp simptomatică pentru o lume în care tristețea este cumplita maladie a secolului. Mai perfidă decât oricare alta, fiindcă nu se tratează cu nimic în afară de efortul, absolut disperat uneori, de a nu te da bătut. Și câteodată nici măcar cu asta.

Foto: Forbes.com

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii