Cautare




, Contributor

Media şi entertainment |
|

Morcovul existențial

lucian_georgescu.jpg
Iarna se numără discursurile motivaționale. La tot pasul găsești adunări unde un predicator perorează despre succes, el fiind un exemplu în acest sens, fără îndoială. Centrele de conferințe din hoteluri, teatrele și sălile de concerte au devenit terenurile noului sport național.

Te împiedici la tot pasul de facilitatori, speakeri inspiraționali și guru ai comunicării interpersonale. Pînă nu de mult cei mai mulți erau misionari occidentali, dar de ceva vreme încoace am început să producem și noi excepționalii noștri; un fapt normal, doar poporul român e talentat în toate.

Team building-urile par acum perimate, iar multinaționalele, mereu atente la aspirațiile personalului, au îmbrățișat generos noua modă, mai ales că e mai simplu pentru un responsabil de resurse umane să înghesuie angajații într-o sală la final de an decît să îi plimbe pe te miri ce coclauri unde ar trebui să tragă cu arcul, să sară coarda sau să cînte karaoke pe echipe.

De la mic la mare (la statut profesional vreau să zic), femei și bărbați, tineri și mai copți, actori sau absolvenți de master în administrarea afacerilor, foste sau viitoare stele, speakerii motivaționali se înmulțesc, indiferent de eticheta cu care își definesc talentul transformat în carieră peste noapte.

La Ateneu, un orator mesianic umple sala în decembrie, în timp ce alți colegi invidioși se pregătesc să schimbe scena teatrelor cu cea a tribunei populare finanțată corporatist. În altă parte un domn se recomandă „professional storyteller” vînzînd basme verzi pentru pereți de săli de conferințe.

Deunăzi un domn cu un handicap locomotor, dar cu pălărie de hipster pe creștet mi se confesa că ar dori să predea ștafeta plictisitoarei munci administrative dintr-o ONG pentru a se dedica carierei de speaker motivațional, mult mai interesantă, plină de glamour și de satisfacții sociale și negreșit intelectuale.

Mînat de o curiozitate maladivă (carevasăzică ce este discursul motivațional?), dornic să aflu secretul acestei ocupațiuni misterioase, particip la conferința de la București a lui Hendre Coetzee, un guru al domeniului.

Domnul e nostim, degajat și natural cum bine îi stă speakerului motivațional, bag seama. E un sud african (nici o legătură cu prozatorul!), cu sînge olandez, care trăiește în Statele Unite (există o combinație mai cool?) și menționează în debutul discursului  familia și apetența fetiței lui pentru înghețată, spre disperarea tăticului ușor corpolent – captatio benevolentiae clasică. Nu face trucurile obișnuite, cum ar fi aruncarea cu mai multe cubulețe de zahăr ca să te facă să pricepi că mesajul nu poate fi decît unul singur, dar încearcă un exercițiu de creative writing, „writing your epitaph”, să ne convingă pe noi cei din sală că sîntem niște looseri și să fim deschiși schimbării vieții amărîte pe care o ducem, mă gîndesc eu.

Apoi ne lovește în moalele capului cu un citat din Kirkegaard: „Oamenii se obișnuiesc cu un nivel al disperării pe care apoi îl denumesc fericire”. Cu alte cuvinte, dacă vrei să fii cu adevărat fericit, ask for more, nu? Sau, mă rog, just do it.  El pare că o face, a colaborat cu corporații, guverne și președinți, e evident un simbol al succesului, încercînd să ne motiveze și pe noi, empowerement, carevasăzică.

Pînă aici resorturile discursului motivațional îmi sînt clare. Totuși mai am o mică nedumerire: pentru ce această enormă risipă de inteligență, oratorie si actorie? Care este motivația motivației? Să ne facă să producem mai multă înghețată, pentru mai multe fetițe, de la mai multe mămici, pentru care să procurăm mai multe genți, mașini și apartamente înainte de partajul inerent, apoi să o luăm de la capăt cu zîmbetul pe buze, fericiți că am depășit „the level of despair” de care vorbea Kiregaard și să ne îndreptăm către the next level?

Corporatist fiind agenții pe vremuri cutreieram și în orașul natal al filozofului danez am dat peste sediul unei companii de publicitate (dintr-o rețea globală importantă, nu spun care) cu un logo ce ieșea din linia identității vizuale sobre agreată de managementul transatlantic: un drumeț călare pe un măgar făcea să avanseze asinul cu un un morcov legat de un băț în fața acestuia. Invitat seara la masă în casa președintelui agenției, amintind de un basm de Andersen (cu preț de real estate contemporan), am constatat că domnul președinte avea nu un măgar, ci o herghelie de cai de rasă pe care urma să o lase moștenire copiilor blonzi cu înfățișare angelică, viitori jet-setteri.

Discursurile motivaționale sînt precum morcovul măgarului sau mirosul de friptură al lui Till Eulenspiegel: te fac să te simți bine oleacă, după care te lasă singur-singurel să te duci la pipicacadodo, nu de alta dar semnezi condica a doua zi dimineața și mirosul nu ține loc de friptură și nici zăngănitul plăcut al talerului de cont bancar.

Ți-ai putea imagina astăzi viața ta minunat motivaționalizată, fără măcar una dintre cele două?

(luciangeorgescu.com)

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii