Când Sir Isaac Newton a elaborat prima formulă matematică menită să explice legea atracției universale, „Tiffany & Co.“ nu se afla încă pe 5th Avenue din New York, așa că fizicianul nu avea cum să bănuiască faptul că, aproximativ 200 de ani mai târziu, descoperirea lui va avea nevoie de un corolar care să sune cam așa: „Un posibil client va fi atras către magazinul Tiffany & Co. cu o forță de cel puțin o sută de ori mai mare decât distanța la care se află față de vitrinele acestuia“.
Oricine ia în râs validitatea acestei noi teorii – aflate în curs de omologare din 1837 încoace – ar trebui să analizeze, măcar preț de cinci minute, dinamica trecătorilor pe trotuarele din fața oricăruia dintre cele 200 de magazine Tiffany&Co. din toată lumea. Mai ales că, odată cu criza financiară, bijuteriile au trecut cu brio pragul dintre „capriciu“ și „investiție“.
Într-unul dintre filmele emblematice ale anilor ’50 – „Auntie Mame“ – personajul principal feminin, interpretat de actrița americană Vera Charles, află că toți banii cunoscuților ei s-au pierdut în marele crah bursier din octombrie 1929 și că niciuna dintre investițiile lor nu mai are nicio valoare. Replica ei savuroasă continuă să rămână valabilă până în zilele noastre: „Deci banii voștri nu mai au nicio valoare! Și spuneați că EU sunt fraieră că-i cheltuiesc pe ai mei la Tiffany’s?“
Nu știm dacă e vorba doar despre această incredibilă putere a culturii pop ori de un caz tipic de „picătură chinezească“ – numele și identitatea vizuală a brandului au fost valorificate în nenumărate alte filme, seriale sau melodii – dar magnetismul pe care-l exercită vitrinele sclipitoare inscripționate „Tiffany & Co.“ este irezistibil și mai ales rezistent la trecerea timpului. Dincolo de magia diamantelor, istoria Tiffany reprezintă, pentru lumea bijuteriilor scumpe, echivalentul basmelor scrise de frații Grimm: nu există generație care să nu audă, să nu vadă și să nu-și dorească o părticică din povestea începută ca o afacere de familie, în New York-ul secolului XIX.
Într-o epocă în care până și bunurile de lux erau supuse unui proces elaborat de negociere între cumpărător și vânzător, iar creditul era principala modalitate de plată, un american în vârstă de 25 de ani, pe nume Charles Lewis Tiffany, împrumuta 1.000 de dolari de la tatăl său pentru a deschide împreună cu un bun prieten, John B.Young, un magazin de „papetărie și mărfuri cu ștaif“ guvernat de două reguli clare: prețuri fixe și plata exclusiv în bani-gheață.
Urcându-și faldurile de satin și tafta în caleștile care băteau în lung și-n lat străduțele din Lower Manhattan, doamnele epocii începeau să descopere la magazinul botezat pe-atunci „Tiffany, Young and Ellis“ o estetică mult mai simplă și armonioasă față de tiparele europene care glorificau încă opulența epocii victoriene. Totuși, cea dintâi recunoaștere mondială a mărcii – rebotezată Tiffany&Co. în 1853, odată cu preluarea controlului exclusiv de către Charles Lewis Tiffany – a venit tot din Europa, odată cu Târgul Mondial de la Paris și premiul cel mare pentru arta de prelucrare a argintului, prima recunoaștere de acest gen de care s-a bucurat vreodată o companie americană de design.
Ulterior, Charles Lewis și urmașul său, Louis Comfort Tiffany, au reușit să mențină brandul pe o traiectorie nu doar ascendentă, ci de-a dreptul spectaculoasă: Tiffany&Co. a devenit prima școală americană de design, celebrul artizan Edward C. Moore punând la dispoziție schițele sale tuturor ucenicilor în meșteșugul bijuteriei; au apărut filiale în Londra, Paris și Geneva, iar numărul angajaților depășea, la început de secol XX, pragul de o mie de persoane.
În aceeași perioadă prolifică dezvoltării, Tiffany cumpăra din Africa de Sud unul dintre cele mai mari și rare diamante galbene din lume, ulterior tăiat într-o variantă de 128.54 de carate și 82 de fațete și rebotezat „Diamantul Tiffany“.
În 2012, la aniversarea de 175 de ani a brandului, „Diamantul Tiffany“ a fost integrat într-un superb colier cu diamante albe, care a făcut înconjurul lumii înainte de a se întoarce ca exponat de vază în magazinul de pe 5th Avenue.
Reinventarea diamantelor ca simbol al iubirii avea să cadă, tot în sarcina celor de la Tiffany, responsabili de crearea primului inel de logodnă cu piatră solitaire – montură care să pună în evidență mai bine strălucirea diamantului față de modelul anterior, de „verighetă“ bătută cu diamante. Până în zilele noastre, montura inelului clasic de logodnă poartă numele de „Tiffany Setting“.
În 1845 a apărut primul catalog Tiffany&Co. de comandă prin poștă (supranumit până în prezent „Cartea Albastră“, după culoarea unică a ambalajelor mărcii), căruia i-au urmat primele (și singurele) săbii, steaguri și instrumente chirurgicale realizate vreodată de către bijutierii americani și destinate Armatei Unioniste, în timpul Războiului Civil. În 1885, designerul-șef al casei, James Horton Whitehouse, a fost responsabil de redesenarea Marelui Sigiliu al Statelor Unite ale Americii, varianta sa fiind păstrată până în zilele noastre.
Nici măcar acest șir de reușite nu a reprezentat, însă, momentul suprem de glorie pentru Tiffany&Co. Perla coroanei – la propriu – a venit odată cu achiziția bijuteriilor regale ale Franței și Spaniei, câștigându-i statutul privilegiat de autoritate în domeniul diamantelor și al pietrelor prețioase. La Târgul de la Paris din 1889, exponatele Tiffany&Co. au fost apreciate de către presa epocii drept „cea mai extraordinară colecție de bijuterii produsă vreodată de către o casă de bijuterii americană“, deschizându-i astfel drumul către onoarea supremă: desemnarea Tiffany&Co. în poziția de bijutier oficial al Împăratului Otoman, al Țarului Rusiei și al mai multor capete încoronate din Europa.
După moartea lui Charles Lewis, în 1902, fiul său Louis Comfort – designer specializat în creații Art Nouveau și Arts&Crafts – a devenit primul Art Director oficial al Tiffany&Co., consacrându-se definitiv în momentul în care președintele american Chester Arthur l-a angajat să redecoreze Casa Albă (de la designul interior până la deja-celebrele porțelanuri „made by Tiffany“).
În 1861, și Abraham Lincoln cumpărase un set de perle pentru soția sa, Mary Todd Lincoln, iar 43 de ani mai târziu, Franklin Roosevelt repeta onoarea printr-un inel de logodnă cu montură Tiffany, devenind deschizător de drumuri pentru un întreg alai de clienți cu ștaif, din dinastiile Vanderbilt, Astor, Whitney și Havemeyer.
În 1956, odată cu numirea celebrului Jean Schlumberger ca designer-șef al casei, a apărut colecția prețioasă de flori, păsări și creaturi subacvatice devenite acum parte integrantă din moștenirea artistică a Tiffany&Co.
Lui Schlumberger i-au urmat designeri vizionari precum Elsa Peretti – care a readus liniile simple și elegante în bijuteria anilor ’70 – și Paloma Picasso, cu creațiile ei originale și curajoase din anii ’80. Această din urmă perioadă nu a fost, însă, cea mai glorioasă din istoria Tiffany&Co.
După ce în 1971, în „Diamonds Are Forever“ (cu Sean Connery în rolul Agentului 007) apăruse pe Marele Ecran și prima „Bond Girl“ de origine americană – cu numele de botez „Tiffany Case“ (în traducere, „cutie Tiffany“) – compania a fost vândută cu surle și trâmbițe către Avon.
Spre nemulțumirea clienților premium Tiffany&Co., noua conducere a luat decizia de a adăuga în oferta magazinelor și obiecte la prețuri mai accesibile, problemă remediată în 1984, după revânzarea către un grup de investitori privați. Până în zilele noastre, cei aproape 80.000 de metri pătrați de spațiu comercial ocupat de Tiffany&Co. în peste o sută de țări, sunt mobilați exclusiv cu produse premium, de la colecțiile de bijuterii care aduc tribut designerilor de odinioară (edițiile limitate Paloma Picasso, Jean Schlumberger sau Elsa Peretti) și până la parfumurile casei, rezultat al colaborărilor cu parfumieri renumiți precum Francois Demachy, Jacques Polge și Pierre Dinand.
