Dar cine era pictorița care privea arta ca un mijloc de înălțare sufletească și de înnobilare a omului?
Se năștea la 14 martie 1879 în județul Vîlcea, în comuna Câineni de pe malul Oltului, lângă care a găsit „izvoarele vii ale vieții” de la care s-a adăpat. Era primul copil născut în familia slujbașului de poștă Ion Brăneanu și a Nataliei Cuțescu. Soarta a făcut ca bunicii din partea mamei, Constantin și Elena Cuțescu să o înfieze la o vârstă fragedă, luând-o cu ei mai întâi în Predeal, apoi la București. A fost un copil fantast și tenace, care și-a creat propriul univers ghidându-se după propriul său crez, în ritmul liniilor și sunetul culorilor. Fie că „amesteca pe ascuns boia roșie de ardei pentru a colora pământul muiat în apă”, fie că pitea pachetele de culori ale zugravului tocmit să le zugrăvească casa, micuța Cecilia purta neobosit în suflet, graiul culorilor pe care știa să le mângâie, să le vorbească, să le adore, în timp ce acestea îi croiau fără de veste, destinul!
Intră printre primele la Școala Centrală de Fete, unde-și va începe și viața de internat, care, deși severă, pe micuța noastră nu o scoate din lumea ei! „Forțe stranii mă năpădeau, cuprinzându-mi toată făptura, voind să-și facă loc în afară (…) Eram prea mică, nu puteam să știu ce-i pictura, nu puteam să știu care urma să fie glasul prin care îmi voi exprima gândirea și simțirea. Dar nu exista pentru mine, în anii copilăriei mele, o mai mare vrajă decât nuanțarea și combinarea culorilor”. În timpul orelor de curs obișnuia să se furișeze și „fără să fiu observată o și porneam în goană spre sălile de la etajul al doilea, acolo în liniștea de nimeni tulburată, pictam pe mici bucăți de cartoane, pe hârtie sau pe geamuri”. Cecilia stătea ascunsă în pod, ore în șir, desenând acoperișuri de case. Păpușile nu o atrăgeau câtuși de puțin.
„Dintre cadourile primite, nu-mi plăceau decât cutiile cu tuburi de culori. Le storceam privind uimită cum ieșeau vopsele de toate nuanțele. Nu mai mâncam și nu mă mai jucam; mă uitam la ele, le așezam frumos, le miroseam și așterneam pe hârtie sau pe vreo sticlă nuanțele culorilor cu o aromă atât de îmbietoare. Muind degetul în ele și aplicând pasta pe o hârtie curată, făceam o pată care mi se părea încântătoare. Treceau ceasuri întregi și părinții mă găseau tot acolo, cu ochii ațintiți, cântând de bucurie”. Cecilia nu dorea să mai facă nimic altceva decât … pictură!
Când a împlinit vârsta de 16 ani și a fost adoptată legal de bunicii ei, primind numele de Cuțescu, și-a rugat părinții să o retragă de la Școală întrucât cariera de profesoară nu o atrăgea. „În mine ardea altă dorință: aceea de a înțelege și de a putea reda aspectele omenirii prin umbre, lumini, nuanțe și contururi”. Părinții au înțeles-o și i-au respectat dorința… ba mai mult, la scurtă vreme, l-au invitat la ei acasă pe pictorul polonez T. Ajdukiewicz, pentru a-i prezenta lucrările fiicei lor. Acesta ținând desenele Ceciliei în mână, s-a întors către ei și a spus: „Doamnă! Trebuie să lăsați fata dumneavoastră să învețe pictura. Fiecare oră de întârziere este o piatră prețioasă care se pierde”! Ceciliei nu-i venea să creadă ceea ce tocmai auzise! „Aveam lacrimi în ochi. Aș fi sărutat haina omului care mi-a statornicit viața. N-am mai avut curajul să-l privesc în ochi, îmi vâjâiau urechile”.
Din clipa aceea „m-am unit cu arta pe viață și nimeni nu mă mai poate despărți de ea”, avea să-și noteze în Jurnal, Cecilia Cuțescu.
Pictorul polonez îi indeamnă pe părinți să-și trimită fiica în străinătate. Zis și făcut! O vor înscrie curând la renumita școală de pictură Damenakademie din München, unde va urma cursuri de desen cu cei mai buni profesori: Fher și Schmidt, pedagogi exigenți, chiar severi, care acordau desenului și în general construcției formelor o mare importanță, ei reușind să-i transmită Ceciliei respectul pentru desen și aprofundarea serioasă a naturii. Aici, la München, mai studiau și alți tineri artiști români cu care deseori Cecilia se întâlnea: pictorii Ștefan Popescu, Kimon Loghi, Ipolit Strîmbulescu și sculptorul Frederic Storck.
În timpul liber Cecilia era nelipsită de la teatru, concerte, operă și mai ales de la Galerie. „Am văzut la Alte Pinakothek opere de pictură care m-au înflăcărat.
Voi lucra și eu, o dată, așa?” avea să se întrebe tânăra noastră. Vizitele dese la Alte Pinakothek îi vor înlesni româncei cunoașterea marilor maeștri ai trecutului, preferința îndreptându-i-se îndeosebi către Dürer, Holbein și Rembrandt; în timp ce expozițiile periodice de la Kunstverein și Hofgarten vor fi tot atâtea prilejuri de scrutare severă a propriilor sale posibilități. La fel de atașată se arăta Cecilia și de muzică. Îi prețuia nespus pe Betthoven și pe Wagner, a cărui muzică o considera o armonie care nu se poate compara cu nimic!
„Wagner a pus stăpânire pe sensibilitatea mea, căci răspunde la toate năzuințele mele artistice. Mă înalță până la extaz. Nici o altă muzică nu te poate impresiona ca aceea a lui Wagner (…) e un gânditor și un vrăjitor” (….) Imaginea lui Beethoven îmi fulgeră însă prin minte și-l divinizez ca pe un zeu. În fața muzicii lui nu mai judec, nu mai analizez nimic, nici măcar nu-mi exprim înflăcărarea. Rămân mută”.
La sfârșitul celui de-al doilea an de studiu la München, lucrările îi sunt premiate la Academie, făcând-o să-și noteze în Jurnal ”sper că voi izbuti în carieră”! Simțindu-se încurajată, fugea în fața idolilor săi să le împărtășească bucuria. „Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Fra Angelico (…) toți acești oameni din alte secole, îmi par niște titani… Mă îmbăt singură, în tăcere, privind contururile atât de simple și armonioase ale lui Holbein, sau cele atât de dure și exacerbate uneori ale lui Albrecht Dürer. Ce bine mă simt în intimitatea acestor maeștri! N-am nevoie de nimeni și de nimic! Mă simt fericită” .
Și cu toate acestea, după doar doi ani de ședere în orașul bavarez, Cecilia începe să se simtă neîmplinită, să nu mai găsească „hrana spirituală de acum un an, când mă simțeam fericită”( …) Aș vrea să capăt aripi, să zbor spre orizonturi mai vaste” .
Nestâmpărul firii sale agitate o îndreaptă repede către alte zări, mai exact în Franța, unde va sta nouă ani la Paris, îmbogățindu-și universul creator. În orașul luminilor și-a început studiile la Academia Julian, în atelierul din Passage du Panorama, cu temuții dar, în egală măsură, admirații profesori Benjamin Constant și Jean-Paul Laurens, cât și alături de alți profesori, ale căror păreri Cecilia le aștepta „ca pe un verdict prețios, cu bătăi de inimă și emoție”. Deși cu pictura ei „nu erau prea înțelegători”, găsind-o „prea nemțească”, iată că la un concurs între băieții și fetele tuturor atelierelor Julian din Paris, românca noastră a obținut chiar Premiul I, pentru lucrarea „Cap de indian”.
Bucuria i-a fost însă de scurtă durată deoarece a primit o scrisoare de la tatăl ei care-i scria că simte „un dor nebun să o vadă”. Nu apucă să-și vadă fiica, deoarece se va stinge curând… însă în sufletul Ceciliei a rămas întipărită pe viață, binecuvântarea scrisă de tatăl său: „Să ai o viață lungă și fericită și să-ți ajungi gloria pe care o urmărești. Binecuvântarea mea să te însoțească până la sfârșit” !
În capitala Franței, Cecilia va lua contact cu diverse curente artistice care au contribuit substanțial la formarea ei. Vizitează cu regularitate și cu o nelipsită emoție celebrele muzee, unde obișnuia să zăbovească în fața tablourilor marilor clasici ore întregi, simțind cum „un sentiment de exaltare îmi cuprindea întreaga ființă”. Vizita mult. O atrăgeau nespus vestitele tapiserii din Muzeul Cluny, dantelele de Alençon, faianțele lui Bernard Palissy cu decorul în relief și cele din Rouen, Moustiers și din alte regiuni ale Franței sau Italiei. Muzeu său preferat rămâne însă Luvru, unde i-a copiat pe Tițian și Ribera. Va călători și prin Olanda, Spania, însă Italia, o va fermeca cu a ei Bazilică San Marco! Încântată de ce vedea, Cecilia avea să-și noteze în jurnal: „Sub cupola bisericii „dei Frari” se odihnește de sute de ani Tițian, patriarhul picturii, cel care a trăit 99 de ani și care pe patul de moarte a spus: „Până acum am învățat. De acum încolo voiam să încep să pictez… Am îngenuncheat smerită lângă monumentalul sarcofag”.
Chiar dacă de-a lungul vieții, Michelangelo a fost „conducătorul ei spiritual, invizibil dar totdeauna prezent”, iar Rafael o impresionat-o „pentru geniul și viața-i exuberantă”, determinând-o în liceu să „doarmă cu imaginea lor scoasă din Larousse și pusă, pe furiș, sub pernă”, jurându-și ca în fața primului tablou autentic pe care-l va vedea, să îngenuncheze, „făcând legământul suprem de a ajunge pictoriță cu prețul oricăror jertfe”, vom vedea că de-acum, preferințele ei încep să se îndrepte spre moderni. Cecilia urmărește interes noile curente artistice, dar și reformele sociale, dintre care problema emancipării femeii, o preocupa foarte tare. Observa cu durere „vitregia cu care era tratată femeia de către societate și legile ei”, și de la an la an la an începe să-i acorde subiectului o mai mare atenție. „Eram alături de femeie fiindcă eram nedreptățită din punct de vedere social (…) Voiam să exprim, să oglindesc această luare de poziție, în linii incisive și în culori sobre. Năzuiam să fac o frescă a suferințelor omenești, așa cum mărturisisem părinților într-o scrisoare”. Peste ani ajunge să facă parte din rândul luptătoarelor pentru dezrobirea femeii, nelipsind de la acțiunile inițiate în acest scop la noi în țară. Deseori își va pune la dispoziție casa și atelierul, pentru primirea unor personalități de vază, ce ne vizitau țara, pentru discuții cu caracter social.
„Veneția”, pictură realizată de Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: internet)
În 1901 le scrie părinților despre nevoia de a avea un atelier propriu și … în scurt timp îl obținea în Avenue du Maine! Părinții săi au sprijinit-o în toate demersurile ei. „Tu pune muncă cumpănită, care împreună cu talentul tău și năzuințele tale, vor fi încununate de izbândă”, avea să-i scrie tatăl ei adoptiv. Picta neîncetat, aproape zi și noapte. A făcut multe portrete în Perros și Plumanac, unde lucrau și pictorii Gheorghe Petrașcu și Ștefan Popescu, artiști de seamă cu care a legat frumoase prietenii. Era mulțumită! Iubea tot ce era legat de pictură, până și mirosul de clei, terebentină sau de alte ingrediente necesare! Niciodată răsăritul soarelui nu o găsea cu uneltele de lucru nepregătite! Se folosea de fiecare clipă petrecută acolo!
Citește și Elena Văcărescu – „ambasadoarea sufletului românesc”
Fericită și mulțumită se întoarce la Paris, unde în 1902, află cu uimire că i-a fost primită o lucrare, un Nud, la Salonul Champ-de Mars, adică unul dintre cele mai severe saloane pariziene! Tânăra româncă, de doar 23 de ani, nevenindu-i să creadă, a dat fuga la celebrul salon și tocmai când își privea lucrarea expusă, două persoane lângă ea comentau: „Vraiment! C ˈest de la bonne peinture”! Tânăra artistă româncă a reușit!!! Și totuși lipsea ceva: prezența părinților ei adoptivi lângă ea și să se bucure împreună de răsunătorul succes!
Va împărți însă bucuriile cu nimeni altul decât Constantin Brâncuși, bunul său prieten, cu care obișnuia să ia tramvaiul și să viziteze marile muzee și expoziții; același Brâncuși care, nu se sfia să o invite apoi acasă și să o servească cu mămăliguță cu unt și ouă ochiuri! Cei doi mari artiști români vor lega pe viață o prietenie bazată pe respect și prețuire!
Cecilia se va căsători în 1902, la București, cu violonistul Romulus Kunzer, cu care va avea, un an mai târziu și un copil, Romeo. De acum înainte își va urma soțul în toate deplasările lui, profitând de locurile și peisajele noi pe care le va descoperi. În 1905 ajunge și în luxoasa statiune Trouville, unde va picta un cerșetor, intitulându-și lucrarea „Vagabondul”. Tot acum devine și membră a Comitetului Uniunii Internaționale de Arte Fumoase și Literatură. Începe să facă parte și să fie invitată în diverse cercuri artistice, iar diverse publicații să-i reproducă tablouri. Nu puțin lucru era ca publicația „Tendances Nouvelles” să-i reproducă tablouri și desene însoțite de note critice, mai ales când conducerea revistei era încredințată unor personalități ca Auguste Rodin, Vincent dˈIndy și Paul Adam. Multă căldură i-a străbătut sufletul când a aflat comentariul elogios făcut de Rodin, „Nudului” său expus la Salonul parizian.
„Culă muntenească”, pictură realizată de Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: internet)
Totodată, cu ajutorul sculptorului Frederic Stork, cel „cu ochi albaștri și cu o expresie timidă”, trimitea regulat uleiuri și pasteluri în țară, la expozițiile „Tinerimii Artistice”, pe care apoi le vindea. După ce a expus la Champ de Mars, de două ori la Salonul de toamnă din Paris, la Marsilia și la Angers, în 1906 își va deschide prima expoziție personală în sala Hessèle din Rue Laffitte! Bineînțeles că vestea a juns rapid și la noi în țară, prin ziarele „La Roumanie” din 13 mai 1906, „Voința Națională” din 10 aprilie și prin „Libertatea” din 5 mai.
În vara lui 1906 părăsește Franța pentru a-și deschide și în țară o expoziție personală. Aici va găsi un sprijin de nădejde în Frederic Storck, care se va ocupa de tot. Se întâlneau mereu să aranjeze lucrurile, după care luau masa împreună, alegând restaurantele după muzica cântată. „Doream să auzim cântece populare, după care jinduisem atâta în străinătate (…) La despărțire ne strângeam mâinile păstrând ascuns secretul unei simpatii născânde. Nu pierdeau nicio ocazie de a se întâlni, mai ales că Cecilia fusese aleasă membră a Societății „Tinerimea artistică” , asta dându-le ocazia să se vadă la întruniri, agape, vernisaje. „Eram singura femeie și locul meu era lângă el”. Erau nelipsiți de la concertele simfonice, discutau neîncetat despre artă… dându-i Ceciliei ocazia să facă scurte aprecieri asupra lucrărilor lui Storck. Vorbeau despre bustul pianistului Boskoff, despre portretul Ceciliei, ambele făcute în bronz și expuse la „Tinerimea Artistică” ș.a.
Fiecare din ei căuta să mascheze aparențele și de câte ori „ne simțeam inimile aproape, încercam să ne punem la adăpostul „artistului” din noi, care considera cerințele de artă mai presus de viața sentimentală. Eu cu un temperament năvalnic, el concentrat și reținut, eram două firi deosebite, dar care se atrăgeau irezistibil. Aveam năzuinți comune, dar în același timp mă întrista gândul că mă aflam legată prin căsnicia de la Paris. Îmi dădeam seama că abia acum găsisem calea cea adevărată”… Legătura aceasta spirituală, cu tot avântul ce izvora din ea, era tocmai ceea ce-mi lipsea în căsătoria cu Romulus”.
Începe să frecventeze tot mai des centrele de întâlnire ale scriitorilor, pictorilor, sculptorilor și actorilor care erau, în vremea aceea, la „Kübler”, „Imperial”, „Terasa Oteteleșanu” și mai târziu „Capșa” și „Corso”. Cecilia se simțea bine în acea atmosferă, printre cei cu lavalieră, pălării cu boruri largi și haine de catifea. Stătea la masă cu St. O. Iosif, „cel cu figura de copil nevinovat și cu ochii albaștri visători”, Macedonski, Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Minulescu, Alfons Castaldi, Pallady, Steriadi, Camil Ressu și … Frederic Storck – care aducea mereu revistele ilustrate cu ultimele noutăți din lumea artistică internațională. Peste tot erau văzuți împreună!
„Adevărul era că nu ne mai puteam despărți. Mai presus de orice ne unea o adâncă înțelegere spirituală și sentimente ce deveniseră atât de puternice încât nu mai puteam da înapoi (…) Am hotărât în cele din urmă să mă despart de Romulus” și astfel că în primăvara lui 1909, devenea doamna Storck! Cecilia avea să își noteze la vremea aceea: „sunt mândră că acest artist talentat, cu atâta probitate de caracter și cu o fire atât de nobilă, îmi devenise tovarăș de viață”. În 1913, când Romeo avea 10 ani, se năștea prima lor fiică, Gabriela, iar un an mai târziu, venea pe lume și micuța Cecilia. Cei doi mari artiști au avut o căsnicie fără cusur și au reușit asta fără a-și neglija în vreun fel activitatea artistică!
Ea lucra în atelierul din b-dul Colței, iar Storck în vechiul său atelier din Calea Griviței. „Înainte de a începe lucrul, luam împreună cafeaua în atelierul meu. Îi ofeream fotoliul cel mai comod, întorceam șevaletul ca pânza să primească lumina dintr-o singură parte, și-i așteptam părerile, ca pe ale unui arbitru. Cu ținuta lui sobră, cu părul puțin ondulat spre frunte, cu mustața-i atât de caracteristică, cu gulerul alb și cravată discret legată „în fundă”. Îmi era drag și l-aș fi vrut lângă mine o veșnicie, dar el pleca la lucru cu o regularitate neînduplecată”.
Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)
Cecilia era parcă neobosită. Începe să devină atrasă de țigănci, al cărui „pitoresc și frumusețe exotică”, spunea ea, o impresionează. Expune picturi în ulei și pastel precum „Plajă la Lido”, „Canal Grande”, „Laguna” și „Piazza din Veneția”. În paralel cu activitatea de la Tinerimea Artistică (unde era socotită o avangardistă, asemenea lui Brâncuși), Cecilia și prietenele ei Olga Greceanu și Nina Arbore, vor pune bazele Asociației Artistelor Plastice și de parcă nu era de ajuns, devine și membră în Comisia Edilitară a orașului București.
Deși continuă să picteze portrete, peisaje și compoziții în ulei, în pastel și cărbune, primite foarte bine de public, artista simte nevoia unor schimbări! Caută noi mijloace de exprimare, simte nevoia ca arta ei să iasă din spațiul strâmt al unui chenar sau șevalet, vrea să se desfășoare pe suprafețe largi, pe întinderi mari de zid… se pregătea de pictura murală!
Cecilia Cuțescu Storck inaugurează în România arta picturii monumentale. În holul reședinței ei, devenită mai târziu Muzeul Stork, Cecilia și-a creat primele picturi murale. Apoi în 1911, își va încerca talentul, pe o pânză mare în ulei, cu un amplu triptic de 3x7m, intitulat „Țigăncile” (cu personaje în mărime naturală). Cu mare ușurință va lucra apoi și versiuni ale subiectului biblic „Salomeea și Sf. Ioan” sau „Adam și Eva”. Statul francez îi va cumpăra chiar un panou decorativ executat în pastel, intitulat „Vânzătoarele de fructe”. Doi ani mai târziu, Cecilia termină compoziția „Maternitate”, ce va fi urmată de „Femeia în mijlocul naturii”.
„Maternitate”, pictură realizată de Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: internet)
Prima comandă de pictură murală o va primi însă în 1916, pentru clădirea Băncii de Investiții. I-o cerea chiar arhitectul Petre Antonescu. Era cea mai mare pictură murală laică de la noi și prima în care au fost înfățișați muncitori din fabrici și de pe ogoare, ca personaje principale; până atunci figurile predominante în decorația murală erau zânele, nimfele și amorașii. În timpul acestei lucrări, a început Războiul, obligând-o să oprească lucrul. Devine soră de caritate la spitalul improvizat chiar în clădirea pe care o picta! Ororile războiului i-au sfârtecau însă sufletul. „Trăiam un coșmar… spectrul războiului mă urmărea peste tot, spaima creștea în inima mea gândindu-mă la copii”(…) Era un frig de crăpau pietrele și, la șase dimineața, când plecam de acasă, îmi înghețau lacrimile pe obrajii învinețiți de ger”.
Anul 1916 nu-i aducea doar ororile Războiul ci și câștigarea concursului pentru postul de profesoară la Școala de Arte Frumoase, devenind astfel prima femeie din Europa care ocupa o catedră universitară de artă! Este drept că fără ajutorul ministrului I. G. Duca nu ar fi reușit!
„Și când mi-aduc aminte câte ostilități a trebuit să înfrâng pentru a obține această catedră, în acele timpuri când femeia nu era îndeajuns considerată, fiind lipsită de orice drepturi! Câte intrigi și neplăceri am îndurat! S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra. Tocmai această dârzenie ce m-a făcut să înving prejudecăți și piedici, mi-a adus din partea presei, cât și cu ocazia diverselor sărbătoriri, elogiul de a fi deschis drumuri noi de activitate femeilor”!!!
Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)
Activitatea ei de profesorat a durat un sfert de veac, constituind o epocă importantă a vieții ce i s-a înscris puternic în suflet! Această nouă activitate a ei a mers în paralel și cu creația, Cecilia continuând să picteze și să expună atât în țară cât și în străinătate. În urma expoziției Internaționale de la Barcelona, unde și-a expus două picturi în ulei („În extaz” și „Interior” ) a primit Marele Premiu iar Guvernul spaniol i-a decernat decorația Cavaler al Ordinului meritul civil.
În perioada de înflorire a României Mari, adeseori veneau în țara noastră emisari culturali ai țărilor străine. Secția de propagandă, Serviciul Presei sau Uniunea intelectuală, prezidată de neobosita Alexandrina Cantacuzino, printre alte lucruri interesante, le arătau invitaților și ateliere de artiști, pentru ca străinii să-și facă o idee despre felul lor de viață și de mediul unde erau create operele de artă. Unul din cele mai vizitate ateliere era bineînțeles cel al familiei Storck.
„Erau timpuri în care se făceau planuri mari de activitate și se luau inițiative importante, în colaborare culturală cu alte popoare. Artiștii lucrau cu râvnă, necontenind expozițiile în țară și în străinătate, unde erau apreciați. Se simțea cum creștea demnitatea și prestigiul românilor, iar patrimoniul național se îmbogățea mereu în toate ramurile de creație și atrăgea atenția asupra lui”.
Pictorii și sculptorii români primeau, din partea instituțiilor de artă străine, cereri să li se dea lista lucrărilor mai importante, note din activitatea lor, recompensele primite și țările unde au expus, pentru marile scrieri de artă mondială care se făceau de către germani, englezi sau francezi. Se deschideau orizonturi mari pentru țara noastră și intrarea ei în concertul popoarelor cu mare trecut artistic.
Ani de zile, în atelierul său, a dat lecții multor elevi particulari, iar de două ori pe săptămână, vreme de doi ani, a fost nelipsită de la cursuri sale, Principesa Ileana, care de câte ori venea cu trăsura regală ”ce alai era în stradă, ce zarvă… ce curiozitate între copii mei care nu se mai săturau să o privească”.
Mare bucurie avea să simtă Cecilia când, însăși Regina Maria, a început să se aplece cu atenție spre pictura sa pe care „o considera prea modernistă”. Curând, relația lor va fi foarte caldă și prietenoasă, Suverana devenind nelipsită de la expozițiile artistei, cumpărându-i deseori tablouri, majoritatea lor fiind peisaje. Prietenia lor se va consolida și mai mult la Balcic, de care amândouă erau îndrăgostite. Regina Maria, într-una din obișnuitele sale plimbări prin splendidele grădinile, cu „petunii mirositoare și punți rotunjite peste apele zgomotoase ale cascadelor, și-a privit îngândurată artista șoptindu-i suav: „după ce nu voi mai fi, se va spune că în aceste locuri au fost grădinile Reginei (…) și apele gălăgioase repetau cuvintele Ei care se pierdeau în aerul tremurător, îmbătat de miresme”. Cecilia își iubea Regina, era fascinată de farmecul ei nemuritor și într-o zi, la Cotroceni, când Suverana a prins-o de mână, într-o plimbare prin Palat, artista i-a ridicat regala mână și i-a sărutat-o, simțind o nevoie nebună să o întrebe șoptit: „De ce Dumnezeu V-a împodobit unică între Regine, cu toate darurile fără de preț?”
După moartea Suveranei, amintirea Reginei Maria parcă o urmărea la Balcic, și „din dorul ei treceam deseori pe cărarea din spatele pavilionului construit în lipsa Ei încununat cu octogonala-i cupolă, ca un templu ascuns, privind marea… Când bătea vântul, auzeam vibrând în spații acordurile wagneriene cu preludii din „Lohengrin”, repetându-se neîncetat, ca o voce cerească ce intona un imn de slavă Reginei”.
În două luni de zile, Cecilia avea să treacă prin mari încercări! Își pierdea îndrumătorii năzuințelor ei, sprijinitorii și martorii zbuciumului pentru a izbuti în cariera ei de pictoriță . Mai întâi îi murea tatăl adoptiv „un tată demn, devotat și bun, iubit până la idolatrie”. I-a fost fost cumplit de greu, mai ales că mama adoptivă, bolnavă de miocardită, suporta foarte greu lipsa soțului. La nici două luni de la pierderea tatălui, la Balcicul altădată adorat, în puterea nopții, Cecilia nu bănuia că avea să trăiască o nouă mare încercare. Vedea cum și iubita ei mamă se stingea. O îmbrățișa speriată, implorând marea să nu i-o ia.. dar cea care i-a fost o adevărată mamă, „apucă pe acele drumuri de unde nu avea să se mai întoarcă (…) O chemam, o imploram cu lacrimi, o smuceam… îi căutam ochii și tandrețea” dar ele nu mai apăreau! Se stingea încet cea care i-a fost alături în fiecare clipă a vieții ei, a adoptat-o, a iubit-o și a încurajat-o în tot ce și-a dorit în viață. Deși au trecut mulți ani de atunci, Cecilia nu și-a putut stinge dorul de părinți. „Nu găsisem izbăvirea mea nicăieri, decât stând de vorbă, în sinea mea cu ei”, iar la Balcic, urca deseori în odaia lor care „conținea rezonanța mării și plângeam, parcă numai acolo m-ar fi putut ei auzi”.
Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)
În 1933 acceptă să realizeze o lucrare de mari dimensiuni în aula Academiei Comerciale (ASE) având ca subiect Istoria comerțului românesc, pictură ce se desfășura pe un perete concav de 150 m.p., iar un an mai târziu, încheia de pictat și Plafonul din Sala mare de recepție a Palatului Republicii, având ca subiect, apologia artelor românești.
Ca o recunoaștere a meritelor sale, în 1937 este aleasă în fruntea Sindicatului Artelor Frumoase, pe care îl va conduce vreme de 2 ani. Cecilia se simțea fericită și mai ales împlinită, până când în 1941, soțul ei Frederick Storck se îmbolnăvește de pneumonie. Deși părea că s-a vindecat, un an mai târziu, chiar în a doua zi de Crăciun, se stinge din viață, la vârsta de 70 de ani, lăsând-o nemângâiată pe sărmana Cecilia, care nu a mai reușit să-și găsească echilibrul sufletesc, foarte adesea părându-i-se că soțul ei se afla alături de ea. În 1948, operele familiei Storck sunt puse sub protecția statului, iar mai apoi, casa lor, opera arhitectului A. Clavel, devine muzeu și va fi declarată Monument Istoric.
Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)
În 1958 pictorița noastră care, în fiecare rază de lumină și în fiecare umbră, știa să ascundă o lume și în fiecare linie sau culoare un univers, avea să trăiască un moment emoționant, prin deschiderea la Dalles, a unei ample retrospective, cuprinzând peste 400 de lucrări diferite, adică o parte din creația sa. Expoziția aceasta nu era de fapt decât un bilanț al unei vieți dăruite în întregime artei!
Cecilia Cuțescu Storck
(sursa foto: Biblioteca Academiei Române)
Anca Beatrice Todireanu
*Aducem mulțumirile noastre Bibliotecii Academiei Române pentru punerea la dispoziție a materialului fotografic.
