Opinii |
|
Nu te da bătut niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată.

În ultima perioadă, am o problemă cu legea compensației. Am crescut convinsă că, indiferent cât de înșelătoare pot fi circumstanțele existenței noastre la un moment dat, viața tinde să aranjeze lucrurile într-o manieră echitabilă. Ca un fel de contra-demonstrație la teoria sistemelor complexe a lui Edward Lorenz: dacă aștepți îndeajuns de mult, chiar și haosul tinde să ia o formă acceptabilă. Și totuși nu. Câteodată nu.
De câte ori îmi era greu, mă gândeam, intuitiv, că probabil toate relele vin acum împreună, astfel încât lucrurile bune să se poată succeda fără pauze, mai târziu. Când simțeam că am făcut un lucru bun, pe lângă mulțumirea sufletească de neprețuit, mă gândeam că undeva se contabilizează un ,,plus unu” în marea ordine universală. Și totuși nu. Câteodată nu.
Legea compensației sau a echilibrului a mai dat rateuri vizibile pentru mine, dar prima dată când mi-am pus cu adevărat problema unei erori sistemice a fost când un prieten de familie, medic ginecolog de profesie, s-a îmbolnăvit fulgerător și a murit după un chin nemeritat, la câteva luni după ce ieșise la pensie după o viață de muncă. Era un om care adusese pe lume câteva sute, poate câteva mii de copii și își iubise meseria ca nimeni altul. Oare toate viețile cărora le înlesnise venirea pe lume nu cântăriseră deloc în ecuația de profit și pierdere a propriei lui vieți, m-am întrebat atunci? Câteodată nu.
În această dimineață, am aflat că Robin Williams a murit. Omul la ale cărui filme am râs cu lacrimi și aproape că mi-am pierdut vocea de atâta hohotit. Un geniu al comediei, a cărui simplă prezență pe ecran era suficientă pentru a te face să râzi. Parcă și mimica lui naturală era una cu colțurile gurii mereu în sus, ca într-un zâmbet perpetuu. Și totuși, după ce a împărțit trilioane și catralioane de zâmbete pe lumea asta, Robin Williams a murit singur, ucis de disperarea de a nu fi putut da de capăt tristeții cu care se lupta de ani de zile.
În această dimineață, legea compensației m-a dezamăgit din nou. N-am înțeles ironia, n-am înțeles lecția, n-am înțeles de ce un om care a adus atâta zâmbet și bucurie pe chipurile oamenilor, în zeci de ore de peliculă, nu s-a putut salva. Nu cântăriseră toate acele zâmbete nici măcar cât un colac de salvare? Câteodată nu.
Nu știu de ce, dar de când am aflat de moartea lui, mi se succed în minte bucăți din cel mai trist și profund film al lui, pe care cu greu am reușit să-l duc la capăt, la vremea respectivă. ,,What Dreams May Come”, din 1998. O poveste tocmai despre viață, moarte și disperare. Și mai ales îmi revine unul dintre dialogurile dintre Chris Nielsen, personajul lui Williams, și Albert, îngerul interpretat de Cuba Gooding Junior.
,,Nu înțelegi că nu se poate?”, îl întreabă Albert, exasperat de încăpățânarea lui de a mărșălui până în Iad pentru persoana iubită. ,,Nu are legătură cu faptul că înțeleg sau nu”, replică Chris. ,,Are legătură cu faptul că nu plănuiesc să mă dau bătut niciodată”.
Mi-ar fi plăcut ca acea replică să-i aparțină lui Robin Williams, nu lui Chris Nielsen. Ca acele zâmbete împărțite cu generozitate să se fi întors, măcar în cel de-al doisprezecelea ceas, sub forma unei tresăriri, a unei remușcări, a unui regret. A unei brume de speranță. Pentru că moartea lui Robin Williams mi se pare nedreaptă, dar în același timp simptomatică pentru o lume în care tristețea este cumplita maladie a secolului. Mai perfidă decât oricare alta, fiindcă nu se tratează cu nimic în afară de efortul, absolut disperat uneori, de a nu te da bătut. Și câteodată nici măcar cu asta.
Foto: Forbes.com
Mai multe articole Forbes
…poate totusi ai dreptate legat de legea compensatiei (aplicabila si in acest caz).De multe ori asa simt si eu (cum ca undeva ea exista) si probabil ca multa lume simte,crede,vede asta. In cazul asta de ce pui la indoiala ca ar exista? Stii cu ce fel de om era R.W? Stii tu ce facea? ce gandea? ce suflet avea? Sunt convins ca stii nimic despre el… Una e sa il vezi in fime si alta este omul din spatele filmului. Poate pentru el asta este o compesatie….asa s-a reglat.De ce ar fi exclus acest aspect? De ce trebuie privit ca fiind ceva nedrept sau incorect ? Pe ce baze? 🙂
Poate ca reglajul compensator este atat de fin incat noi nu-l putem percepe din afara. Dar imi permit, chiar si asa, sa simt, sa ma intreb si sa imi pese…
Pai…da! Poate este prea fin sa putem percepe. Dar in articol ai plecat de la ideea ca ar exista compesatie si ai continuat cu ideea ca in acest ca (si altele) ar fi nedrept. Daca intr-adevar exista compensatie….sigur nu da cresi niciodata si inseamna ca cumva s-a “reglat” (chiar daca noi,restul “nimenilor” n-avem nici cea mai mica idee). Daca nu exista si totul este haos…atunci da, poate fi considerat nedrept.
PS: In rest, dragut scris ! 🙂
Nu stiu daca legea compensatiei scartaie sau faptul ca esuam in a ne da reciproc atentia cuvenita. Si mie mi-a trecut prin cap ieri dictonul “Laugh and the whole world laughs with you, cry and you cry alone”. Cat de cinic… Si ma gandesc ca daca macar o infima parte din fanii lui Robin care ieri au umplut retelele de socializare cu mesaje de iubire ar fi stiut de problema omului din spatele mastii, l-ar fi putut ajuta. Dar uneori mastile trebuie sa ramana acolo…din motive mercantile, de cele mai multe ori. Un om de talia lui Robin Williams probabil ca nu-si mai apartine. Poate ca ii era pur si simplu “sete”, dar nu a cerut apa de la persoanele care I-ar fi putut oferi salvarea (Fisher King – The story) . Motivele probabil ca nu le vom afla vreodata, dar invatamintele le putem trage; macar de dragul celor care ne sunt dragi, si nici macar nu stiu ca … “le este sete”, sau “le este sete” , dar ezita sa ceara ajutor .
http://www.youtube.com/watch?v=6s26WxsgyKE
Nu conteaza cum ne percep unii, conteaza cum traiesti.
Fiecare dintre noi avem doua fete. Una, atunci cand ne vede cineva si una in momentul in care intram in casa si suntem departe de ochii altora.
A-II-1 fata conteaza cel mai mult. Desi toata lumea ne percepe ca o persoana fericita si frumoasa, poate ca tu in momentul in care esti cu tine devi urat si trist.
Noi ca oameni trebuie sa stim sa ne descoperim. Nimic din ce vad altii nu conteaza.
Se mai spune: “Daca ai sti ca maine ai ce faci azi, ai mai face maine ce ai facut azi?”
Dumenzeu sa il ocroteasca.
Toate indemnurile in voga din zilele noastre, suna ceva de genul :” descopera-te pe tine’, “fi tu insuti”, “iesi in evidenta”, paradoxal acestea sunt de fapt menite sa indemne alinierea intr-o categorie de oameni care poarta aceeasi masca (asta asa ca sa nu spun “intr-o turma de oi”).
Acesti oameni se descopera pe ei insa arata ca un tipar prestabilit al “perfectiunii”, sunt ei insusi dar exact asa cum se asteapta ceilalti sa fie si ies in evidenta doar cu ceea ce este in trend.
Dupa parerea mea, conform zicalei:”nu tot ce-ti trece prin cap trebuie sa-ti iasa si din gura”, pentru a fi membri onorabili ai societatii civilizate in care traim, suntem cu totii niste actori si purtam masti pe care atunci cand ni le dam jos ne descoperim adevarata fata. Trist este ca nu lasam pe nimeni sa ne vada pe noi exact asa cum suntem fara prejudecati, fara tipare si fara perdea.
Cunosc multi oameni simpli ca si mine care sunt atat de sufocati deaceste masti pe care trebuie sa le poarete incat aproape ca incep sa se identifice cu ele . Oamenilor celebri asa cum a fost si va ramane pentru totdeauna R.W. aceste masti le ascund definitiv personalitatea si atfel sfarsesc in abis lasand in urma lor o lume plina de tristete si care o sa le duca lipsa etern…….
Cred ca legea compensatiei nu are nici o legatura cu trecerea in nefiinta a acestui mare om deoarece nimeni nu poate fi salvat daca nu vrea sa fie salvat!
R.I.P. Robin Williams
Treaba cu compensatia consta in a primi o salata de muraturi ca si premiu dupa ce ai citit o biblioteca de carti,scrise de de cei care vor cum sa fie viata!Daca cineva crede ca RB A INCERCAT MACAR ODATA SA NE FACA SA RADEM,SE INSEALA!Ca si, Dem Radulescu *un alt mare geniu*,provoca rasul prin propria durere.Cu cat suferea mai mult cu atat noi radeam mai tare!