Când m-am apucat să scriu acest scurt articol ,,in memoriam”, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fraza de început a unuia dintre filmele mele preferate, ,,Love Story”. ,,Ce poți să spui despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă și talentată? Că iubea muzica lui Bach și pe Beatles?”.
Acela era doar citatul unui scenarist inspirat, despre un personaj care n-a trăit și n-a murit niciodată în viața reală. Dar când se întâmplă cu adevărat, când e la un pas de tine, ce poți spune despre un tânăr actor de 25 de ani, care moare fulgerător abia când a început să-și dea seama ce e cu lumea asta și să-i arate ce poate? Chiar așa, ce poți să mai spui?
Când l-am văzut în piesa ,,Auto”, după Ernesto Caballero, Sorin Șaguna juca în travesti. Avea rolul unei adolescente răsfățate și reușea să fie atât de ,,viu” și de savuros fără să pară că face vreun efort. Nu se chinuia să joace, nu îngroșa nicio tușă, nu era strident în niciun fel. Te făcea să-ți aduci aminte ce înseamnă, de fapt, comedia și să înțelegi că un actor poate juca magistral un rol ,,colorat” fără să urle, să se tăvălească pe jos și să dea în derizoriu.
Un lucru pe care, mărturisesc, aproape îl uitasem după nenumărate experiențe nereușite, care mă făcuseră să cred că în zilele noastre comedia nu poate fi decât zgomotoasă, haotică, vulgară. Acel gen de comedie forțată care, ca să-ți trezească măcar o grimasă asemănătoare cu zâmbetul, ar avea nevoie de râsete pe fundal, ca la comediile americane de duzină.
,,Extraordinar băiatul ăsta”, i-am spus atunci prietenului meu, care s-a și dus la finalul spectacolului să-l felicite și să-i strângă mâna. Am scris atunci și o mini-cronică în revistă, recomandând spectacolul ca pe o dovadă în plus a faptului că teatrul românesc tânăr e promițător și merită toată atenția, în ciuda tuturor prejudecăților despre cum nu avem actori tineri buni, cum nu se întâmplă lucruri și câte altele. L-am scris ca pe o dovadă că tinerii talentați nu sunt nicidecum atât de puțini cum zice lumea și că vine din urmă o generație care poate arăta enorm de multe.
Actorii buni din generația tânără nu sunt puțini deloc, într-adevăr, însă de ieri sunt cu unul mai puțin. Și, chiar dacă n-am stat de vorbă cu el și n-am mai apucat să-l mai văd în vreo altă piesă, Sorin Șaguna a reușit ceea ce puțini actori izbutesc: să mă convingă din prima, și nu doar pe mine, ci pe toți oamenii adunați în acea seară pentru a urmări o reprezentație de teatru. Și, chiar mai mult, să rămână memorabil chiar și așa, după o singură reprezentație, după un singur rol. Atunci, acolo, în acea seară, ne-a avut pe toți la degetul mic.
Am urât mereu clișeele care se folosesc când moare câte un actor. ,,A căzut cortina”, ,,S-a dus să joace teatru în trupa lui Dumnezeu” și câte altele. Îmi place să cred că Sorin Șaguna e într-un loc mai bun, după o perioadă în care, din câte înțeleg, a avut o grea suferință. Și îmi mai place să cred că, în loc să share-uiască pe Facebook imagini cu candele aprinse, fiecare dintre cei pe care dispariția lui prematură i-a impresionat vor alege, în memoria lui, să meargă din nou la o piesă de teatru. Să închidă televizorul și să aleagă comedia adevărată, care se întâmplă în cu totul altă parte.
Foto: Yorick.ro
