Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Neconcordanțe și emoții

Paris, mon amour, niciodată nu m-am gândit în clișee. Întotdeauna ai fost fărâme de poezie, de lume pierdută printre aburi de Absinth și regăsită în pozele alb-negru ale lui Jean-Claude Gotrand sau Robert Doisneau, infuzie de artiști și voci of the centuries, ale căror cuvinte se pierdeau în salonul de pe Rue de Fleurs al lui Gertrude Stein, ai fost librăria deschisă de Sylvia Beach, Shakespeare Company, toleranţa manifestată încă din anii ’20, despre care vorbea Josephine Baker, spunând că Parisul a fost primul loc unde niște albi au invitat-o la masă, Les Ballets Russes, Man Ray, despovărare și speranţă, muzică și creativitate, paradoxuri, libertinism și sobrietate.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Paris, mon amour, te-am căutat de multe ori, însă să știi că aici oamenii și-au pierdut emoţia, încăpăţânându-se să semene între ei, nu le mai plac căutările, nu vor ca orașul lor să poată fi numit epicentrul creativităţii, așa cum erai numit tu în Les Années Folles, nici petreceri excentrice ca ale lui Poiret nu își doresc, și nici spectacole precum Parade, iconica creaţie a lui Cocteau, Satie, Massine și Picasso, nu i-ar scoate din banala existenţă.

Pe trotuarele imperfecte, clădirile noastre agonizează în culori stridente, femeile au uitat ce înseamnă misterul, totul pare artificial, meschin și forţat.

Paris, mon amour, deși zilnic se construiește, nu există nici măcar un loc precum Le Dôme Café și nici măcar un personaj precum Kiki, la Reine de Montparnasse.

Suntem nedefiniţi, fără identitate, Paris, mon amour. Avem case mobilate în stil Scandinav, mâncăm după algoritmi, ne simţim straniu să mai mergem la un tête-à-tête, îndrăgostiţii nu-și mai citesc poezii în camere insalubre, nu știu cât se mai iubesc pătimaș în mansarde, dar știu că găsesc mai important să-și fotografieze dragostea.

Romantismul e desuet. Poveștile de amor nu mai au curaj, forţă și spontaneitate. N-am mai auzit de vreun Fernand Léger și o istorie ca a sa. Tu știi că Fernand era un insensibil care și-a dorit toată viaţa un singur lucru: să ignore romantismul și, cu toate astea, când se afla în cafeneaua din Montparnasse, Closerie de lilas, a zărit pe geam o tânără mireasă pe bicicletă, cu voalul fluturându-i pe spate. A fost cucerit. Tânăra urma în ziua aceea să se căsătorească, dar pentru că primise cadou de nuntă bicicleta, a vrut să se plimbe. Astfel, îndepărtându-se, l-a întâlnit pe Léger. A fost coup de foudre, iar, după o vreme, această tânără și Léger și-au anunţat nunta.

Prin parcuri nu mai auzi suspine. Femeile nu mai plâng. Of, Parisule, aici e o rușine să te devoalezi, să mergi cu lacrimi pe obraz este grav, e impardonabil să nu ai bani într-o zi, este nestrategic să te arăţi vulnerabil, vieţile noastre arată ca niște cartoline într-o vitrină.

Nu mai strigă nimeni: Jos cubismul! Jos dadaismul! Marea Competiţe nu se mai duce între minţi strălucite, între idei avangardiste, între curente și direcţii noi, ci între obiecte, branduri și vacanţe exotice.

Mă gândesc la tine des, când îmi ciufulesc bretonul, când îmi machiez ochii cu creion negru, după care îl întind cu degetele, când văd poze de la Chez Victor sau când aștern pe hârtie câteva versuri.

Mi-aș dori să port polemici, să mă cert pe teme de optică și viziuni filosofice, așa cum făcea Cocteau cu Gide sau cu Breton, dar nu mai e la modă, aici. Paris, mon amour, tare aș mai vrea să mă încânt cu picanterii din viaţa adevăratei boeme. Nu mai afli despre adevăratele personaje și nici frânturi din temerile, obsesiile, paradoxurile și tipicurile lor. Nu mai știu pe nimeni precum Proust, care își capitonase cu plută apartamentul mătușii sale, unde locuia, pentru că detesta zgomotul.

Nu-ţi mai imaginezi contradicţia dintre liniile fluide, pe care le promova Corbusier și apartamentul său decorat, la polul opus, cu pereţi în tapet noir cu medalioane cu fructe, un altul cu palmieri însoriţi, pentru a uita de ger și lipsa posibilităţilor, covoare în dungi, divan și zeci de perne. Nu mai întâlnești bunătatea lui Père Libion, patronul celebrei La Rotonde, care, deși știa că este furat zilnic, continua să pretindă că nu-și dă seama, lăsându-i pe artiștii săraci și creativi să se înfrupte din pâinile aurii, ba chiar să plece cu un pahar, o lingură sau o farfurie.

Oare cum o fi fost momentul când Modigliani a chemat întreaga pleiadă de minţi strălucite să sărbătorească vânzarea unei lucrări, printre invitaţi fiind și Libion, de la care furase cam tot ce avea acum în apartament, iar Père Libion, în bunătatea lui, nu s-a supărat, ba a adus și vin, spunând: „Doar vinul nu era de la mine!” Și petrecerea continuă…

Oh, Paris, mon amour, nu te-am cunoscut în anii ’20, însă în mintea mea ai conturul Bucureștiului anilor ’90. Pe atunci eram studentă și locuiam în cămin. Orașul era un amalgam de trăiri alintate cu miros de covrigi de la colţ. Arăta așa cum îl poţi vedea în clipul Seducţie. Libertatea obţinută în ’89 creiona exprimări artistice, oamenii erau avizi de conversaţii manifeste, se deschideau bodegi unde, printre rotocoale de fum, miros de rom și plete, descopereai spiritul rebel, răbufnind.

Se mergea la teatru, în cafenele obscure, era plăcerea șușotelii neînfrânate de-acum. Nimeni nu dorea opulenţă, ci libertate. A fi trash era un statement. Era vremea hainelor ponosite, la care adăugai accente vestice. Blugii nu mai erau articole vestimentare la care doar visam. Erau pe noi, rupţi, deșiraţi, tociţi, așa cum fuseseră și sufletele noastre. Bocancii grei, cu botul pătrat erau the ultimate luxury.

Oh, Mon Paris, trăiam boem atunci, încărcat emoţional. În camera mică de cămin, împărţită cu încă trei sau patru colege, trebuie să fi fost ca în Montmartre. Dezordine, fum, nepotriviri, puţină promiscuitate, cărţi cu cotoare roase și pete de vin, șosete pe calorifer, borcane cu mâncare pe geam, idealuri, speranţe.

Oh, confesorul meu, Mon Paris, mi-e dor de mirosul ăla de șine de metrou, de la ora 5 dimineaţa, când ne întorceam din Club A sau Backstage, înfriguraţi, somnoroși, fredonând So cruel – U2, spre cămine. Și la ce cozi se stătea să intri în Club A și chiar și așa îţi trebuiau superpile. Pășeam cu greu prin troienele de zăpadă murdară, cu Nichita Stănescu la piept, cu degetele îngheţate pe o ţigară pe care o poșteam și visam fără măsură. Eram fericiţi lângă reșoul-cărămidă care ne încălzea iubirile și inimile.

Iubirea nu era un târg indecent, parafrazându-l pe Adrian Păunescu. Era un balet printre citate de Oscar Wilde, cântece la chitară, sărutări furate prin ganguri, plimbări de mână pe bulevarde, cu ochii în vitrine luminoase, cartofi prăjiţi și Coca-Cola băută cu două paie.

Purtam în buzunare nostalgii, pe pereţi scriam versuri, purtam mulţi cercei, pe toată urechea, pe care îi găseam la micile boutique-uri cu aer occidental de pe Magheru, iar conturul negru fără ruj, purtat pe buze, vorbea despre spiritul tău de frondă. Eram autentici.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii