Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Mirosuri ce îmi vorbesc

Spun ceva banal: nu mai am inocență. Nu mai simt zăpada ca pe ceva inedit și nici sunetul pantofilor pe asfalt nu-mi mai spune că a venit primăvara, așa cum gândeam când eram mică, dar încă e viu gustul de corn cu unt și dulceață și cana cu cacao cu lapte, prima masă după ce m-am vindecat de pojar.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Nu am uitat niciodată mirosul de petrosin cu care eram întâmpinați în clasele cu bănci scrijelite, la fiecare 15 septembrie. Trăiesc aceeași bucurie și astăzi, când, la început de toamnă, simt miros de zacuscă proaspăt făcută. E mirosul care marca sfârșitul vacanței, în studenție. Îl așteptam întreaga vară, în orașul prăfuit de provincie, și știam că atunci când dulcețurile vor bolborosi pe foc, iar conservele se vor așeza în borcanele cu capac cu celofan, eu voi fi plecat la București.

Respir, încă, mirosul de cozonac dintr-o atare iarnă a copilăriei mele, în care am fost atât de frapată de cât de intens se simțea, încât m-a trezit din somn. Îmi amintesc cum, printre gene, am zărit-o pe bunica, în lumina contre-jour, trecând cu tăvile, în grabă. Sunt nimicuri pentru mulți, pentru mine însă, mirosurile sunt evocatoare. Te poartă, te întorc, te duc, te amețesc, te răsucesc pe dinăuntru, de multe ori te incită să le regăsești în alt context, alteori te fac să vrei să le uiți. Sunt puternice și, mai mult de atât, sunt memorabile. Niciodată nu am uitat vreun miros care m-a emoționat.

De la pudra Caron a mamei până la mirosul de piele de bebeluș și lapte al Andreei, una dintre vecinele mele de la bloc, toate mirosurile îmi compun astăzi un prezent ca un anticariat.

Ah, cum am în nări primul parfum „bun”, pe care mi l-a cumpărat mama prin ’97, de la Ina Center. Niciodată nu îndrăznisem să intru să testez un parfum, în acel magazin, pe care îl vedeam ca pe un loc al oamenilor „deloc ca mine”. Era martie, urma să fie ziua mea. În camera de cămin din Regie eram doar eu cu mama, care venise să mă viziteze. M-a invitat în oraș, la o plimbare. Am trecut prin fața magazinului, probabil am privit cu jind sau poate că îi spusesem vreodată că mi-aș dori un parfum, habar nu am, cert e că mama a spus să intrăm. Și nu s-a oprit aici, ba a mai spus și: alege-ți unul! Din noianul de arome, de scânteieri parfumate, de sclipiri din sticle amețitoare, de cutii elegante, am ales parfumul poate cel mai discret, cu cel mai auster recipient, L’eau par Kenzo, și asta pentru că îmi amintea de una dintre primele mele iubiri din anul întâi de facultate. Am ales complet emoțional, dar fără niciun regret. Acum câteva zile, am desfăcut același parfum și brusc am avut 18 ani, părul brunet, cărare pe mijloc, blugi Big Star și buzunarele pline de visuri. Am fost emoționată profund, am și postat pe Instagram. Mi-am dat seama că mirosul te face tânăr veșnic. Am realizat că mirosul e o bogăție imaterială, pe care o ai doar tu.

Și dacă vreau să mă întorc în copilărie, nu mi-e greu. O oră la plajă și pielea mea, și părul vor mirosi a soare, exact ca atunci când aveam cinci ani și mergeam la Mamaia. Și nici mirosul de plastic nu mă deranjează, pentru că e mirosul mingei în dungi, cu care jucam volei, și al colacelor de înot cu figurine, pe care niciodată mama nu le putea umfla și pentru care tot timpul trebuia să apelăm la un domn amabil de pe plajă.

Și știu că probabil veți râde în barbă și mă veți considera fără rafinament, însă niciun restaurant de lux nu-mi oferă emoția mirosului de cantină, de mâncare făcută îndelung, în oalele acelea mari, în care vedeai sosurile ruginii cum îmbracă bucățile de carne. Și nici mirosul de merdenele luate de pe Magheru, în anii ’95, când înfrigurată îmi căutam cercei care să se prindă de partea de sus a urechii, imitând piercingul.

Și dacă sunt flori mult mai parfumate decât călțunașii cei mov și discreți, ei bine, nimic nu-mi evocă mai tare copilăria ca parfumul acestor flori.

Și levănțica! Casa străbunicii, scrinul negru din lemn, cu așternuturi apretate cu apă și făină, rânduite cu migală, și fețele de masă brodate de ea, manual, și buchețele de levănțică, printre ele. Puritate! Pernele mari din sufrageria ei, foșnitoare, reci, parfumate și focul din soba de teracotă! Eu, mama, bunica și străbunica. E un tablou pe care îl am în minte astăzi, creionat cu aceeași fidelitate de acum 30 și ceva de ani.

Nu am uitat nici mirosul mentei, proaspăt, revigorant, pe care o culegeam din curtea cu alee îngustă, a copilăriei. E viu și evocativ. Și palmele mele parcă încă mai simt răcoarea frunzelor presate între degete, pentru a avea parfumul cu mine. Astăzi nu mai am mentă în grădină și nici grădină, doar pereți de beton, înfierbântați de căldură, însă, pe masa rece cu blat din marmură, menta este încapsulată într-o sticlă ce parfumează discret sufrageria. Îmi mângâie my summer sadness și mă invită la escapism. Și, uneori, îi vreau gustul și, din zecile de variante din care aș putea alege, nimic nu se compară cu un tub de Mentosan. Am putea să-i spunem gustul copilăriei, sau poate nostalgia trecutului, sau bucuria acelui puțin pe care îl aveam înainte de ’89.

Mai port în gândurile mele un atare miros, pe care îmi va fi greu să-l descriu, pentru că miroase a tot și a nimic. Este mirosul propriei case. Cu siguranță că-l cunoașteți. E un miros cald, intim, bogat… Eu nu am crescut într-un spațiu impersonal, unde să miroasă a odorizant de cameră, amprentă personală de interior, ci într-o casă unde mirosul din bucătărie îl întâlnea pe cel al caietelor de dictando; cel de rufe proaspăt spălate, pe cel al parfumurilor folosite de femeile din familia noastră; cel de lemne, iarna, pe cel de haine înghețate, aduse de pe culmea de afară; vara, mirosul înțepător al frunzelor de roșii de grădină se întâlnea subtil cu cel de praf… Era un amestec născut din normalitatea unei existențe firești, fără artificii și false pretenții. Trăiam, așa cum eram, simplu.

Și mirosul de cearșafuri proaspăt călcate… Îmi place să-mi turtesc nasul pe fața de pernă care miroase a fier de calcat și să-mi întind picioarele pe cearșaful „fășăit”, cum îi spun eu. E clipa în care exclam, de fiecare dată, cu toată inima: Ce bine e! E mirosul liniștii interioare, e momentul în care simt recunoștință că trăiesc. Poate sună pueril în comparație cu faptul că pe mulți doar realizările mărețe îi pot determina să simtă bucuria că trăiesc.

Și mirosul de artificii din brad, și cel de cafea proaspăt râșnită, și mirosul de săpun Fa, din copilărie, și parfumul Yokko cu care se dădea mama, și mirosul de fructe ude, proaspete sau borșite din piață, și mirosul sordid de igrasie al caselor vechi, și mirosul de naftalină al paltoanelor doamnelor în vârstă pe lângă care trec, și cel al cremelor fine… și toți acești mici stimuli senzoriali sunt eu.

Sunt eu, omul care simte mult și trăiește intens, care poate plânge și se poate bucura din nimic, care disperă ușor și care nu știe să se mintă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii