Cautare




, Contributor

Comentarii/Editoriale |
|

Musca refutată

lucian_georgescu.jpg
La mijlocul anilor ‘90, Convenția Democrată Română (CDR) lansa campania lui Victor Ciorbea la Primăria Bucureștiului printr-un spot regizat (zice-se) de Mircea Daneliuc.

Părintele minimalismului era la apogeul perioadei pe care eu o denumesc trilogia scîrbei („Patul conjugal”, „Această lehamite”, „Senatorul melcilor”) și clipul aidoma stilisticii lui post-decembriste: plan general morman de gunoi, răgete din of ale politicianului isterizat, care apare de după movilă, aleargă hăbăuc, cerșind prim-plan și urlă ca un scalpete: „Asta vreți?”.

Din păcate, nu ne mai putem delecta astăzi cu un Daneliuc scurt, deși materialul ar fi meritat să fie salvat pentru un mausoleu al dezolării naționale. Puțini s-au amuzat atunci văzînd spotul: stilistica de Caragiale video-depresiv uimea audiovizualul românesc (abia dezvirginat democratic) și publicitatea pre-puberă neinițiată, înspăimîntîndu-le cu organul văzului monstruos și amușinarea enormității dosului nimicului național.

La maidanul lui Ciorbea mă gîndesc sprijinind galben pompa de benzină de la intrarea din Arad, ascultînd, cu un aer aparent indiferent, manele la stația de radiodifuzare a benzinăriei, după două săptămîni de binecuvîntată absență din țară. Mizeria națională e și mai evidentă în iarna lipsită de zăpadă și parcă mai fără scuză ca niciodată e poporul – ogoarele patriei au înverzit de PET-uri.

La Sîmbăteni, parcul satului, înconjurat de palate țigănești, e înțesat de coșuri de gunoi portocalii, accente dadaiste amuzante în plină mizerie. Defilarea caselor verde-neon și mov este întreruptă de tonurile gri ale bisericilor cu brad coșcovit în față, împodobit cu un soi de cîrpe, bașca un tricolor fără sens. La Lipova, fericiții care ies din țară se opresc să spele de jegul național mașinile precum odinioară navetiștii noroiul de pe gumari.

La Păuliș, monumentul eroilor e un înalt semn de întrebare – pentru ce? – iar după el stă un cimitir anonim, ascuns de un pod, mană cerească pentru agenții burtoși la pîndă. Case ungurești și nemțești părăsite, apoi palatul grofului de la Odvos, luminat vesel pe vremuri, întunecat pe vecie astăzi, multe clădiri zu verkaufen (doar sașii nostalgici or fi bolînzi să mai cumpere p-aici), tobogane tricolore șchioape, cîmpuri sădite cu pungi de plastic, bufnițe depresive cocoșate pe garduri hîite, ce împrejmuiesc curți de culoarea moletierei infantierului, biserici ortodoxe din beton nou-nouțe, servicii funerare complete non-stop la Căpruța. În fața căminului cultural spoit în roz din Bălcescu, un copil se dă singur și trist în leagăn sub un placaj pe care sînt afișate activitățile culturale. Adică nimic.

La Gurăsada, în fața micuței biserici cercetată de Nicolae Iorga, mă întreb unde a dispărut poporul care știa să facă astfel de construcții. Citesc: „Pe vremea Mariei Theresa…” Aha! Nouă grade cu plus, de Bobotează, România e praf. Mulți „italieni”, urmașii Romei, care vin și pleacă. Un puști se joacă pe telefonul mobil, poate că are multe minute incluse în abonament. Mîine e prima zi de școală. Oare ce-or mai învăța copiii la istorie?

În finalul distopic al filmului „Patul Conjugal”, un puști lombrosian o sechestrează pe casierița Stela (personaj interpretat de actrița Lia Bugnar) și se pregătește s-o posede. „De aici nici musca nu iese nefutată”, grohăie oligofrenul excitat. Problema e că după ce iese, nefutată au ba, ea tot la rahat se întoarce, mai ales că frontiera la gunoi s-a liberalizat. Și, suspinînd pseudo-flaubertian, recunosc: „Musca refutată sînt eu”.

luciangeorgescu.com

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii