Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Mirada fuerte

Dintre toate formele de artă plastică, preferata mea este pictura. Mă înduioșează profund să stau în faţa unui tablou și să-mi imaginez nu atât ce a vrut să spună autorul, asta uneori e chiar imposibil, ci ceea ce descopăr despre mine privind creaţia lui.
otilia ostrotky_contributors

Am o imaginaţie destul de bogată, care-mi permite să mă integrez repede în spaţiul ce mi se relevă în faţa ochilor. Dintr-o privire, mirada fuerte, cum zicea Picasso. Îmi place să cred că văd cum mintea desenează în alb și negru, în timp ce inima colorează. Cam același lucru pe care noi, mici sau mari artiști ai sorţii, îl facem când iubim. Atunci, exact ca în faţa unui proiect artistic emoţionant, descoperi în tine, așa cum spune Cehov, o nebănuită bogăţie de tandreţe și duioșie și aproape nici nu-ţi vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste.

Mi se pare fantastică resursa de iubire existentă în fiecare dintre noi. Cei mai norocoși creează împreună tablouri fascinante, care trec, cu zâmbetul pe buze și strălucire în ochi, testul timpului. Și nu mă refer aici doar la dragostea romantică. Probabil că ei sunt cei mai conștienţi că lucrul făcut cu inima, dar și cu mintea, la care se adaugă doze consistente de noroc și talent, plus răbdare cu carul, e cheia succesului. Întâlnirea a două persoane este ca și contactul a două substanţe chimice, spunea Jung. Dacă este vreo reacţie, amândouă sunt transformate.

M-am gândit mai mult decât de obicei despre ce vreau să scriu de data asta. Îmi doream, iniţial, să vorbim despre iubire ca o forţă, nu ca un rezultat, pe care, între noi fie vorba, o consider cel mai frumos dar pe care l-am primit de la viaţă. Însă mi se pare mai bine, în sensul învăţămintelor practice, să discutăm despre ce nu e iubire. La începutul fiecărui drum, exact ca atunci când un artist începe să contureze pe pânză o lucrare, așa și noi, oamenii simpli, creionăm cu dorinţa inimii picturi de viaţă în care să ne contopim. În situaţia întâlnirilor profesionale, care și ele îţi pot schimba traiectoria, adunarea iniţiatică este de cele mai multe ori condusă de raţiune. În cazul celor personale, afectivul are mult mai mult câștig de cauză. Totuși, și în cazul unora, și al celorlalte, descopăr, la mine și la ceilalţi, cum fiecare dintre noi creează tabloul și începe să îl contureze, mai ales în funcţie de ce dorește să vadă ca produs finit. Și cam acesta poate fi începutul discrepanţelor între ce ne dorim, ce așteptări avem și realitate. Cam așa lipsa de limite invită la lipsă de respect și în loc dragostea să te încoroneze, ea te crucifică. Dostoievski o spune mult mai plastic: „Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea”. 

Mă scoate, pur și simplu, din minţi când văd că oamenii care se iubesc nu reușesc să poarte o discuţie simplă și sinceră, cu subiect, predicat și, eventual, un atribut… Dacă nu mâzgălesc rapid și nervos cu creioanele care le pică în mână planșa ce abia începea să se contureze, dacă nu rup agresiv pagina și o aruncă neglijent la coșul de gunoi, ci, dimpotrivă, curăţă cu răbdare ce au desenat grăbit pe pânză, simţindu-l pe celălalt așa cum este, nu așa cum dorește să fie văzut, și continuă tabloul abia început, nici nu pot realiza de ce creaţie minunată sunt în stare. Poate că n-ar fi rău să-și amintească și că totul a început… dintr-o privire. Însă puterea privirii a fost atât de mult abuzată în poveștile de dragoste încât a început să devină necredibilă, scrie memorabil Hugo, unde credeţi… în Mizerabilii. Prea puţini mai îndrăznesc astăzi să spună că două fiinţe s-au îndrăgostit fiindcă s-au privit. Și cu toate acestea, așa începe iubirea, nu?

Să-ţi dorești să vezi ce este, nu ce ţi-ar plăcea să fie. Că dacă e totuși să fie, va fi atât ce este, cât și ce ţi-ai dori tu. Fără condiţionări, fără judecăţi, fără așteptări, schimbările și adaptările vin doar dacă ele sunt dorite și considerate potrivite de cel care ne stă în faţa ochilor. În fond, merită și doar pentru a privi curajul, ca stare. Asumă-ţi riscul de a asculta, vedea, simţi. La urma urmei, nimic nu poate înlocui experienţa trăită și, acum, sincer, nu iubești pe cineva pentru că este perfect, îl iubești în ciuda faptului că nu este. Cu cât stai să analizezi mai mult, cu atât vei simţi mai puţin. De-a lungul timpului, au fost create nenumărate tablouri, însă doar o parte din ele suscită și azi interesul. Atunci, sigur, artistul nu a stat să facă analiză și sinteză în timpul creaţiei, ci, trecând prin toate stările, a pus pe pânză tot ce simţea la acel moment. Nu s-a gândit că desenează să obţină o poziţie mai bună, mai mulţi bani sau putere, nu și-a dorit să-i demonstreze celuilalt că doar el este unic și genial și nici deţinător al adevărurilor absolute. A dat naștere tumultului de trăiri, cu maximă sinceritate, din toată fiinţa lui.

Spune întotdeauna ce simţi și fă ceea ce gândești. 100%. Iar dacă te pierzi pe mare, fără busolă, orientează-te măcar după vânt. Eu, personal, mă întorc la Gabriel Garcia Marquez și îmi amintesc că simt exact așa: dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrăţișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ţi-aș da o îmbrăţișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată, până la infinit. Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune te iubesc și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi. Și totul dintr-o privire…

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii