Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Nostalgiile Bucureștiului meu

Așa cum purtarea unui sacou vintage, de acum 40 de ani, mă face să mă simt infinit mai șic decât orice tricou de designer din colecția de primăvară-vară, Bucureștiul meu ,,vintage” mă face să mă simt din nou copil. Chiar dacă el nu supraviețuiește decât în imaginația mea.
 aboneaza-te
blvd

Bucureștiul din inima mea, cel pe care îl vizitez de una singură, în nopți târzii sau în dimineți visătoare, are mai mult farmec decât orice străduță pariziană sau ,,circus” londonez. Chiar daca e puțin vechi și prăfuit… sau poate tocmai de asta. Bucureștiul meu începe cu cofetăria din Bulevardul Tineretului, actualmente sediu de bancă, dar care mi-a încântat cândva copilăria cu cele mai alese arome și gusturi. Cofetăria unde, în zile de vară care păreau interminabile, răsăreau de sub tejghea pungile cu dropsuri, atât de râvnite și de rare. Și unde, dacă închid ochii, pot vedea și acum, în locul panoului cu ,,Operațiuni persoane fizice”, literele aurii cu ,,BOMBONERIE”, unde ,,i”-ul lipsea dintotdeauna. Dacă mi-aș face vreodată o afacere a mea, cu siguranță asta ar fi. O bombonerie. Nimic nu sună mai rotund, mai jucăuș și mai gurmand decât asta.

1988-ph-090Apoi, Bucureștiul meu trece pe lângă florăria micuță de unde mama mi-a cumpărat cândva prima mea lalea roșie în ghiveci. Acum nu se mai vând ghivece, ci asigurări de viață, dar parcă încă miroase în mod straniu a trandafiri proaspăt tăiați.

Ocolind clădirea Poștei, singurul loc unde timpul pare să fi stat în loc, începând cu mobilierul scrijelit cu pixul și terminând cu atitudinea blazat-relaxată a doamnelor care vând timbre și felicitări ceva mai lucioase decât cele din copilăria mea, ajung la piața cu geamuri nou-nouțe de termopan, în fața căreia stătea cândva ,,nenea cu vată de zahăr”. Și parcă mirosul de trandafiri e alungat de un iz dulce de zahăr topit, care mă făcea cândva să țopăi de nerăbdare. Pe atunci nu știam nimic despre E-uri și calorii, știam însă totul despre gust, emoție și bucurii pofticioase. Și niciun desert pe care l-am mâncat vreodată nu a avut un gust mai bun decât acea vată de zahăr la doi lei cincizeci.

Mai departe, Bucureștiul meu trece pe langa peștera cu comori a copilăriei, librăria cu litere albastre, butucănoase, care ocupa cândva tot colțul dintre Poștă și Farmacie, și din care a rămas doar jumătate, literele dispărând între timp cu desăvârșire. În jumătatea mea încă se vând cărți și rechizite și miroase aproape întotdeauna a hârtie și a lipici. În cealaltă jumătate, se vând dresuri și rochii sclipicioase, cu paiete aurii, și miroase a plastic și a piele artificială.

În fine, ajungem aproape de magazinul de Electrocasnice, de unde C-ul și T-ul s-au șters pe vecie, însă restul cuvântului a reușit cumva să supraviețuiască, parcă pentru a face în ciudă prăvăliei de termopane pe care o găzduiește azi. Cândva, în vitrină trona o baie nou-nouță, cu tot cu faianță și gresie turcoaz, în ape, care lucea în bătaia soarelui, atrăgând și intrigând în același timp copilul de șase ani care eram odată.

Să nu mă grăbesc, totuși. Înainte de Electrocasnice se afla studioul foto de lângă bloc, actualmente jumătate magazin second-hand și jumătate sală de pariuri sportive. Era vitrina în fața căreia mă opream întotdeauna după vizitele în parc, fascinată de fotografiile imense, alb-negru, din vitrină. Dacă închid ochii, le văd exact așa cum erau acum 25 de ani. O poză cu un mire și o mireasă, o fotografie cu Angela Similea la un concert, o poză cu o crainică TV al cărei nume nu mi-l mai amintesc, dar a cărei voce încă îmi răsună în minte, o poză cu mai mulți copii, alergând pe plajă. Deschid ochii și văd că e promoție. Orice obiect la 10 lei.

Deja călătoria în timp m-a obosit și parcă mi se face foame. Trec de fosta Tutungerie, în prezent una dintre cele opt farmacii pe o rază de un kilometru, și intru în defuncta Băcănie, unde se vindeau cândva cafeaua și zahărul la kilogram. Mă întind să iau un coș de cumpărături, din plasticul roșu ,,made in China”, atât de diferit de coșurile împletite de acum douăzeci de ani care, dacă mă gândesc bine, cred că și ele erau tot ,,made in China”. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. În timp ce mă aplec să ridic coșul însă, reflexia lui roșiatică în geam mă face să tresar preț de-o secundă și apoi să zâmbesc ca de-o poznă. Și apoi, să mă întristez brusc. Pentru o clipă, avusesem senzația că sunt din nou un copil de șase ani agățat de mâna lui mamaie, în fața unei vitrine pline-ochi de cutii roșii cu creveți vietnamezi.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii