Cautare




, Contributor

Realizator al emisiunii „Orașul Vorbește”, la Radio România Cultural.

Lifestyle |
|

Mic Pantheon personal. Márquez, Rushdie și Toni Morrison

Îmi aduc aminte momentul când a murit Gabriel García Márquez. Cum am recitit, la puțin timp după aceea, „Despre dragoste și alți demoni”.
Ioana Bâldea

Sau „N-am venit să țin un discurs”, colecția de douăzeci și două de discursuri din care se revarsă spre bătrâna Europă realitatea marqueziană, cea a „porcilor cu buricul pe spate”, a fiarelor cu „urechi de catâr, trup de cămilă, picioare de cerb şi nechezături de cal”, a uriaşilor Patagoniei care-şi pierd minţile zărindu-şi fiinţa reflectată într-o oglindă, a felinarelor acoperite cu hârtie roşie, menite să-i apere pe localnici de scarlatină, a nenumăraților „poeţi şi cerşetori, războinici şi netoţi, cu toţii copii ai acelei realităţi năprasnice, (…) nevoiţi să cerem foarte puţin imaginaţiei, fiindcă provocarea cea mai mare pentru noi a fost insuficienţa mijloacelor convenţionale pentru a ne face credibilă viaţa”. Îmi aduc aminte că McEwan l-a comparat cu Dickens, Llosa a uitat că nu erau tocmai amici, iar Salman Rushdie, probabil cel mai generos dintre toți, a scris, la finalul unui articol fastuos din The New York Times: „El a fost cel mai grozav dintre noi”.

Simplu și percutant.

O singură altă figură literară a beneficiat de o reverență literară similară din partea autorului „Versetelor Satanice”, al„Ultimului suspin al maurului” sau al lui „Joseph Anton”. Vara asta a murit Toni Morrison. Un moment al literaturii lumii în sine, o autoare cu o existență care pare ea însăși ficțională. Morrison a început să scrie la 39 de ani. Era divorțată, mamă a doi copii și lucra ca editor la Random House. Și-a creat personajele seara, târziu, în metroul care o ducea spre casă, și le-a pus pe hârtie dimineața, înainte să se trezească fiii ei. A scris despre traumă, despre marginalitate, despre abuz, despre violență, despre natura umană și toate vâltorile ei care au ca rădăcină ura, fie că vorbim de ură rasială, de misoginism, de misandrie, de ură socială sau de orice altă înfățișare a viermelui care, ca să-l parafrazăm pe William Blake, se hrănește din rădăcina trandafirului.

Literatura ei e o continuă biopsie a sufletului omenesc, executată cu o precizie și o forță greu de asociat cu modul aproape diafan în care explorează emoția, vulnerabilitatea, iubirea, omenescul (ura să se spună despre literatura ei că ar fi poetică, deși era pe deplin conștientă de inefabilul pe care îl lăsa în aer grozăvia, odată ce se spulbera în pagină). Pentru o femeie singură, de culoare, trecută de prima tinerețe și cu venituri modeste, performanța ei e de domeniul fantasticului. Pulitzer și American Book Award în ’87, Nobel în ’93 (la unsprezece ani după Márquez), Medal of Freedom, PEN/Saul Bellow Award, National Book Critics Circle Award, American Academy and Institute of Arts and Letters Award, ecranizări, cursuri și conferințe la cele mai prestigioase universități ale lumii, documentare care i-au fost dedicate (favoritul meu rămâne cel semnat de Alan Yentob în 2015, pentru BBC), grafitti care o reprezintă, un curatoriat literar la Luvru, un atelier de creație celebru la Princeton… Toni Morrison a trecut prin literatura lumii ca un uragan. Cu aroganță și cu un talent comparabile doar cu o furtună electrică. „The Bluest Eye”, „Beloved”, „Song of Solomon”, „Paradise”, „Love”, „Home”, „A Mercy”, „God Help the Child”, „Jazz” sunt numai câteva din titlurile care, după cum spunea scriitorul Marlon James (Premiul Booker în 2015), au hrănit generații de autori și au modificat ADN-ul literaturii universale.

Am citit cam tot ce s-a scris despre ea după ce a murit. Era autoarea mea favorită. Și se pare că, sub acest unic aspect, sunt într-o companie selectă: Chimamanda Ngozi Adichie, Elif Shafak, Marlon James. Harold Bloom a comparat-o cu Virginia Woolf și cu Faulkner. Margaret Atwood a remarcat că nimeni nu ar trebui să treacă prin viață fără să nu citească „Beloved”. Barack Obama a scris pe Instagram că America a pierdut o comoară națională.

Și, într-un târziu, a venit și reacția lui Salman Rushdie. Mărturisesc că o așteptam. Că m-am întrebat dacă Rushdie, el însuși unul din cei mai talentați autori ai acestui secol, dar și ai celui din urmă, va fi cel în cuvintele căruia se vor întâlni acești doi coloși ai realismului magic, în variante atât de diferite ca materie, dar atât de similare ca textură: Márquez și Morrison.

„Ea a condus și noi am urmat-o”, a scris Rushdie, „și ea ne-a învățat despre frumusețea limbajului și despre forța descătușată atunci când frumusețea aceea era strunită de o inimă mare și de o minte feroce.”

Rushdie a comparat-o cu Faulkner cu Tolstoi, cu Melville, cu Dostoievski și cu Thomas Mann. E unul dintre cele mai frumoase omagii aduse vreodată unui scriitor de alt mare scriitor. Și e, într-un fel, în sfertul acela din pagina din The New York Times, un taifas mut al unora dintre cei mai talentați trei autori ai timpurilor moderne. Un punct de întâlnire nefiresc de frumos.

De câteva zile, mă întreb dacă să recitesc „Beloved”, dacă să caut eseurile, dacă să mă întorc la „Home”. Probabil că o voi face, mai devreme sau mai târziu. Până atunci, mestec mental cuvintele ei, singurele, probabil, care definesc întru totul o viață trăită în însăși inima literaturii.

„Toată viața mea a trebuit să fac ceva pentru ceilalți. Să fiu o fiică bună, o mamă bună, o soție bună, o iubită bună, o profesoară bună, sau mai știu eu ce. Tot ce fac pentru mine însămi e să scriu. Aici e limanul meu de libertate, unde nu trebuie să dau socoteală nimănui.” (Toni Morrison, New York Magazine, 2012)

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii