FacebookTwitterLinkedIn

La noi, ca la englezi, se ajunge la stabilirea întâlnirii – sau la discuția despre o posibilă întâlnire – după multe minute de conversație generală, de obicei plăcută, și după împărtășirea noutăților de către ambele părți. În acest fel ajungi să stabilești maximum două-trei întâlniri per eveniment, ceea ce nu este foarte… rentabil. Dar este plăcut.

Nouă, românilor, ne place conversația și ne luăm din ea suficientă bucurie încât să nu ne grăbim spre „atac”.

Dat fiind că reperul „social” este de două-trei întâlniri stabilite per eveniment, pleci acasă cu un feeling de „mission accomplished”. Noroc cu reperele sociale.

În New York am întâlnit multe astfel de exemple, pe care la început nu am putut să le diger ușor. Repede-repede, în primul minut de la „Nice to meet you”, apărea întrebarea „What do you do?” („Cu ce te ocupi?”) și, dacă răspunsul era interesant pentru obiectivul urmărit de partenerul de conversație, aceasta – conversația – continua pentru câteva minute în plus, finalizându-se cu o dată și un loc al întâlnirii.

Dacă – Doamne, ferește! – ce făceai tu nu era de interes pentru partenerul de conversație, te puteai trezi singur în mijlocul frazei, moment la care cel cu care ai început propoziția se îndepărta cu paharul de gin în mână spre altă „țintă”, lăsându-te cu un vag „…nice meeting you”… foarte similar cu începutul, dar fiind, clar, sfârșitul .

Am pățit asta de câteva ori și m-am amuzat întâi, iar apoi am învățat să spun eu înainte un mic „la revedere”, scutind efortul partenerului de conversație.

Exercițiul te învață, desigur.

Un bun antreprenor sau un bun manager de corporație devine și un bun networker, prin exercițiul „în teren”, așa încât, la final de zi, acest fel de interacțiuni este normal și de la sine înțeles.

Nu ne mai mirăm că nu avem timp să vorbim pe îndelete la evenimente; after all, mergem la event pentru netwotking, nu pentru discuții „de suflet”. Pentru acestea din urmă sunt mic dejunurile și weekendurile cu prietenii.

Dar ce te faci când ești introvert și ai nevoie de networking?…

Aici începe amuzamentul și experiența de rupere de ritm – fizic și interior.

Trăim într-o societate care vede stima de sine ca o dovadă imbatabilă de trai bun, de „realizare”, însă, paradoxal, dacă suntem onești cu noi înșine, ne dăm seama că nu dorim neapărat să devenim prieteni intimi cu persoana care afișează o stimă de sine strălucitoare, puternică, magnetică.

Legea atracției funcționează, desigur, dar cu o barieră pe care ne pomenim că o instalăm pe nesimțite, pentru că răspundem – poate fără voia noastră – inhibitorilor morali și sociali care ne dau un semnal de „something wrong” cu persoana cea extrovertă.

Eu cred că ne temem – fin, cu înțeles de „suntem reticenți față de…” – de oricine este diferit de noi și iese din mulțime, devenind mult mai vizibil și mai prezent. Admirăm magnetismul celor „de pe sticlă” sau „din on-line”, dar ținem distanță față de ei.

Ipoteza pe care o înaintez spre dezbatere este aceasta: „ne îndepărtăm de cei care ies în evidență și care își dezvoltă obiceiuri «excentrice»”.

Introverții folosesc deseori această strategie, a excentricului, pentru că este o mască puternică și acoperitoare a sensibilității și a fricii de (vorbit în) public. Mare parte din cei „gălăgioși” sunt, în camera lor, mari introverți.

Și, iată, așa ajung marii introverți să fie unii dintre cei mai buni networkeri, folosind mixul de inabordabilitate – if I may – dat de firea lor și de grupul care ține distanță față de ei, în manifestarea lor expansivă…

Alt lucru interesant din analiza introverților (analiza mea simplă, calitativă, nerelevantă statistic) este că aceștia, după câte un mare eveniment în care au relaționat mult cu ceilalți participanți, au nevoie de solitudine îndelungată, atât cât le permite stilul de viață, pentru a-și reconstrui energia consumată în relaționarea expansivă.

Minunea momentelor de solitudine este creativitatea și claritatea care rezultă din acestea și, atunci când introverților nu le este teamă să petreacă timp singuri, minunea momentelor de solitudine este că te transformă într-un om care se conectează și mai bine cu ceilalți, data viitoare.

Emit concluzia că solitudinea nu te face antisocial, ci, dimpotrivă, te ajută să te conectezi mai bine cu ceilalți.

Data viitoare când întâlniți un om magnetic la un eveniment, apropiați-vă de el și, elegant, aflați cât timp petrece singur. Și apoi m-aș bucura să îmi scrieți.