În liceul lui Nenea Iancu
Învățam la liceul unde învățase și Ion Luca Caragiale (cel care a dat numele colegiului) și asta, personal, îmi era de ajuns. Credeam încă de acum douăzeci de ani, de când eram elev de liceu, și tot așa cred și acum, că Ion Luca Caragiale a fost cel mai bun scriitor de limbă română și el e primul la care mă gândesc atunci când mă gândesc la marii români.
Din deșert în Brooklyn
Corintul acela m-a urmărit mulți ani. N-am ajuns niciodată la Corint, deși am ancorat în atâtea porturi încât le-am pierdut numărul. Sunt ceea ce se numește un om care a văzut tot pământul.
Am fost în deșert și în America Latină, înspre Polul Nord și în Brooklyn, dar n-am atins niciodată Corintul.
Firește, Corintul de astăzi nu mai este Corintul Antic, unde nu oricine ajunge. Dar…
Promisiunile din anii de liceu (secolul XX, mileniul II)
Din anii de liceu mai țin minte așa: atunci am avut conștiința brutală a faptului că nu voi avea, că nu am cum să am, o viață îndelungată. Să zicem că nu mi s-a părut niciodată că Mihai Eminescu, la 39 de ani, a murit tânăr.
Și tot atunci am hotărât ca scurta mea viață să nu fie lipsită de călătorii. Și mai departe, tot atunci, în timpul unei ore de franceză, am început deodată să visez la Jardin du Luxembourg.
Trebuie să vă spun că asta se întâmpla în secolul trecut, în mileniul trecut, înainte de ridicarea vizelor și cu mult înainte de Uniunea Europeană.
Jardin du Luxembourg era chiar un vis, ba încă unul îndrăzneț. Dar am știut tot de atunci că voi ajunge în Jardin du Luxembourg, că mă voi așeza pe o bancă în Jardin du Luxembourg și voi privi de acolo schimbarea unui anotimp cu următorul.
La Paris mai des decât la Băicoi
Au trecut, vă spuneam, mai bine de douăzeci de ani, am călătorit la Paris mai des decât în orașul aproape limitrof Ploieștiului, Băicoi. Încă mai cred că Parisul este cel mai frumos loc de pe bătrânul nostru continent, expresia unei civilizații mai înalte, la care noi, cei de acum, nu vom mai ajunge.
Pentru o scurtă perioadă, am predat un opțional într-un liceu bucureștean. Visurile tinerilor liceeni de astăzi depășeau cu mult umila mea Jardin du Luxembourg.
Tinerii care visează la Maldive și Bali
Ei visau la insta stories din Dubai și din Maldive, din Thailanda și din Bali, locuri față de care, personal, n-am simțit niciodată nicio atracție. Civilizația spectacolului le dăduse alte instrumente și alte așteptări.
Erau oameni noi (străini), așa cum și noi am fost oameni noi (străini) pentru bunicii noștri, care nu ieșiseră din satele lor, darămite să atingă măcar Bulgaria.
Parisul însă nu se număra printre aspirațiile lor (și nici Roma, cetatea eternă, cu pinii ei, cu Fontana di Trevi și cu muzica din fiecare frază rostită de italieni… – toate le erau indiferente).
Poate pentru că Parisul este aici, la câteva ore de zbor, aproape de atins, accesibil, poate pentru că a murit marea civilizație europeană care ni l-a dat, alături de Viena sau Praga.
Un loc pentru eternitate
Parisul a fost Corintul meu.
De fiecare dată când îl ating, mă simt din nou foarte tânăr, licean aproape. Fiindcă îmbătrânesc, mă gândesc tot mai mult la moartea mea – Parisul e un loc bun unde să îți petreci eternitatea.
Pentru că totuși încă mai pot umbla pământul, de la Paris plec pe Coasta de Azur și întâmplarea face să mă dau jos din tren la două stații de Monte Carlo, în sătucul Eze.
Constatări din Paradis
Ați fost la Eze? Să mergeți la Eze, de ce nu mergeți la Eze? Aici a trăit o vreme și Nietzsche, om care a fost în stare să constate că Dumnezeu a murit în plin paradis, fiindcă Edenul încă există la Eze. Aici a scris a treia parte la Așa grăit-a Zarathustra.
Nu era prima dată când dădeam peste urmele unor mari scriitori care trăiseră în cu totul alte locuri decât cele pe care mi le imaginasem.
Într-o primăvară am descoperit palatul (căci altfel nu-i pot spune) unde a scris Dostoievski cartea Idiotul. În Florența, și el cel mai frumos oraș din lume.
La Roma, am dat peste locul unde a scris – într-o vreme – Gogol. Gogol, da. Mujicii ruși, sufletele moarte… și deasupra cerul Romei. Am surâs și am continuat să-mi trăiesc scurta mea viață frumoasă.
Așteptând Cafeneaua lui Rick
Vă scriu aceste rânduri așteptând un avion care să mă ducă, din nou, la Paris. Nu voi zăbovi de această dată, fiindcă trebuie să ajung să văd Casablanca și să beau o cafea în Cafeneaua lui Rick și să ascult în gând cântecul bătrânului și bunului Sam despre viața în trecerea timpului și…
Apoi întrezăresc Japonia. Tânjesc după Jocurile Olimpice de la Tokio mai mult decât gimnastul Marian Drăgulescu, supranumit Marocanul, care tocmai s-a calificat la a cincea sa olimpiadă.
Eu nu am participat niciodată la Jocurile Olimpice în altă calitate decât aceea de ziarist. Japonia ar fi de-abia a treia mea olimpiadă – și tot mi se pare că e mult.
As time goes by…
Ce vreau să vă spun este că pe pământ trăiesc și visuri, visurile noastre, ca un orizont pe o câmpie nesfârșită, acoperită de zăpadă. Nu știm ce este dincolo de capătul zilelor și nopților noastre pe pământ, dar toți mergem în acea direcție.
Să mergem, deci, și mai departe, să continuăm să umblăm pământul, fiindcă el este aici și va fi, poate, și mâine aici și pământul trebuie umblat, fiindcă trecerea timpului este mai iute, și mai iute, și mai iute decât acum șapte decenii, când Bogart și Bergman ne dădeau capodopera Casablanca și nici măcar nu-și dădeau seama că au schimbat pentru totdeauna istoria filmelor de cinema.
Da, da, trecerea timpului este mai iute, și mai iute, și mai iute decât acum șapte decenii, când se auzea atât de limpede tânguirea blândă a bătrânului și bunului Sam: As time goes by…
